- Jurnalul Naţional: Recent s-a redeschis Clubul de Proză. Aţi pus umărul “La formarea ideilor”. Ce ne puteţi spune despre activităţile de aici?
- Constantin Stan: Proiectul datează de ceva vreme. L-am început în 2001 sub forma unui cenaclu de proză cu foarte mulţi tineri. Cei mai mulţi îmi erau studenţi, dar pas cu pas şi-au adus colegi, prieteni şi de la alte facultăţi. Ne desfăşuram şedinţele la bistroul Iolandei Malamen, într-o atmosferă de secol al XIX-lea. Era superb şi chiar asta făceam împreună: ne coagulam idei, în lecturi, discuţii, comentarii. După apariţia volumului lor colectiv “Al doilea Desant”, tinerii autori s-au risipit prin lumea largă şi prin vremurile astea unde numai nebunii şi visătorii rămân în literatură - doar doi-trei ştiu că mai scriu, şi ei încă sporadic, copleşiţi de slujbele pe care le au. Am reluat proiectul într-o nouă viziune: un club de proză profesionist pentru a face mai vizibilă scriitorimea bucureşteană: se fac nu numai lecturi, ci sunt prezentate şi noutăţile editoriale, citesc nu numai profesioniştii ci şi tinerii, am avut o dezbatere despre riscurile şi avantajele debutului târziu, vom avea alta, în martie, despre ce schimbă o traducere în viaţa, în statutul, în receptarea autorului român. Vom scoate o publicaţie masivă, 250-300 de pagini, anuală, Clubul de proză, şi vom ieşi spre a ne desfăşura întâlnirile în afara Bucureştiului, probabil la Snagov şi la Olteniţa de unde avem deja invitaţii.
- Parafrazând un roman al dvs., v-aş întreba: Gde... literatura română?
- Deocamdată, literatura română este parte a României şi, pe cale de consecinţă, se duce încotro se duce şi ţara. Suntem şi ca ţară şi ca literatură în zona gri care e cea mai păcătoasă din punct de vedere productiv: nu te lasă nici să mori, dar nici să trăieşti. Şi ca ţară, şi ca literatură ne tot căutăm validări şi recunoaşteri pe la înalte porţi şi trâmbiţăm câte-o mângâiere părintească pe cap ca pe un mare succes. Am ajuns să fim fericiţi că ni se dau împrumuturi de multe miliade de euro, uitând că le vom da şi înapoi, ceea ce va însemna un efort uriaş pentru viitor, ne îmbătăm cu succese de stimă, ori ne agăţăm de triumful altora, cum este cazul Nobelului primit de Hertha Müller. Să se înţeleagă bine - Nobelul acela nu este al României, este al Germaniei. Nu-l putem asimila, însuşi după cum nu-l putem face pe Jules Verne autor român pentru că şi-a plasat acţiunea unui roman în Carpaţi.
Eu am văzut în biroul unuia dintre cei mai importanţi oameni din lumea asta, sunt foarte mulţi cei ce fac şi desfac fără să fie ştiuţi, la Viena, în 1992, o hartă a Europei, a viitoarei Europe: eram cuprinşi în ea, ceea ce mă face să cred că mai degrabă Europa avea nevoie de România, şi nu neapărat invers. Este un subiect la care ar trebui să medităm: de ce avea, are nevoie Europa de noi, care sunt zonele de interes şi care nu, cât de europeni am devenit şi cât ne lasă lumea în boiul nostru să fim în continuare români? Noi adoptăm deviza lui Lăpuşneanu fără a avea şi forţa şi obstinaţia acestuia: dacă voi nu ne vreţi, noi vă vrem! Starea asta şi-a pus amprenta şi pe literatura română. Suntem nevrotici şi provinciali. nici o carte scrisă de vreun român în ultimii 20 de ani nu mi-a dat sentimentul unei cărţi mari, tulburătoare. În schimb, găsesc nenumăraţi autori, cu nume, fără nume, din culturile lumii care spun o poveste atât de profundă încât mult timp îmi stăruie în minte şi mă fac să mă gândesc mereu: ce au ei şi nu avem noi? Nu avem, cred, aşezare, calm, forţă. Se vede că venim dintr-o lume care şi-a spoit rapid, cu împrumuturi, cu pastişe, cu furturi chiar, gardul spre a ascunde sărăcia şi mizeria din curte. Nu limba română e handicapul scriitorului român, ci însuşi mediul în care se formează şi în care scrie, un mediu lipsit de valori profunde şi sigure, de câteva repere morale adânci la care să se raporteze. Suntem într-o permanentă cursă de urmărire a ceea ce se face în altă parte şi, luând startul cu handicap, ieşim mereu ultimii.
- Aţi candidat la şefia Uniunii Scriitorilor propunând schimbarea... care n-a mai venit...
