„Nu trebuie să cerem distrugerea universității, dar nici păstrarea ei. Nu trebuie să cerem nimic. Trebuie să ne cerem nouă înșine și celorlalți să preluăm controlul asupra acestor universități, în mod colectiv, pentru ca educația să poată începe.“ (Text dintr-un fluturaș găsit la Academia de Arte Frumoase din Viena, scris inițial la Universitatea din California)
De la masiva revoltă studențească din Franța, din 2006, împotriva așa-numitului „contract pentru prima angajare“2, și „valul anormal“ din Italia, din 2008, protestele studențești au înregistrat escaladări aproape peste tot în lume, sugerînd o revenire a impetuozității din 1968. În toamna și iarna lui 2009 s-a înregistrat un crescendo, cînd grevele și ocuparea campusurilor au proliferat din California pînă în Austria, Germania, Croația, Elveția și ulterior Marea Britanie. Pe site-ul Tinyurl.com/squatted-universities s-au înregistrat 168 de universități (majoritatea din Europa) unde au avut loc acțiuni între 20 octombrie și sfîrșitul lui decembrie 2009. Iar valul e departe de-a fi luat sfîrșit. Pe data de 4 martie 2010, în Statele Unite, cu ocazia unei zile naționale dedicate acțiunii (prima din mai 1970 pînă azi) organizate în sprijinul educației publice, una dintre organizațiile coordonatoare a enumerat 64 de campusuri diferite unde au existat forme de protest.3 În aceeași zi, Congresul Studenților Sud-Africani [South Africans Students’ Congress] (SASCO) a încercat să închidă nouă universități, chemînd la o educație universitară liberă. Protestul de la Universitatea din Johannesburg s-a dovedit cel mai problematic, forțele de poliție alungînd studenții de pe o baricadă în flăcări cu ajutorul tunurilor de apă.
La originea celor mai recente mobilizări se află reducerile bugetare pe care guvernele și instituțiile academice le-au implementat ca urmare a dezastrului de pe Wall Street și creșterea taxelor rezultată de aici, de pînă la 32% la Universitatea din California și cu procente similare la unele universități britanice. În acest sens, noua mișcare studențească poate fi privită drept principalul răspuns organizat la criza financiară globală. Mai mult decît atît: „Nu vom plăti pentru criza voastră“ – sloganul studenților italieni aflați în grevă – a devenit un strigăt de luptă internațional. Criza economică nu a făcut însă decît să exacerbeze acest sentiment general de insatisfacție, avîndu-și originea în reforma neoliberală a educației și în restructurarea producției din ultimele trei decenii, și care au afectat toate aspectele vieții de student din întreaga lume.4
Sfîrșitul pactului educațional
Cele mai importante elemente ale acestei restructurări au fost corporatizarea sistemelor universitare și comercializarea educației. Universitățile create „pentru profit“ sînt încă o minoritate pe scena academică, dar „afacerea înfloritoare“ academică e foarte avansată, în special în SUA, unde datează de la votarea Legii Bayh-Dole din 1980, care le permitea universităților să obțină patente ale „descoperirilor“ făcute în propriile lor laboratoare și pentru care companiile trebuiau să plătească pentru a le putea folosi. De atunci, restructurarea mediului academic ca afacere profitabilă a continuat neabătută. Deschiderea laboratoarelor universitare spre afaceri private, vînzarea de cunoaștere pe piața mondială (prin educație on-line și învățămînt off-shore), precarizarea muncii academice și introducerea unor taxe de școlarizare tot mai mari, care i-au silit pe studenți să se îndatoreze și mai mult, au devenit elemente standard ale vieții academice americane și, cu diferențele regionale specifice, aceleași direcții pot fi înregistrate acum în întreaga lume.
