Cu ce gânduri aşteptaţi sărbătorile de iarnă?
Pentru mine şi pentru soţul meu, fiecare an are două luni sacre: august şi sfârşitul lui decembrie - începutul lui ianuarie Ne ducem la ţară, fără telefon şi fără computer, unde stăm şi scriem.
Cu o lună în urmă, mărturiseaţi la lansarea celui mai recent volum că foaia de hârtie v-a rămas singura patrie. În ce sens?
De fapt, Daniel-Cristea Enache, care mă prezentase, a spus că, atunci când a văzut titlul cărţii, s-a gândit „Iar se scrie poezie patriotică!". Eu am răspuns că sensul titlului este acela că, pentru mine, patria este foaia de hârtie din faţa mea. De altfel, cred că noţiunea de poezie patriotică este compromisă, pentru că se pune semn de egalitate între poezia patriotică şi poeziile în care se vorbea despre Ceauşescu. Dar, după părerea mea, adevărata poezie patriotică, care există la poeţi mari ca Dante, Hölderlin, Eminescu, este o meditaţie despre patrie. Genul, cel puţin la români, dar nu numai la ei, este unul profund dramatic. Nu vorbim despre ode, ci despre poeme pline de tristeţe.
De ce pline de tristeţe?
Pentru că aşa stau lucrurile în istorie. Poetul care le priveşte doar trage concluziile. În ce mă priveşte, răspunsul corect are legătură cu biografia mea. La a doua lansare a volumului, care a avut loc la Biblioteca Centrală Universitară, a fost şi o discuţie cu publicul, cineva m-a întrebat: „Eminescu a scris «Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie». Dvs. ce-i doriţi României?" Eu am spus că, vreme de doisprezece ani, am răspuns la această întrebare, încercând să o schimb. Este vorba despre anii Alianţei Civice, care a împlinit 20 de ani, echivalând cu istoria adevăratelor încercări de construcţie a democraţiei şi de creare a unui stat de drept. Cât despre poezie, în ea mă simt acasă, în sensul că nimic nu mă murdăreşte, că nimic nu mă umileşte prin violenţă şi vulgaritate.
Numai în faţa foii de hârtie mă simt bine, mă simt acasă... Sunt o fiinţă norocoasă (Soţul meu are o vorbă: „Noi avem noroc în ghinion!". Asta, pentru că ni s-au întâmplat toate relele posibile, dar am avut mereu şansa să le depăşim, fără a ne lăsa transformaţi de ele). Am putut să mă reîntorc la poezie, să intru din nou în mine însămi, în poetul care am fost. Însă chiar scriitor încă n-am redevenit. Pentru mine, scriitor este cel care scrie proză, stând pe scaun 12 ore pe zi, apoi culcându-se, trezindu-se şi aşezându-se să citească ultimele două paragrafe pentru a scrie mai departe. Acesta este scriitorul profesionist. Poezia nu e o profesiune, ci un grad mai înalt de intensitate a literaturii, care nu depinde nici pe departe de autorul ei, spre deosebire de proză.
Vulgaritate, violenţă şi kitsch
Dar patria România ce rol joacă acum în viaţa Anei Blandiana?
Aşa cum mă simt scriitoare mai mult în străinătate, şi româncă mă simt mai mult în străinătate. În toate lecturile publice, la festivaluri de poezie şi dezbateri, mă simt cu adevărat reprezentantă a României şi astfel sunt privită. Dar acasă mă simt foarte puţin acasă. Aici există un grad din ce în ce mai periculos de agresivitate a semidoctismului, un amestec de amestec de violenţă şi kitsch, tot mai insuportabil. Mă refer în primul rând la felul în care apar aceste lucruri la televizor. Violenţa există peste tot, dar crimele şi delincvenţa sunt episoade periferice, ucigaşii sunt excepţii de la regulă. E vorba despre felul în care asemenea episoade ajung în centrul atenţiei şi devin modele.
Cum s-ar putea contracara fenomenul?
