Vreme de 50 de ani, Ion Cucu a imortalizat chipurile a zeci de scriitori de la noi. Arhiva lui Ion Cucu numără aproape 20.000 de imagini, din care, conform propriei estimări, nici măcar o treime n-au fost publicate până acum.
Povesteşte fotograful:„De mai mult timp se vorbea că Paul Georgescu nu mai iese din casă, că nu mai primeşte pe nimeni, colegi, ziarişti şi mai ales fotografi. Nu schimbasem niciodată vreun cuvânt cu el, îi făcusem în tinereţe două fotografii. Într-o zi, Gabriel Dimisianu, cu menajamente, m-a rugat să-i fac câteva fotografii, atenţionându-mă că s-ar putea să nu mă primească. Mi-am luat aparatul, m-am îndreptat spre casa lui din Cişmigiu şi am bătut la uşă. Nu mi s-a răspuns. Am reluat apelul. Din nou tăcere.
După ceva timp am auzit nişte mişcări, care-mi aminteau nu atât ca sunet, ci ca imagine cum se târăsc focile pe nisip, înainte de a intra în ocean. Sunetul exista şi el: m-a întrebat cine e. Vocea era normală. I-am răspuns: «Sunt Ion Cucu, fotoreporterul de la România literară». S-a aşternut tăcerea, părea că a plecat de la uşă, din nou am auzit acele zgomote, am avut răbdare. La un moment dat i-am prins răsuflarea, crăpase uşa şi a deschis-o încet. Era îmbrăcat cu o bluză de noapte.
M-a poftit înăuntru. «Unde staţi de obicei?», l-am întrebat. S-a aşezat la birou, în spate era biblioteca. Şi-a pus mâna sub bărbie. Îi văd ochii adumbriţi de sprâncene stufoase, trăsături regulate. Şi-n liniştea desăvârşită instalată, am început să declanşez. M-am mişcat în stânga şi-n dreapta, mi-a urmărit aparatul şi, dacă aş fi tras o sută de imagini, sunt sigur că nu m-ar fi oprit. I-am făcut 12 imagini. I-am mulţumit, mi-a zâmbit şi m-a condus. «Aş dori să mai vin pe la dvs. dacă se poate». «Încearcă». M-am îndreptat către uşă. În spatele meu au rămas sunetele de focă care urma să intre în ocean."
Fotografii & poveşti
Arhiva lui Ion Cucu numără aproape 20.000 de imagini, din care, conform propriei estimări, nici măcar o treime n-au fost publicate până acum. Numeroşi scriitori îi datorează imaginea cu care au rămas în memoria colectivă, alţii îi datorează de-a dreptul relativa posteritate, căci opera lor s-a arătat mai puţin durabilă decât portretele realizate de Ion Cucu. Dar, dacă măcar o parte din impresionanta arhivă tot ştim, nu cunoaştem însă mai nimic despre acest om, extrem de pasionat, dedicat şi harnic, care a jucat el singur rolul martorului, al diaristului în imagini al literaturii postbelice, şi cu atât mai puţin poveştile pe care le-a adunat în tot acest timp, istoriile, acele mii de cuvinte din spatele fiecărei fotografii.
Prima parte a cărţii este, de fapt, un interviu în care fotograful se dezvăluie, în primul rând, ca un om pe cât de modest, pe atât de pasionat de munca sa. „I-am iubit pe scriitori", spune el în nenumărate rânduri, scriitorii îl fascinau, iar viaţa şi cariera sa au avut în centru şi pe margini aceste personaje, pe care le-a urmărit peste tot: în deplasări, la şedinţe, premieri, întâlniri („soţia mea îmi spune că am dormit cu scriitorii de două ori mai mult decât am dormit acasă"). A fost mereu acolo, pândea, făcea instantanee, pentru că totul era făcut în perspectiva ideii de moştenire culturală: „Fotografiile sunt făcute de mine, dar nu-mi aparţin.
Aparţin generaţiilor care vor veni." Punându-şi viaţa în slujba scriitorilor şi a istoriei literaturii, sacrificând cumva arta pe altarul meseriei (prost plătite, apropo), omul este, de fapt, cu atât mai admirabil. Întrebat dacă nu-l doare faptul că fotografiile sale sunt folosite deseori fără a fi întrebat, fără a-i fi plătite drepturile de autor, uneori chiar şi fără a i se indica numele, Ion Cucu răspunde: „Mă şi doare, sigur că mă doare, dar mă şi mângâie."
Poetul un cristian ştie să-l descoasă şi despre copilăria din cartierul Rahova, când juca fotbal şi era poreclit Potecuţă, despre figura tatălui deportat la Canal pentru vina de a nu fi declarat comuniştilor zece hectare de pământ primite de bunicul său, erou în Primul Război Mondial, de la Regele Ferdinand, despre începuturile într-ale meseriei, când era fotograf în presa politică... Dar adevărata calitate de povestitor a lui Ion Cucu se vede în partea a doua a cărţii, când evocă 27 de scriitori, episodul dedicat lui Paul Georgescu fiind o extraordinară schiţă. Cum ar arăta viaţa fără fotografie? Aşa cum ar arăta fără poveşti. Adică în niciun fel. Titlul acesti cărţi-interviu-confesiune este, de fapt, o punere în abis, pentru că nu există fotografie pentru care Ion Cucu să nu aibă şi o poveste. Cu fotografiile mai e cum mai e, dar cui nu-i plac poveştile?
Info
Cum ar arăta viaţa fără fotografie? de Ion Cucu - volumul I dintr-un interviu de un cristian, Editura Casa de pariuri literare, 2010
Autor: