Avem lege europeană şi tocmeală românească: traducătorii autohtoni se plasează la coada UE a drepturilor şi tarifelor, după cum s-a observat pe 4 februarie, într-o dezbatere organizată de Institutul Cervantes.
În Spania, tariful mediu pentru o pagină de traducere literară este 12 euro, iar la nivel european (conform unui raport recent al UE), media pe pagina literară tradusă este de 19 euro, ajungând la 31 de euro în ţări precum Norvegia sau la 34 de euro în Anglia. În România, o pagină de traducere literară se plăteşte, în medie, cu 3 euro. Matematica jobului de traducător e destul de simplă: o carte de 250 de pagini primeşte trei luni, să zicem, pentru traducere, al cărei autor încasează, drept urmare, 750 de euro pentru o muncă de un trimestru. Ceea ce înseamnă 250 de euro pe lună, în cazul acestui exemplu.
O sumă ce descurajează aproape orice disponibilitate a vreunui traducător de a se dedica integral acestei meserii, care e făcută, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, în timpul liber dintre celelalte câteva ocupaţii cu care jonglează respectivul.
Institutul Cervantes nu se află la prima iniţiativă de a pune pe tapet spinoasa problemă a traducerilor literare în România. A mai făcut-o, în urmă cu câţiva ani, la sediul Uniunii Scriitorilor (USR), însă cadrul respectiv n-a servit decât ca o excelentă cutie de rezonanţă pentru tânguirile traducătorilor, dublate de inerentele articulări ale neajunsurilor ingratei meserii de scriitor/poet în România. La dezbaterea de pe 4 februarie de la Cărtureşti, lucrurile au stat cu totul altfel: audienţa mult mai tânără şi invitaţii Institutului Cervantes au produs o discuţie aprinsă de peste două ore. Cei doi traducători veniţi din Spania au fost Ismael Attrache, care a tradus din R.L. Stevenson, Willa Cather sau Jonathan Swift, şi Andrés Ehrenhaus, vicepreşedinte al Asociaţiei Traducătorilor din Spania şi traducător din Poe, Kerouac, Shakespeare, Wilde sau Sutcliffe.
“În România, situaţia traducerilor literare e penibilă, sub aspectul drepturilor, asocierii, tarifelor, recunoaşterii sociale. Paradoxal e că ponderea traducerilor în ansamblul pieţei de carte autohtone e de 80%”, a deschis incisiv dezbaterea Joaquín Garrigos, directorul Institutului Cervantes din Bucureşti, el însuşi traducător din română al unor autori precum Eliade, Rebreanu, Cioran, Camil Petrescu, Mihail Sebastian sau Norman Manea.
De la Ehrenhaus, publicul a aflat că Asociaţia Traducătorilor din Spania numără peste 500 de membri, care au parte de numeroase servicii de consultanţă şi informare. Deşi traducătorii în spaniolă sunt mai bine plătiţi decât cei din România, în Spania traducerile ocupă doar 30% din piaţa editorială de carte. Cu toate că nici acolo traducătorul nu poate negocia cu editorul pe picior de egalitate, Ehrenhaus a explicat cam cum arată etapa premergătoare unei traduceri: “O editură are o carte, îşi verifică baza de date şi vede că traducătorii cu care lucrează de obicei sunt ocupaţi, aşa că se uită pe site-ul asociaţiei noastre şi începe să sune oamenii de acolo. Prima negociere e la telefon: «Am o carte de 200 de pagini, te interesează?»; «Cât timp?»; «Trei luni»; «La ce tarif?» «Atât şi atât». Iar dacă ţie nu-ţi convine, dar ei te vor, de acolo începe negocierea contractului”.
Marea surpriză pentru traducătorii din sală şi pentru apropiaţii acestui domeniu a oferit-o însă Rodica Pârvu, director general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), invitată la dezbatere de Institutul Cervantes. Şeful ORDA a redus sala la o uimire generală, explicând că legea din România nu e doar bună, ci mult mai bună decât cea din Spania: traducătorilor le este conferit statutul de autor şi, ca atare, ar avea dreptul la încasări din vânzările cărţilor traduse şi la orice alte beneficii auctoriale. Situaţia total diferită de pe teren este cauzată, în opinia dnei Pârvu, de editurile care propun contracte abuzive. Pentru cei interesaţi a fost bine de aflat că, deşi ORDA nu poate presa piaţa editorială, poate oferi consiliere juridică gratuită doritorilor.
Însă în România există totuşi o asociaţie a traducătorilor, care nu funcţionează independent, ci în cadrul Uniunii Scriitorilor. Clivajele dintre autorii români şi traducătorii literari sunt destul de pronunţate - sau cel puţin aşa s-ar fi zis de pe urma dezbaterii anterioare de la USR. Micaela Ghiţescu, preşedintele secţiei de traducători care numără în jur de 200 de persoane, a rezumat astfel rezultatul tentativelor de a negocia cu editurile mărirea tarifelor: “Editorii ne-au zis că, dacă îi plătesc mai bine pe traducători, trebuie să majoreze preţul cărţii, iar cititorii nu şi-ar mai putea permite să le cumpere”.
Cât de scumpe ar ajunge cărţile dacă traducătorii ar primi remuneraţii mai consistente rămâne de văzut. Contrariat de situaţia din România, în care legea face loc de tocmeală, dar nu îndeamnă la dragoste cu sila, Ehrenhaus s-a interesat cam cât costă o carte. După care a făcut un calcul simplu: “Dacă luăm preţul de vânzare de vreo 10 euro, iar traducătorul e plătit cu 3 euro, asta înseamnă că editurile au un profit de 25%, care e uriaş. În Spania şi în UE, în general, profitul ajunge pe la 7-8%”. Aflând că în România reversul medaliei constă în tirajele foarte mici (un best-seller în România poate ajunge la 30.000 de exemplare, pe când în Spania porneşte de la 100.000 şi poate atinge chiar un milion), Ehrenhaus a conchis că “probabil editorii nu-şi pot permite să plătească 10 euro pe pagină, dar nu mai încape nici o îndoială că pot plăti 6-7 euro”.
http://www.acett.org/documentos/El%20Instituto%20Cervantes%20de%20Bucarest%20y%20ACE%20Traductores.pdf