La urma urmei, e o chestiune de cultură. Principalii vinovaţi sunt, desigur, cei care hotărăsc abordarea din televiziunile mogulilor. Dar nici victimele lor, cei ce se lasă cuceriţi, nu sunt doar victime, ci şi colaboratori. Totul se întâmplă din cauza lipsei de educaţie, din ce în ce mai vizibilă. Pe de o parte, ea este imputabilă şcolii, dar, pe de altă parte, părinţilor. Şi aici situaţia este dramatică. Părinţii tinerilor de azi n-au avut ei înşişi parte de educaţie. E un fel de incultură de gradul al doilea, în care ne cufundăm. Pentru mine, momentul cel mai dramatic, momentul adevărului a fost dezvăluit de un sondaj al Ministerului Culturii, acum doi sau trei ani, sondaj din care s-au făcut publice, în cele din urmă, numai primele rezultate. Doar 17% din intervievaţi au ştiut cine este Eminescu. Urmau Caragiale, cu 16%, şi Creangă, cu 14%. Nu îndrăznesc să mă întreb cât ar fi avut Hortensia Papadat-Bengescu sau Lucian Blaga! E clar că şcoala răspunde pentru asta, pe de o parte din cauza programelor, obsedate de a fi cât mai la zi cu tendinţele europene. Numai că acestea sunt ele însele extrem de contestabile. Acum doi ani mi-a fost lansată o carte tradusă în spaniolă la Universitatea din Madrid. Când am ajuns acolo, am nimerit într-o clădire în care toate coridoarele erau ocupate de tineri în saci de dormit. Făceau grevă împotriva sistemului Bologna, contestat, de altfel, peste tot în Europa. Şi noi tocmai l-am adoptat, fără să ne dăm seama în ce măsură ne foloseşte sau nu.
Pe de altă parte, profesorii nu mai sunt apostoli care se cred responsabili pentru generaţiile următoare. Au devenit sindicalişti. Oare ce crede profesorul care fluieră în stradă că gândesc elevii despre el? În ce fel îi este afectat prestigiul? Şi cât de indiferentă îi este diminuarea acestuia? Ţin minte că, prin anii '80, am trecut la un moment dat prin centrul unui sat din Câmpia Dunării şi câteva profesoare tinere încolonau copiii să îi ducă la cules de usturoi, în timp ce un primar cu o burtă revărsată peste curea, striga la ele să se mişte mai repede. M-am întrebat cum mai pot fi respectate acele profesoare, dacă primarul le tratează ca pe nişte servitoare în faţa satului şi a elevilor. Scena m-a impresionat profund, gândindu-mă la ce însemna înainte învăţătorul într-un sat, dovadă că n-au uitat-o. În cazul lor, era de vină sistemul. Însă acum nimeni nu-l mai obligă pe profesor să nu-şi mai respecte propria profesie. Nu cred că are legătură cu salariul. Asta e o altă problemă. Se poate protesta şi există motive de protest. Dar are legătură cu definiţia propriei demnităţi şi profesiuni.
Poezia, gen pentru elită
Într-o astfel de lume, pentru cine (mai) scrieţi poezie?
Niciodată nu m-am gândit că scriu pentru cineva. Cred că singura justificare a poeziei este aceea că e inevitabilă. Scriu pentru că scriu. Cuceritorul Everestului a dat un raspuns extraordinar - pe care l-am văzut citit de curând - la întrebarea de ce a făcut un asemenea efort să ajungă în vârf. A răspuns: „Pentru că există". Nu am scris niciodată pentru o anumită categorie şi nici măcar nu mi-am propus să scriu.
Vă întreb şi eu ce a întrebat-o Gabriel Liiceanu pe Herta Müller: Vă aduce literatura o înţelegere superioară a vieţii, a realităţii?
Cred că da. Cum munca creează organul - parcă Marx spunea aşa! - scrisul creează gândirea. Meditaţia se naşte meditând. Îmi daţi voie să mă autocitez? Am scris o dată „Sunt ca un caier de lână care există numai în măsura în care e tors". Sigur că răspunsul meu este afirmativ. Sigur că scrisul creează o perspectivă asupra lumii prin exerciţiul meditaţiei.
În societatea comunistă, poezia era o forţă. Ce este ea în postcomunism?
