Toate aceste transformări sunt analizate în detaliu, autoarea dând la iveală cu multă uşurinţă legături aparent greu de identificat (insistând uneori peste măsură, precum în unele paragrafe dedicate structuralismului). Rezultă un portret fidel al noii Franţe, deopotrivă demoralizate de război şi cucerite de promisiunea unui nou timp (“Capitalist modernization presents itself as timeless because it dissolves beginning and end, in the historical sense, into an ongoing, naturalized process, one whose uninterrupted rhythm is provided by a regular and unchanging social world devoid of class conflict.” [p. 10]) şi de un alt spaţiu – ambele dimensiuni fiind de-acum contopite într-o singură putere – viteza[1], deţinută de un singur obiect – automobilul. Automobil care devine în scurtă vreme idol al libertăţii de mişcare (care, punctează excelent Ross, este mai degrabă “angst-ridden mobility” fabricată în SUA – p. 46) şi, printr-o echivalenţă posibil numai într-o societate care tinde spre omogenizare, idol al libertăţii “în general”.
Un alt semn al desprinderii radicale de un trecut care avea, printre altele, viciul de nu fi aseptic, este cultul igienei – manifestate pe toate planurile, de la casnic la … politic. Astfel, printr-o retorică asimilabilă numai într-un mediu în care domneşte mitul comunicării, curăţenia trupului feminin devine o chestiune de demnitate naţională – s-a spus: “If the woman is clean, the family is clean, the nation is clean. If the French woman is dirty, then France is dirty and backward” (p. 78). Întreg capitolul dedicat acestor “clean bodies” arată cum o necesitate până atunci legată strâns de universul privat beneficiază de o satisfacere… industrială – înţelegând aici prin “industrial” nu numai producţia de masă, ci şi întregul arsenal publicitar consumat, injecţia de imagini cu care “la nouvelle femme” se va identifica de-acum încolo – fascinată de propria reflexie, capturată într-un timp prezent permanent al frumuseţii şi al confortului. Ca şi … automobilele, care, după Roland Barthes, dobândesc atribute omeneşti : “a remark made by Barthes in the early 1960s concerning the new French vocabulary springing up to denote the desired “shine” of an automobile. “We want it [the car] to be more than clean: bichonnée [caressed, pampered, 'cherried'], briquée [scrubbed]” (p. 105)…
…Iar într-o vreme în care obiectele şi oamenii ajung să îşi împrumute reciproc însuşirile [2], [3], este absolut previzibil ca instituţiile omeneşti să fie reciclate conform noii paradigme şi repuse în jocul social – astfel, printr-un proces de funcţionalizare, instituţia familiei burgheze se diluează: (“hildless and possessing no visible parents or extended family, the characters Sylvie and Jérôme are reduced to their pure function of embodying the desires of a new, streamlined, middle-class couple, a couple disencumbered of both the anxieties and the privileges of lineage, inheritance, and transmission characteristic of an older, nineteenth-century bourgeoisie. “ – p.126),…făcând loc cuplului, care, deşi altoit pe puternica imagine a vechii familii, devine unitatea fundamentală de consum în schema de funcţionare a sistemului, cu consecinţa transformării căminului (a cărei existenţă era în trecut fundamentată moral) într-o mică fabrică privată unde, după Baudrillard, totul este evaluat după criteriul funcţionalităţii – “everything must communicate with everything else.” (p. 105). Din acest punct încolo, angoasa, criza şi singuratătea în doi apar ca efecte fireşti. Ne întrebăm dacă, de fapt, nu tot despre acest gen de cuplu se vorbeşte în continuare în cinematografia franceză – a se vedea, de exemplu, filmul Jeux d’enfants (regia: Yann Samuell, 2003), unde aceiaşi Doi, tineri, frumoşi, mustind de energie, contopiţi într-o specie de amor raliată la toate standardele esteticii contemporane – viteză, suspans, acţiune – renunţă la viaţă pentru o moarte ritualică în … beton, semn al refuzului unei vieţi în “anxiety surrounding issues of interchangeability and standardization” (p.134). Concluzie paradoxală: Noua Franţă, sub cerurile agitate ale noii ideologii, e o ţară de oameni singuri care trăiesc în cupluri.[4]
