„Încă mai aştept de la generaţia ‘80"
Dacă Ştefania Mincu scria în 2003, că sunt „semne că foarte curând putem asista la un reviriment de proporţii al literaturii române în general, cel puţin sub raportul sondajului mai adânc şi mai serios al realităţii, prin renunţarea atât la excesul de ludic şi ironic, cât şi la o anumită «complacere în negativ»", criticul şi istoricul literar Dan C. Mihăilescu este categoric când vorbeşte despre aşteptările sale: „Au dispărut egoficţionarii, romanul de gaşcă şi sictir, şi a apărut romanul construit. Adică, au apărut Doina Ruşti, Filip Florian, autori care nu se mai hrănesc din acneea adolescenţei şi care construiesc. Mai sunt Horia Ursu, Dora Pavel, sunt 10-15 autori, şi încă mai aştept de la generaţia ‘80. Încă mai aştept romanul lui Florin Iaru, încă îl mai aştept pe Mircea Cărtărescu cu un roman serios, profund, precum «Orbitor», lucrat în maniera de succes de la «De ce iubim femeile». Cam asta ar fi viitorul lui, să poată să facă acum ceva gen Mario Vargas Llosa şi sper să facă o «Conversaţie la catedrală» sau un «Război al sfârşitului lumii». Cărtărescu este încă un autor cu potenţe foarte mari. Când toată fabulaţia lui şi toată fantasmagoria se vor înşuruba perfect cu realismul psihologic o să vedem romane... De fapt, mi-a şi spus că lucrează, într-adevăr, la primul lui roman cu adevărat".
„E o efervescenţă benefică"
La rândul său, Carmen Muşat, critic şi eseist, spune: „Un nou canon nu apare peste noapte şi nu este «opera» unui singur critic sau a unui grup de presiune culturală", pentru că literatura este „un fenomen dinamic, varia-ţiile gustului şi ale preferinţelor cititorilor sunt permanente, aşa încât canonul nu poate fi decât imaginea, în oglindă, a opţiunilor criticilor la un moment dat".
În ce priveşte literatura autohtonă a ultimelor două decenii, Carmen Muşat sesizează că „s-a produs o lentă modificare a ierarhiilor, dar canonul contemporan încă este o structură <în mişcare>", coexistând trei generaţii pe scena literară: „scriitorii care au debutat în deceniul 1960-1970, cei din generaţia '80 şi autorii debutaţi după 1990".
Un câştig este „existenţa unei «competiţii» între scriitorii contemporani, ceea ce face ca numărul cărţilor bune şi foarte bune să crească de la an la an. E o efervescenţă benefică şi nu cred că ar trebui să ne grăbim să etichetăm, să «încadrăm» - există riscul simplificării, nu al clarificării. Pe lângă Gabriela Adameşteanu, Petru Cimpoeşu, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu - traduşi frecvent şi bine receptaţi în străinătate foarte mulţi autori tineri şi foar-te tineri au trecut de mult de faza promisiunilor şi publică în mod constant cărţi foarte bune", concluzionează Carmen Muşat.
„Criticii se pot iluziona în ideea că «fac» canonul"
Criticul literar Paul Cernat, pu-blicist şi eseist, explică: „Nu ştiu în «isme» ne aflăm, dar constat că literatura care se scrie azi produce adeseori titluri notabile, chiar dacă nu e întotdeauna ce ne aşteptăm să fie. Mai ales în roman, ultimii ani au marcat o sporire a substanţialităţii şi o recuperare a construcţiei epice ample, cu problematică istorică. Revirimentul este însă vizibil şi în poezie, critică şi eseu, unde se înregistrează tendinţe interesante. Asistăm, pe ansamblu, la o recuperare a problematicilor majore, a construcţiilor ample, ambiţioase, a condiţiei omului în istorie. Autenticismele
Însă despre apariţia unui nou canon spune că „e prematur să vorbim". „Criticii se pot, desigur, iluziona în ideea că «fac» canonul, o chestiune altminteri mult prea complicată pentru a o rediscuta aici. În realitate, ei nu fac decât să cartografieze ceea ce ei cred a fi principalele tendinţe ale unei literaturi. Consider că s-a cam abuzat de această noţiune, devenită în deceniile postdecembriste o adevărată obsesie. Ea trădează vechi complexe autoritariste şi, uneori, o anumită doză de provincialism. Criticii ar trebui, înainte de orice, să-şi facă treaba cât mai profesional şi mai credibil cu putinţă, restul e vanitate", adaugă Cernat.
Cât despre aşteptări, Paul Cernat spune că a devenit „mai prudent în predicţii", fiindcă „profeţia nu e punctul forte al criticii". „Literatura este prin excelenţă un domeniu al surprizelor, în asta stă de altfel bună parte din farmecul ei, iar un critic al actualităţii literare ar trebui, cel puţin în principiu, să fie pregătit pentru a face faţă surprizelor de orice fel", încheie criticul într-o notă optimistă.
Pe de altă parte, Daniel Cristea-Enache, un alt critic al noului val, crede că există „convingerea că literatura se distribuie în jurul unei orientări dominante, a unei grupări forte, a unei poetici care să dea tonul şi muzica", atrăgând atenţia că „s-a terminat, după 1989, cu acest model de înţelegere a evoluţiei literarului".
„Căci literarul evoluează imprevizibil, într-o dinamică depăşind adeseori aşteptările ori proiecţiile criticului, oricât ar fi acesta de bun. Şi atunci, decât să venim cu un model de reprezentare în care apoi să forţăm literatura să intre (ceea ce face un ideolog, bunăoară, în câmpul socio-politic), este mai corect să ne forjăm modelul de reprezentare după situaţia din terenul literar. Deci, nu autorii intră în canonul meu, prestabilit. Este invers: eu îmi fac canonul după autori; şi mai exact, după operele pe care ei le dau - sau nu", spune Cristea-Enache.
În legătură cu „sinteza literaturii de azi, esenţa ei şi vertebrarea canonică", criticul spune că trebuie să mai avem „puţintică răbdare: vreo cincisprezece ani, interval în care uriaşul şantier de lecturi presupus de o istorie a literaturii române (una serioasă, nu cu cronici literare şi prefeţe cusute una de alta) va fi închis şi fructificat".
Daniel Cristea-Enache mai spune: „Literatura mare obligă critica să ia înălţime şi să aibă profunzime, să se adapteze; ba chiar să se reinventeze. Le sunt deci recunoscător tuturor autorilor români care m-au dus pe această spirală. Două nume: Ion Mureşan, cu cartea „Alcool", şi Gabriela Adameşteanu, cu „Provizorat". Două cărţi apărute în 2010. Citind asemenea cărţi, realizezi cât de jalnice sunt, uneori, diferitele «-isme» cu care operăm".
de MANUELA GOLEA