E o întrebare esenţială. Ca să fiu absolut sinceră, cel mai greu după 1989 mi-a fost să înţeleg şi să accept cum e posibil, după o viaţă în care luptasem cu cenzura pentru fiecare cuvânt şi uneori chiar o învinsesem şi nu visasem decât să fiu absolut liberă să scriu, ca totul să se destrame odată cu apariţia libertăţii. Descoperirea că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului este cea mai dramatică descoperire pe care am făcut-o după Revoluţie. Însă, cu timpul, nu numai că am acceptat, dar am şi înţeles că importanţa pe care literatura şi mai ales poezia o aveau înainte vena din faptul că, într-un lume cu înlocuitori, poezia ţinea loc de foarte multe lucruri: de religie, de istorie, de filosofie. Avea un mare avantaj: metafora, comparaţie din care lipseşte un termen, permitea ca termenul nerostit să fie simţit, descoperit, gândit, reinventat pe sub nasul sau peste capul cenzurii. Astfel poezia putea spune mai mult, conţinea o cantitate de libertate mai mare.
Dar, când lucrurile au intrat în normal, când religia a devenit religie şi filosofia, filosofie, poezia a rămas să se adreseze numai publicului ei, subţire, de elită, atras de valoarea ei estetică. Iată normalitatea. Îmi amintesc o întâmplare care s-a petrecut exact înainte să primesc interdicţia de a publica, după care a urmat scandalul cu Arpagic. M-am dus la Piatra Neamţ, la Biblioteca „Calistrat Hogaş". Când am ajuns, în faţă era un grup de câteva zeci de persoane. Am vrut să trec printre şi să intru. Oamenii, care nu m-au recunoscut, mi-au zis că nu se poate intra. Le-am răspuns în glumă că, dacă nu se poate intra, atunci, nu se mai ţine lectura. Era o asemenea aglomeraţie, încât nimeni nu putea intra dacă nu ieşea cineva, dar nu ieşea nimeni, de teamă că n-ar fi putut ajunge înapoi. Această adeziune totală, mai ales că după ea au urmat interdicţia şi apoi Revoluţia şi apoi indiferenţa, a rămas simbolul aberant şi luminos al legăturii cu cititorul, care, e evident, a dispărut în mare măsură.
Dar la lansare au fost atâţia oameni...
Da. Deci să nu exagerăm. La apariţia acestui volum am avut sentimentul unei legături reale - de la cozile pentru autografe până la emailurile primite după. Încă există un public de poezie, după cum există, încă nu şi în România, dar în Europa Occidentală un fenomen: din ce în ce mai multe festivaluri de poezie, la care vin din ce în ce mai mulţi oameni. S-a ajuns la un fel de saturaţie de materialitate. O societate de consum în care consumul înseamnă exclusiv materie a creat, până la urmă, sentimentul că ori ne întoarcem spre spiritual, ori dispărem ca fiinţe umane. E clar că e un fenomen pozitiv. S-a tot repetat până la saţietate, înainte de '89, o frază a lui André Malraux, care spunea că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. Şi religia, cel puţin la noi, este în ascensiune, dar este vorba despre un fenomen mai larg, de o întoarcere nostalgică spre epocile mai puţin materialiste. Decalajul dintre România şi Occident vine din faptul că noi încă n-am obosit de consum. Atâtea decenii am visat să avem de toate, încât acum încă există acest fenomen dezgustător al supermarketurilor în care nu poţi intra pentru că toţi cumpără la nesfârşit sau vin ca la spectacol, din plăcerea de a vedea mărfuri. Când mă gândesc că în limba română de ultimă oră „marfă" reprezintă calificativul absolut...
Spuneaţi, tot la lansare, că aveţi sentimentul că este cel mai important volum de poeme din opera dvs. De ce?
Nu mă luaţi în serios. Întotdeauna am sentimentul că volumul cel mai recent e cel mai bun. Însă e clar că această carte este o schimbare în poezia mea, e limpede că tonul şi sentimentul s-au schimbat. Şi la fel de clar este că nu eu mi-am propus asta. Sunt curioasă să văd analizele criticilor. Niciodată nu e indicat ca autorul să analizeze ce a scris, dar pot spune că e clar că, deşi „Patria mea A4" nu părăseşte meditaţia de profunzime, realitatea concretă este mai prezentă.