Aşadar, Ross prezintă o lungă listă cu simptomele “maladiei” (în măsura în care traseul Franţei în secolul trecut este considerat de autoare o maladie, sau numai un prilej de fascinaţie pentru antropolog), din care lipseşte, însă, numele “virusului”. Dacă acceptăm că toate aspectele identificate mai sus – funcţionalizarea, promisiunea unui nou timp şi a unui alt spaţiu, cultul vitezei îngemănat cu cel al morţii, miturile comunicării şi al consensului, idolatria abundenţei materiale – nu sunt izolate unul faţă de altul, este firesc să încercăm să le reunim sub un nume, fie de “societate tehnologică” (Ellul), fie de “societate a spectacolului” (Debord), fie de “societate de consum” (Baudrillard) etc. Din păcate, însă, dacă ultimul este adesea citat, numele lui Guy Debord este menţionat o singură dată în volum, iar acela al lui Ellul – numai adjectivat, pentru a ne informa că Simone de Beauvoir nu era nici pe departe… “an Ellulian technofobe”. Dacă intransigenţa şi eticheta de anarhist religios ar putea fi unele dintre pretextele pentru care “frère Jacques” nu s-a calificat în short-list-ul bibliografiei lui Ross, ne e foarte greu să găsim un motiv pentru care opera lui Debord a trecut aproape neobservată (cu atât mai mult cu cât numele generic al Situaţioniştilor este de câteva ori menţionat). Ca urmare, deşi capabilă de a formula fraze de o incontestabilă fineţe şi expresivitate – “The perfect hybrid, the perfect synthesis, like Daniel himself, between nature and technique, between city knowledge and country wisdom, between past and present: the sensual pleasure and value of an older temporality associated with the nostalgic possibilities of smell, instilled into the visual design of the presentthe visual itself as present” (p. 169), autoarea evită să numească cauzele prime şi să speculeze asupra efectelor ultime ale fenomenelor descrise cu atâta atenţie. Ceea ce – pentru un cititor doritor să cunoască mai mult decât să ştie – poate face diferenţa dintre o carte excelentă şi una doar foarte bună.
***
[1] “Mobility without effort constitutes a kind of unreal happiness, a suspension of existence, an irresponsibility. Speed’s effect, by integrating space and time, is one of leveling the world to two dimensions, to an image; it loses its depth and its becoming; in some ways it brings about a sublime immobility and a contemplative state. At more than a hundred miles an hour, there’s a presumption of eternity.” (Jean Baudrillard- citat în Ross, p. 21)
[2] Rodney Brooks, director al MIT Artificial Intelligence Laboratory: “Fifty years from now, our technological infrastructure and our bodies may be indistinguishable, in that they’ll be the same sorts of process” (în Making Living Systems, în Science at the Edge, ed. John Brockman, Weidenfeld & Nicolson, London, 2003, p. 176)
[3] Donna Harraway scrie în Simians, Cyborgs and Women. The Reinventions of Nature: “La finele secolului, timpul nostru, un timp mitic, suntem toţi nişte himere, concepute ca hibrizi între maşină şi organism, într-un cuvânt, suntem cyborgi. Cyborgul este ontologia noastră…” – citat de David le Breton, în Antropologia corpului şi modernitatea, ed. Cartier, 2009, p. 421
[4] … dar o ţară la zi în privinţa maladiilor importate de peste ocean – “We are all sentenced to solitary confinement, sentenced to our own little skins“. (Marlon Brando, în The Fugitive Kind – 1960) – în Andrew Calcutt, Arrested Development. Pop culture and the Erosion of Adulthood, Cassell, 1998, p. 31
Autor: Kristin Ross
Editura: MIT Press
Anul apariţiei: 1996
273 pagini
ISBN : 978-0262680912
Scrisă de Silviu Man