Cărțile, ca și oamenii, trebuie să-și găsească locul în lume. Nu se potrivesc oriunde. Apetitul pentru romanele lui Dan Brown, volumele „Harry Potter" sau ultimele noutăți ale literaturii „light" se poate lesne satisface în spaţiile generoase ale marilor lanțuri de librării, unde răsună la megafon ofertele speciale ale zilei. Opera lui Susan Vreeland (64 de ani), în schimb, se simte mai „acasă" la librăria din colț, cu miros aspru de hârtie îngălbenită, amestecat cu un iz înțepător de file lucioase. O librărie unde răsfoitul paginilor este singurul zgomot de fundal.
Exact genul de loc unde am ținut pentru prima oară în mâini cartea sa, „Girl in Hyacinth Blue" (Editura Penguin Books). Apoi, când i-am regăsit volumele pe rafturile cu bestselleruri din America, Italia sau Franța, printre turiști derutați, oameni de afaceri grăbiți sau doamne care răsfoiau ultimul reţetar al lui Jamie Oliver, impresia iniţială s-a transformat în certitudine.
VERMEER RECREAT
Romanele lui Vreeland nu se citesc pe „repede-nainte", ci se savurează cu o ceaşcă de ceai în faţă. În loc de impulsul de a arunca un ochi nerăbdător la ultima pagină și a „fura" finalul, simţi o familiaritate calmă, la care vrei să te mai întorci din când în când, ca să mai revezi câte un pasaj. Tot ca într-o librărie din colț unde ai cotlonul tău preferat pentru răsfoit romane, cărțile lui Susan au și ele „unghere" la care poţi să revii.
„Se gândise la toți oamenii din toate picturile pe care le văzuse la licitație în acea zi. Nu doar tabloul tatei, ci toate tablourile din lume. Ochii acelor oameni, modul în care întorceau capul, singurătatea, suferința lor fuseseră toate împrumutate de un artist, pentru a fi văzute de alţi oameni, de-a lungul vremurilor. De oameni care sunt atât de aproape, la câțiva pași, și care se uită, se uită, se uită. Și care, totuși, n-o vor cunoaște niciodată".
Acest pasaj ar fi unul dintre „ungherele mele" din opera lui Susan. Personajul pe care oamenii nu-l vor cunoaște niciodată este nimeni altul decât Magdalena, fiica pictorului Johannes Vermeer, a cărei poveste o așterne Vreeland în „Girl in Hyacinth Blue". Autoarea inventează cel de-al 36-lea tablou al lui Vermeer (artistul a pictat 35), care circulă prin lume de-a lungul secolelor și schimbă viețile oamenilor cu care intră în contact. De la un fost ofiţer al celui de-al Treilea Reich, care l-a furat în timpul războiului și-l poate admira doar în secret, în pivniță, până la fiica lui Vermeer care, în ultimele rânduri ale cărții, asistă ca o anonimă, copleşită de greutăţile vieţii, la licitația tabloului pentru care pozase cu ani în urmă. Personajul suferă la gândul că oamenii din jurul său n-o vor recunoaște niciodată pe femeia brăzdată de riduri în „fata în haine de nuanța zambilelor albastre" din pictura pe care o privesc cu atâta admiraţie. Fiecare capitol al romanului este o poveste distinctă, cu personaje din epoci diferite, singurul punct comun fiind tabloul imaginar al lui Vermeer.
ADEVĂR DE DOUĂ FELURI
Unii critici i-ar putea considera scrierile mai degrabă farse decât poveşti, însă Vreeland - şi cei care-i cumpără cărţile în 39 de ţări - şi-a ales o accepţiune inedită a adevărului. „Istoria descrisă cu acurateţea detaliului nu înseamnă literatură. Ficţiunea mea alege adevărurile relevante pentru lumea interioară a personajelor şi le transformă într-o poveste care li s-ar fi putut potrivi", explică Vreeland în exclusivitate pentru Forbes România.
Autoarea americană, care a câştigat până acum peste 2,5 milioane de dolari din cărţile sale, se declară fidelă „adevărului persoanei şi nu adevărului despre persoană". Astfel, Vreeland a reconstruit, bucată cu bucată, viaţa pictoriţelor Emily Carr sau Artemisia Gentileschi, pornind de la elementele care le-au influenţat cel mai mult în creaţiile lor. „Am nevoie de luni întregi pentru a mă documenta în privinţa detaliilor: anii şi faptele concrete, dar odată ce îmi sunt clare, pot să intru în mintea personajului, să-mi imaginez trăirile lui", povesteşte Vreeland, cu aer cald şi nebănuit de multă modestie pentru o scriitoare pe care italienii o inundă cu e-mailuri de genul: „Roma şi Florenţa ne par şi mai frumoase după ce v-am citit cărţile".