- Breasla a considerat că treburile mergeau bine la Uniunea Scriitorilor din România de îndată ce i-a acordat votul domnului Manolescu, care era în funcţia de Preşedinte la data alegerilor. Or, dacă lucrurile mergeau bine, nu trebuie să schimbi nimic. Poate doar pe ici, pe colo, dar nu în punctele esenţiale. Nu faci schimbări de dragul schimbării, nu? Fiecare avem propria noastră viziune despre mersul lucrurilor în lume, despre bine şi rău, despre adevăr şi minciună. E posibil ca eu să mă fi înşelat în percepţia mea asupra felului în care arăta Uniunea şi asupra felului în care ar trebui să arate. Teoretic, şi probabil şi practic, la alegeri s-au votat programe. Mi se pare firesc ca ajuns în fruntea instituţiei să îţi pui în aplicare propriul program. Suportul votului îl legitimează şi îi conferă viabilitatea necesară. Democraţia are şi această parşivenie: greşelile se atribuie, democratic, nu-i aşa? tuturor, succesele - numai reprezentanţilor, celor din frunte!
- Conduceţi Filiala bucureşteană de proză din cadrul Uniunii Scriitorilor. Puteţi determina o reformare a US măcar pe acest segment?
- E dificil să vorbeşti de reforme pe segmente. Ceea ce am propus în proiectul de program la alegerile de la Filiala proză, şi cu care mi-am convins colegii de a mă vota în unanimitate - ah, nu, a fost un vot anulat! - a fost ceva mai modest, în sensul în care şi o casă, şi un fastuos palat încep mult mai puţin spectaculos: cu temelia - cunoaşterea reciprocă atât umană cât şi literară, ca un prim pas de refacere a breslei şi a imaginii scriitorului român. Mai întâi, am decis ca şedinţele Comitetului Director al Filialei să fie şedinţe deschise la care pot participa chiar şi toţi membrii, am inţiat un program de sărbătorire a celor născuţi în aceeaşi lună (unii colegi au venit chiar şi cu familiile, alţii au ripostat invitaţiilor de parcă ar fi fost chemaţi dumnica la muncă patriotică!), Clubul de proză funcţionează şi a intrat în cel de-al doilea an devenind un reper pentru prozatorii bucureşteni, personal încerc să întreţin o bogată corespondeţă cu membrii Filialei pentru informări şi rezolvări de diverse probleme, am fost de găsit în primul mandat în fiecare miercuri la ASB, iar în acest mandat - în fiecare joie, este în construcţie site-ul Prozatori bucureşteni.
- Bucureştiul nu are o revistă de literatură promovată vizibil şi nici un festival de gen. Ce şanse sunt să se realizeze aceste proiecte?
- Există o revistă Bucureştiul cultural, condusă de Gabriela Adameşteanu! Nu îmi dau seama cât e de vizibilă, dar există! În privinţa Festivalului, da, aveţi dreptate, Bucureştiul este printre puţinele mari oraşe ale Europei fără un festival de anvergură. Criza care s-a abătut asupra noastră din 2009 - şi resimţită acut în 2010, dar să nu punem totul numai în cârca ei! - ne-a împiedicat să ne punem în practică ideea organizării Festivalului internaţional de proză de la Bucureşti. Ni-l dorim integrat Zilelor Bucureştiului şi sperăm din tot sufletul să aibă în acest an prima ediţie!
- În plină “eră a iInternetului”, aţi simţit nevoia înfiinţării unui site pentru a promova literatura în mediul virtual. Când credeţi că vom putea găsi online noutăţi despre actualii “Prozatori de Bucureşti”?
- Cât de curând. Nu construirea site-ului a fost problema, ci fondurile pentru construirea lui, pentru că nu costă chiar puţin! Am găsit împreună cu preşedintele Filialei, Horia Gârbea, resursele necesare şi el va funcţiona cât mai repede cu putinţă.
- O altă idee a dvs. a fost să creaţi o catedră de “creativitate jurnalistică”. În ce stadiu se află acest proiect?
- Eu proiectul îl am şi teoretic şi practic. Aştept oferte! Dacă nu va exista nici o facultate interesată de aşa ceva, voi încerca să colaborez cu vreuna din instituţiile interesate - poate o instituţie media - sau mai ştii? Poate voi face un Club de creativitate jurnalistică. Dacă nu, nu. Mă voi încadra şi eu în ceea ce un critic numea ca fiind specificul culturii române: o mare bibliotecă a marilor proiecte eşuate!
- Aţi accepta să vă folosiţi experienţa jurnalistică pentru a coordona o revistă de cultură? Dacă nu, de ce, iar dacă da, ce rubrici/secţiuni ar trebui să conţină, în primul rând, o astfel de publicaţie?