În Europa, lupta care rezumă noua mișcare studențească a fost purtată împotriva „Procesului Bologna“, un proiect al Uniunii Europene care instituie o Zonă Europeană a Educației Superioare și promovează circulația forței de muncă pe teritoriul ei prin omogenizarea și standardizarea programelor și a diplomelor școlare. Procesul Bologna pune fără rușine universitatea la dispoziția mediului de afaceri. El redefinește educația ca producție de muncitori mobili și flexibili care posedă abilitățile solicitate de angajatori; centralizează crearea de standarde pedagogice, le confiscă actorilor locali controlul și devalorizează cunoașterea locală și preocupările locale. Acțiuni asemănătoare au mai avut loc și în numeroase sisteme universitare din Africa și din Asia (Taiwan, Singapore, Japonia), care sînt, în același timp, „americanizate“ și standardizate (în Taiwan, de exemplu, prin impunerea Registrului de citate din științele sociale [Social Science Citation Index] pentru evaluarea profesorilor) – pentru ca, în felul acesta, corporațiile globale să poată folosi „muncitori din domeniul cunoașterii“ [knowledge workers] indieni, ruși, sud-africani sau brazilieni, și nu americani sau europeni, avînd siguranța că sînt potriviți pentru acele slujbe.5
Există o recunoaștere generală a faptului că această comercializare a sistemului universitar a reprezentat, parțial, un răspuns la luptele studențești și la mișcările sociale din anii ’60 și ’70, care au marcat sfîrșitul politicii educaționale dominante în epoca keynesiană. Pe măsură ce campus după campus, de la Berkeley pînă la Berlin, au devenit focare de revoltă antiautoritaristă, risipind iluzia keynesiană că investiția în educația superioară se va dovedi profitabilă sub forma unei creșteri a productivității generale a muncii, ideologia educației ca pregătire pentru viața civică și pentru binele public a trebuit abandonată.6
Dar noul regim neoliberal a reprezentat și sfîrșitul unui pact de clasă [class deal]. Odată cu eliminarea stipendiilor, a alocațiilor și a educației gratuite, costul „educației“, altfel spus costul pregătirii în vederea muncii, a fost transferat direct forței de muncă, aceasta traducîndu-se printr-o micșorare masivă a salariului, extrem de împovărătoare avînd în vedere că precaritatea a devenit principalul raport de muncă și că, la fel ca orice marfă, cunoașterea „cumpărată“ e devalorizată rapid de inovația tehnologică. Acesta e și sfîrșitul rolului statului ca mediator. În cadrul universității corporatizate, studenții se confruntă acum cu capitalul în mod direct, în săli aglomerate în care profesorii nu mai reușesc să asocieze chipuri numelor din cataloage, în expansiunea învățămîntului complementar și, mai presus de toate, în datoria studențească în creștere, care, transformîndu-i pe studenți în servitori angajați ai băncilor și/sau ai statului, acționează ca un mecanism de disciplinare a vieții de student, aruncînd o umbră întunecată asupra viitorului acestora.
Cu toate acestea, în anii ’90, înregimentarea studenților a continuat să crească în toată lumea, sub presiunea unei restructurări economice care făcea din educație o condiție pentru angajare. În ultimele două decenii, de la New York pînă la Paris și Nairobi, a devenit o obișnuință să se susțină că, odată cu apariția „societății cunoașterii“ și a revoluției informației, indiferent de costuri, educația superioară e o „necesitate“ (Banca Mondială, 2002). Statisticile au părut să confirme înțelepciunea ascensiunii pe scara educației, indicînd o diferență de 83%, în Statele Unite, între salariile absolvenților de învățămînt superior și cele ale muncitorilor care au absolvit un liceu. Dar creșterea gradului de înregimentare și de îndatorare trebuie înțeleasă și ca o formă de luptă, ca respingere a restricțiilor impuse de subordonarea educației față de logica pieței, o formă ascunsă de apropriere, care se manifestă în timp sub forma creșterii numărului celor incapabili să-și achite datoriile.
Nu există nicio îndoială, în acest context, că actuala criză financiară globală, declanșată în 2008, țintește spre această strategie de rezistență, îndepărtînd, prin reduceri de buget, concedieri și prin masificarea șomajului, ultimele garanții rămase. Fără îndoială că „pactul educațional“, care promitea salarii și o satisfacție a muncii mai mare în schimbul preluării de către muncitori și familiile lor a costului educației superioare, e desființat și el. În criză, capitalul denunță acest „pact“, fără doar și poate din pricina proliferării incapacității de plată și pentru că astăzi capitalismul refuză orice garanții, cum ar fi promisiunea unor salarii mari pentru viitorii lucrători din domeniul cunoașterii.
Criza financiară din universitate (creșterea taxelor de școlarizare, reducerile de buget, concedierile și disponibilizările) are ca țintă directă eliminarea garanției unui salariu pe care se presupunea că o aduce educația superioară formală și îmblînzirea „cognitariatului“ [cognitariat]. La fel ca în cazul muncitorilor imigranți, atacul la adresa studenților nu semnifică faptul că nu e nevoie de lucrătorii din domeniul cunoașterii, ci că aceștia trebuie disciplinați și proletarizați printr-un atac la adresa puterii pe care au început s-o revendice parțial și din cauza poziției lor în cadrul procesului de acumulare.