Pentru că, fiind nevoită să urmeze tratamente cu medicamente puternice cititul o obosea, Susan a început, în schimb, să răsfoiască albume de artă, devenind tot mai interesată de vieţile reale ale oamenilor din acele picturi. „Poate sună pompos, dar cărţile mele inspirate de tablouri sunt şi modul meu de a mulţumi artiştilor care, într-un fel, mi-au salvat viaţa", explică fosta profesoară de literatură engleză din San Diego, cu un zâmbet. „Ca şi pictura pe care o descrie, cartea lui Vreeland are marele dar de a-ţi rămâne în minte", scria „New York Times" despre „Girl in Hyacinth Blue", în 1999. Zecile de scrisori de refuz din partea editurilor s-au transformat, după cronica reputatului cotidian, în contracte cu editurile Penguin şi Random House precum şi într-o maşinărie de marketing performantă. M-au impresionat rigurozitatea și răbdarea cu care autoarea, care nu agreează ideea de a avea asistenţi care să facă documentarea în locul ei, mi-a răspuns la una dintre întrebările privind stafful său. Nu mai puţin de 117 nume apăreau, enumerate, pe lista celor care fac să meargă brandul „Susan Vreeland", de la agenți până la organizatorii turneelor sale în străinătate. „Sunt foarte mulţi oameni cărora trebuie să le fiu recunoscătoare, aşa că nu puteam să uit pe cineva", îmi explică senină, ca şi cum ar fi cel mai firesc lucru din lume.
Mulţumirea vine şi din conştiinţa faptului că succesul său reprezintă o excepţie, nu o regulă, în industria editorială. În 1999, când i-a apărut bestsellerul „Girl in Hyacinth Blue", 50.000 de volume vedeau, anual, lumina tiparului în Statele Unite. Un deceniu mai târziu apar, în fiecare an, circa 500.000 de titluri noi. Concurenţa este drastică. „Editurile, ca şi studiourile de film, vor intrigă, acţiune, sex, violenţă, situaţii-limită sau cel puţin nişte celebrităţi care să vândă mult şi repede. E greu să debutezi în asemenea vremuri", crede Vreeland, care lucrează, în prezent, la un roman inspirat de artistul american Winslow Homer. Misiunea este cu atât mai grea când cărţile mizează pe nuanţe şi emoţii, nu pe dinamismul cinematografic. Conform legilor de marketing, însă, autoarea şi-a creat deja o categorie pe piaţa editorială şi ştie să şi-o exploateze cu succes. Cărţile sale s-au vândut în peste un milion de exemplare în Statele Unite şi au fost traduse în 27 de limbi.
Nişa aleasă i se potriveşte şi, cel mai important, îi aparţine. Cel puţin jumătate. Cealaltă jumătate este deţinută de Tracy Chevalier, al cărei roman - „Fata cu cercel de perlă", inspirat tot de Vermeer - a fost publicat, coincidenţă!, în acelaşi an cu „Girl in Hyacinth Blue". „Ţinem una la cealaltă, avem un fel de solidaritate", recunoaşte Vreeland. Asta se vede mai ales când cititorii le confundă şi îi cer uneia să semneze cartea celeilalte. „Semnez adesea «Pentru Mary Smith, din partea lui Tracy Chevalier, prin intermediul lui Susan Vreeland»", zâmbeşte Susan. Pentru ca respectivul cititor să nu se simtă jenat când îşi dă seama de gafă, Vreeland îl asigură că acea semnătură va transforma cândva cartea într-o piesă de colecţie. Ca şi tablourile lui Vermeer.
POVEŞTI DESPRE ARTĂ
Romanele bestseller publicate de Susan Vreeland au fost traduse în 27 de limbi şi vândute în 39 de ţări. După Statele Unite, Italia - destinația predilectă a iubitorilor de artă - a fost piaţa cu cel mai mare succes.
Girl in Hyacinth Blue - 1999. Povestea fiicei lui Vermeer - capitolul „Magdalena looking" din romanul „Girl in Hyacinth Blue" - se studiază în manualele de clasa a X-a din SUA. Cartea s-a numărat printre bestsellerurile „New York Times", a fost premiată de revistele literare americane şi a fost ecranizată într-o peliculă avându-le pe Glenn Close şi Ellen Burstyn în rolurile principale. Adaptarea cărții pentru film a fost realizată de Richard Russo, scenarist premiat cu Pulitzer.
The Forest Lover - 2004. Povestea imaginară a pictoriţei Emily Carr (1871-1945), unul dintre primii artişti post-impresionişti ai Canadei. Picturile sale, inspirate de viaţa amerindienilor, au fost influenţate de copilăria şi dramele trăite în British Columbia.
Luncheon of the Boating Party - 2007 Susan Vreeland ţese o poveste în jurul tabloului lui Renoir, „Prânzul de la Serbarea Bărcilor" (1881), analizând „la vie moderne" din Paris în perioada în care artistul a imortalizat pe pânză stilul de viaţă franţuzesc.
Scrisă de Diana-Florina Cosmin