- Sunt la o vârstă la care şi ştiu, şi pot, şi vreau (savoir, pouvoir, vouloir, pun francezii condiţia accederii într-un post) să coordonez o revistă culturală. Dar numai în anumite condiţii! Iar prima condiţie este cea financiară. Prea multă lume crede că în cultură poţi face lucru de calitate fără nici un ban, din voluntariat. Voluntari în literatură sunt grafomanii, scriitorii de week-end şi cei care practică literatura ca pe un hobby, ca pe un nasture de sidef pus unei haine pentru a atrage atenţia asupra lor. Cu astfel de autori nu faci revistă de cultură de calitate, ci un fel de ghiveci pseudo-cultural fad, neinteresant pentru public, interesant doar pentru cei care publică în el.
Or, dacă nu ai bani de colaborări sau plăteşti ca unele reviste de la noi cu 7-8 lei cronica şi 10-12 lei grupajul de poezii sau fragmentul de proză, la astfel de autori ajungi. Într-o lume în care banii sunt o preocupare până la obsesie (cine îi are, de unde îi are, cum îi cheltuieşte) şi tind să devină în sine valoarea supremă a lumii, noi, românii, credem că o cultură bogată, diversificată, profesionistă se poate face fără bani. Sărăcia poate induce milă, dar nici odată şi nicidecum respect! Apoi, o altă condiţie ar fi ca revista să nu fie o vrabie pe gardul unui trust de presă, stingheră şi amărâtă, ci parte a unui proiect cultural. Ea trebuie să promoveze o linie culturală clară, fermă şi de nenegociat din care să lipsească jocurile de grup, susţinerea găşcară de genul criticii de azi “arde-l că-i de-al lor, laudă-l că-i de-al nostru”.
- În zilele noastre se practică masiv presa copy-paste. În domeniul literaturii cum stăm? Chiar titlul unui roman al dvs. - “Deadline” - v-a fost copiat, cu sau fără intenţie…
- Românul dă cu sapa în cap pentru un petec de pământ sau de iarbă, scoate isteric degrabă pistolul sau ranga din maşină pentru că e locul lui de parcare, dar nu are pic de respect pentru bunul intelectual al altuia. Avem o îndelungată tradiţie în chestia asta, iar bunul meu prieten Alexandru Dobrescu, un distins cercetător, a ajuns cu istoria plagiatului la români cred pe la al patrulea volum şi tot mai are de trudit pentru că nu a cuprins încă vremurile noastre. Interesant e că uneori, din cauza culturii precare, unii scriitori nici nu au conştiinţa plagiatului, însuşirii unui bun care nu e al lor. Au fost impresionaţi ei de un subiect, le-a plăcut lor ceva, probabil că nici nu îşi mai amintesc când şi unde, şi transpun cu frenezia că le-ar aparţine.
Din această cauză nici nu contăm în Europa. Criticii noştri sunt păuni în ograda literaturii române, dar nu am cunoştinţă de vreunul care să fi contribuit cu ceva esenţial la mişcarea de idei culturale europene. Marii noştri gânditori, adulaţi pe la târgurile de carte - mereu ies pe primul loc - , nu au nici o relevanţă dincolo de vama Halmeu.
- La ultima ediţie a Galei Tânărului Jurnalist, limita de vârstă a fost ridicată de la 30 la 35 de ani. Se întâmplă un astfel de fenomen şi în cazul scriitorilor?
- Ştiu că există un fel de normă europeană de stabilire strict biologic a ceea ce se cheamă tinereţe şi pragul e 35 de ani. Are însă în literatură vreo relevanţă? După normele europene, Arghezi nu ar fi putut participa la un concurs de debut pentru că avea 47 de ani şi nici nu ar fi putut beneficia de burse, programe etc. tot din aceeaşi pricină. Într-o lume atât de atentă la intoleranţă şi discriminare, cele mai multe norme europene induc discriminarea pe criterii de vârstă. Iar în România e un dezastru: după 40 de ani eşti considerat un om terminat, expirat, care trebuie să lase locul altora, cât mai degrabă cu putinţă. Nu e simptomatic să auzim mereu pe la televiziuni “un bătrân de 50 de ani” etc.? Pentru mine a fost siderant să citesc pe un forum “să ne mai lase şi băbăciunea aia de Andreea Esca”...
- În ce măsură mai sunt interesaţi tinerii de literatură, de proză, de poezie? Scriu, vă cer părerea?
- Credinţa mea e că nici cultura şi deci nici cititul, lectura nu sunt obligatorii. Sunt opţiuni individuale, cu motivaţii intime. Fiecare decide ce îşi doreşte să fie în propria viaţă. Dacă omul nu simte nevoia de a întinde mâna după o carte, ce drept am eu să-l acuz? Dacă mintea lui nu se vălureşte sub nici un gând, sub nici o nevoie de a se întreba cine e, care-i rostul lui pe pământ, am eu dreptul moral de a-i zdruncina starea de bine pe care o trăieşte? Ca şi altădată, tinerii citesc sau nu citesc, au frământări pe care le exprimă scriind sau nu îi tulbură nimic. Nu aş zice că raportul este altul decât în vremurile de demult.