Rebeliunea studențească are deci rădăcini puternice, perspectiva unei sclavii a datornicilor întemeindu-se pe un viitor nesigur și pe sentimentul unei alienări față de o instituție percepută drept mercenară și birocratică și care, pe deasupra, mai produce și o marfă supusă unei devalorizări rapide.
Revendicări sau ocupări de sedii?
Mișcarea studențească, pe de altă parte, se confruntă cu o problemă politică, mai evidentă în Statele Unite și, într-o mai mică măsură, în Europa. Mișcarea prezintă două aspecte. Pe de o parte, ea revendică o educație universitară gratuită, reînviind visul unei „școlarizări de masă“ finanțate public, propunînd, în aparență, revenirea la modelul epocii keynesiene. Pe de altă parte, ea reprezintă o revoltă împotriva universității ca atare, chemînd la o dezertare în masă a acesteia sau urmărind transformarea campusului într-o bază pentru producerea de cunoaștere alternativă, accesibilă celor aflați în afara „zidurilor“ ei.7
Această dihotomie, caracterizată de unii drept o întoarcere la disputele trecute „reformă versus revoluție“, a devenit cea mai vizibilă în dezbaterea stîrnită în timpul grevelor de anul trecut [2009] de la Universitatea din California, cu privire la „revendicări“ versus „ocupări“, și care uneori a căpătat un ton caustic pe măsură ce acești termeni au devenit niște semnificanți complecși pentru ierarhii și identități, raporturi de putere distinctive și consecințe ale asumării unor riscuri.
Distincția nu este una pur ideologică. Își are rădăcinile în contradicțiile cu care se confruntă toate mișcările antagoniste de azi. Restructurarea economică a fragmentat forța de muncă, a adîncit diviziunile și, nu în ultimul rînd, a făcut să crească efortul și timpul necesare pentru reproducerea zilnică. O populație studențească ce are două sau trei slujbe e mai puțin probabil să se organizeze decît echivalenta ei mai înstărită din anii ’60.
În același timp, există la mulți sentimentul că nu mai este nimic de negociat, că revendicările au devenit inutile, din moment ce, pentru majoritatea studenților, dobîndirea unei diplome nu mai constituie o garanție pentru un viitor care promite să aducă și mai multă precaritate și o constantă autoreciclare. Numeroși studenți realizează că sistemul capitalist nu poate să ofere nimic acestei generații, că niciun „nou pact“ nu este posibil, nici măcar în regiunile metropolitane ale lumii, unde se află acumulată cea mai mare parte a bogăției. Deși există peste tot tentația de a o reînvia, politica keynesiană a grupurilor de interese, de a face revendicări și „pacte“, e de mult apusă.
De unde și sloganul „ocupați totul“ – ocuparea clădirilor fiind privită ca un mijloc de preluare a puterii, de creare a unor spații pe care studenții să le poată controla, o breșă în fluxul de muncă și de valoare prin care universitatea își extinde sfera, și producerea unei „contraputeri“ care să prefigureze raporturile de punere în comun [communalising] pe care studenții de azi doresc să le construiască.
E greu de spus cum se va rezolva conflictul „revendicări/ocupare de sedii“ din cadrul mișcării studențești. Ce e sigur e că există o provocare majoră pe care mișcarea trebuie s-o rezolve pentru a-și spori puterea și capacitatea de a intra în legătură cu alte lupte. Acesta e un pas necesar dacă mișcarea dorește să cîștige putere pentru a recupera educația din mîinile autorităților academice și ale statului. Ca următor pas, în prezent se discută mult despre crearea de „cunoștințe comune“ [knowledge commons], în sensul creării unor forme de producere de cunoaștere autonomă, care să nu fie finalizată sau condiționată de piață și care să le fie accesibilă celor aflați în afara zidurilor universităților.
Între timp, așa cum au recunoscut cei de la Edu-Notes, mișcarea studențească își creează deja un bun comun propriu chiar în toiul luptei. Cu viteza luminii, știri despre greve, manifestații și ocupări de clădiri au circulat în jurul lumii provocînd un tam-tam electronic global al schimbului de comunicate, slogane, mesaje de solidaritate și sprijin, avînd ca rezultat un volum excepțional de imagini, documente, povești.8
Da, principalul „bun comun“ pe care mișcarea va trebui să-l construiască e extinderea mobilizării spre alți muncitori afectați de criză. Cheia acestei construcții o va constitui problema datoriei, care este opusul perfect al „bunului comun“, întrucît înseamnă transformarea surplusului colectiv, care ar putea fi folosit la eliberarea muncitorilor, într-un instrument al înrobirii lor. Desființarea datoriei studențești ar putea fi liantul dintre mișcare și cei care se împotrivesc prescrierilor în Statele Unite și mișcarea mai amplă împotriva datoriei suverane la nivel internațional.