Lecţia umilinţei
De unde aţi plecat şi unde aţi ajuns în propria poezie?
Greu de zis. Vă mărturisesc că primul volum („Persoana întâia plural", 1964 - n.r.) nici nu contează, aproape că nu mă simt autoarea lui. Atâţia şi-au amestecat peniţa în el... Aşa se întâmpla cu toate debuturile din celebra colecţie „Luceafărul". În cazul multor poeţi, primul volum este aproape fără relaţie cu al doilea. Dacă sunt cinstită, trebuie să spun însă că, altfel, al doilea n-ar fi fost posibil. Era cu putinţă numai trecând prin acest purgatoriu al umilinţei, în care redactorul de la editură, nenumăraţii lui şefi, cenzura etc. făceau ce voiau cu textul şi autorul nu putea să zică nimic. Eu nici măcar nu ştiam, pentru că locuiam la Cluj şi nu aveam nicio legătură cu editura. A fost un şoc absolut când mi-am văzut propria carte, care semăna destul de aproximativ cu ce predasem la editură. Dar, după apariţia volumului, am căpătat un statut pentru a doua carte. Pe de altă parte, din această umilinţă am învăţat să nu cedez. După prima carte, nu am mai acceptat schimbări. Am preferat să renunţ când ceva n-a mers.
După primele două poezii, publicate în „Tribuna" din Cluj când eram elevă, de la Secţia de Învăţământ s-a trimis tuturor publicaţiilor din ţară, câteva sute, o adresă (pe care am văzut-o după '89 într-un volum de documente din arhivele ieşene, publicat de Lucian Dumbravă) prin care se atrăgea atenţia că sub pseudonimul Ana Blandiana, pe care îl foloseam pentru prima dată, se ascunde fiica unui deţinut politic. Ce a fost o dramă a cărei explicaţie n-o cunoşteam - ştiam doar că nu mai am voie să public vreme de patru ani, ani foarte grei, în care am fost complet în afara lumii, nu puteam intra la facultate, nu ştiam dacă voi putea intra vreodată - şi-a avut şi reversul. Toate publicaţiile din ţară au reţinut numele unei fetiţe persecutate. După mai mult de patru ani, când a apărut un volum cu acest nume, a fost foarte citit, cu o atenţie mai mare decât cea de care beneficiau în general debutanţii.
"Este extraordinar că, într-o lume care în mod evident nu este deschisă faţă de poezie, iar poetul nu are nicio şansă, există atât de mulţi tineri care scriu şi care, în majoritatea cazurilor, mai trebuie să facă rost şi de bani ca să-şi publice cărţile. Este o speranţă."
Libertate pentru şi prin poezie
Scriitoarea Ioana Pârvulescu spunea despre Ana Blandiana că este poeta cu „cel mai frumos nume din literatura română". Pseudonimul sub care şi-a început cariera liceana Otilia-Valeria Coman, ce avea să devină una dintre vocile semnificative ale liricii şaizeciste şi o bine-cunoscută luptătoare împotriva regimului comunist, provine din numele satului natal al mamei.
Fiică de preot ortodox care a făcut închisoare politică, Ana Blandiana, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj, a semnat numeroase volume. Deşi a scris proză, se consider poetă. În România, pentru a cărei libertate a luptat dramatic înainte de Revoluţie, dar şi după, militând pentru implicare civică, Ana Blandiana a câştigat toate premiile literare importante. Printre distincţiile remarcabile pe care le-a primit de-a lungul anilor se numără un premiu Herder, acordat la Viena în 1982.
După Revoluţie, poeta care denunţase ororile totalitariste la Europa Liberă şi se confruntase cu cenzura, primind de mai multe ori interdicţie de publicare, a iniţiat Alianţa Civică, împreună cu alţi intelectuali din România. În 1991-2001 a fost preşedintele cunoscutei organizaţii. A condus şi Academia Civică, după ce a contribuit la înfiinţarea ei. Membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé" şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO). După memoriul pe care l-a realizat în 1993 la Consiliul Europei, s-a înfiinţat Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.
Scrisă de Dana G. Ionescu