Pentru cei mulţi şi împăcaţi cu ei (“distracţie, frate, distracţie la maxim”, îi aud mereu urlând în mirofoanele televiziunilor şi reporterilor care se topesc de plăcere că au un aşa interlocutor neinhibat) există entertainment-ul, divertismentul care este înlocuitor de cultură, este “nechezolul” de pe vremuri. Nu-i acuz, nu-i judec. Sunt partea inocentă a unui mecanism de manipulare numit industria divertismentului. Spre a fi liber trebuie să ai o paletă bogată de opţiuni. Când le oferi o singură opţiune, le iei oamenilor libertatea.
- Un studiu recent arată că 50% dintre români citesc şi 50% nu. Ar trebui să ne bucurăm pentru jumătatea plină a paharului sau să ne îngrijoreze procentul mare al celor “certaţi cu cartea”?
- Ce studiu atât de optimist e ăsta? Eu am citit unul în care se arăta că mai bine de 90% dintre români îşi fac cultura la televizor!
- De ce se refugiază pe bloguri ziariştii/scriitorii în general, şi dvs. în special?
- Depinde ce cuprinde blogul! Dacă e un surogat al vechiului jurnal intim, blogul devine o exhibare publică a unor gânduri, întâmplări ce ar fi trebuit să nu părăsească niciodată budoarul. Poeticizarea, literaturizarea le fac şi mai jenante. Pentru că nimic nu e mai penibil pe lumea asta decât un text prost scris şi pe care îl simţi că, în fapt, nu are decât un “andrisant”, vorba lui Caragiale. Blogurile literare cu adevărat de atitudine vin probabil din nemulţumirea felului în care circulă revistele literare şi cu ele informaţia sau atitudinea culturală. Pe mine m-au aflat, mă citesc prietenii, foştii colegi, din ţară ori străinătate, mai degrabă pe blog decât prin revistele literare. Eu nu postez decât ceea ce este şi destinat publicării în reviste pentru a-mi păstra rigoarea critică faţă de ceea ce scriu.
- Faceţi parte din Generaţia '80, cum se vede aceasta din interior?
- Generaţia asta văd că se întinde precum caşcavalul topit şi se va autodizolvă prin masificare. Cu mulţi dintre cei aduşi în generaţia asta de către unul sau altul, pe criterii de interese mai clare, mai obscure, nu am nici o tangenţă nici umană, nici literară. Unii dintre cei cu care am pornit în urmă cu patru decenii spre a schimba ceva în înţelegerea şi scrierea literaturii s-au grăbit să plece, lăsându-mi un mare gol sufletesc: Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă. Aerul, istoria şi prieteniile se resimt acut şi dureros in absentia.
- Care este cel mai frumos compliment - din punct de vedere literar - care vi s-a făcut vreodată şi de către cine?
- Habar n-am! Poate afirmaţia lui Nicolae Ciobanu făcută la cronica romanului meu de debut “De la «Carapacea» lui Constantin Stan romanul românesc nu va mai fi la fel ca înainte”, poate cea a lui Horia Tabacu “După ce-am citit «Gerda» ta mă sfiesc să mă mai raportez la tine ca la un prieten şi iau distanţa pe care ţi-o impune un mare scriitor”! Un comentariu apărut pe un blog cred că este totuşi cel mai frumos compliment care mi s-a făcut vreodată, este cel semnat de Vasile Măteiuş la romanul “Gde Buharest”.
- Într-o rubrică de critică literară (din păcate, prea puţin vizibilă, dat fiind targetul publicaţiei ce o găzduia), aţi desfiinţat “vedetele” din România care şi-au scris autobiografiile. V-a cerut vreun VIP socoteală, v-a contactat cineva, au considerat părerile specialistului drept critici constructive sau, dimpotrivă, le-au luat ca un afront?
- Vedetele nu au timp să citească, abia de le ajunge să scrie! Dar m-au înjurat la greu admiratorii lor. Nu bag mâna în foc că multe dintre comentariile lor anonime nu erau chiar ale autorilor. Cred că pentru vedetele ce s-au apucat de scris mult mai instructiv ar fi fost să-şi citească susţinătorii, fanii, adulatorii: atâta trivialitate a minţii şi a limbajului, atâta mizerie sufletească adunată sub stindardul apărării tale ar fi putut să le dea fiori - deci, aşa arată fanii mei, asta am reuşit eu să fac? Să le stârnesc adică tot ceea ce e mai murdar, mai josnic, mai trivial, mai agresiv într-un om?
Autor: CATALINA IANCU