Mulțumiri
Aș dori să le mulțumesc facultății și studenților pe care i-am intervievat recent de la Universitatea din California, de la Academia de Arte Frumoase din Viena și de la Universitatea Rhodes din Africa de Sud, pentru că mi-au împărtășit cunoștințele lor. Aș mai dori să le mulțumesc tovarășilor din grupul Edu-Notes pentru ideile și inspirația oferite.
de George Caffentzis - Traducere de Alex Moldovan
Note:
* „University Struggles at the End of the Edu-Deal“, Mute Magazine (www.metamute.org), 2010, număr special: „Don’t Panic, Organise! A Mute Special on Struggle in Education Today“. Editorii țin să-i mulțumească profesorului George Caffentzis pentru amabilitatea acordării drepturilor de traducere și de publicare a versiunii în limba română a prezentului text și a celui următor. (N. ed.)
1. Nota editorului britanic. (N. ed.)
2. Așa-numitul Contrat Première Embauche (CPE), „contract pentru prima angajare“, fusese o încercare de șiretlic legislativ al dreptei franceze prin care, sub pretextul „egalității de șanse“, un salariat al unei companii private s-ar fi putut afla sub regimul unui astfel de contract chiar dacă nu se afla la prima sa angajare. Destinat tinerilor pînă în 26 de ani aflați în șomaj de peste șase luni, CPE prevedea o „perioadă de consolidare“ de doi ani în care angajatorul, spre deosebire de prevederile „perioadei de încercare“, putea să rupă unilateral contractul fără a fi obligat să ofere un motiv, angajatul concediat fiind considerat demisionar și neavînd deci drept la șomaj. Deși adoptat de parlamentul francez la 31 martie 2006, în urma unor puternice mobilizări populare, la 10 aprilie 2006, proiectul CPE a fost retras de prim-ministrul francez din acel moment, Dominique de Villepin. (N. ed.)
3. Vezi http://defendeducation.org/.
4. Edu-Factory Collective, Towards a Global Autonomous University, Brooklyn, NY, Autonomedia, 2009.
5. A se vedea Silvia Federici, George Caffentzis și Alidou Ousseina, A Thousand Flowers: Social Struggles Against Structural Adjustment in African Universities, Trenton, Africa World Press, 2000; Richard Pithouse, Asinamali: University Struggles in Post-Apartheid South Africa, Trenton, Africa World Press, 2006; și Arthur Hou-ming Huang, „Science as Ideology: SSCI, TSSCI and the Evaluation System of Social Sciences in Taiwan“, Inter-Asia Cultural Studies, vol. 10, 2009, nr. 2, pp. 282–291.
6. George Caffentzis, „Throwing Away the Ladder: The Universities in the Crisis“, Zerowork, I, 1975, pp. 128–142 [„Renunțarea la scară: universitățile în criză”, infra, pp. 130–136].
7. After the Fall: Communiqués from Occupied California, 2010, accesat la adresa http://www.afterthefallcommuniques.info/.
8. Edu-Notes, „Introduction to Edu-Notes“, manuscris inedit.
GEORGE CAFFENTZIS este filosof politic, profesor de filosofie la University of Southern Maine, SUA, membru fondator şi coordonator al grupurilor Midnight Notes Collective şi Committee for Academic Freedom în Africa, autor a numeroase articole şi al cărţilor: Parole abusate, monete tosate e governocivile. La filosofia del denaro di John Locke, Roma, Istituto dell’ Enciclopedia Italiana fondata da Giovanni Trecanni, 1988; trad. engleza: Clipped Coins, Abused Words and Civil Government: John Locke’s Philosophy of Money, New York, Autonomedia/Semiotext(e) Press, 1989; Midnight Oil: Work, Energy, War, 1973–1992, New York, Autonomedia, 1992 (coeditare Midnight Notes Collective); A Thousand Flowers: Social Struggles Against Structural Adjustment in African Universities,Trenton, Africa World Press, 2000 (coeditare); Exciting the Industry of Mankind: George Berkeley’s Philosophy of Money, Dordrecht, Kluwer Academic Publishers, 2000; Auroras of the Zapatistas: Local and Global Struggles in the Fourth World War, New York, Autonomedia, 2001 (coeditare Midnight Notes Collective). (N. ed.)
Tema “Campus de luptă. Împotriva neoliberalizării universității” este concepută de redacţia revistei IDEA artă+societate şi a apărut în numărul curent # 35, 2010.
20 ianuarie 2011