Ajunsese în secunda în care putea ori să rişte o mutare pentru aur, dar să piardă totul, ori să nu rişte nimic şi să ia argint. Era în toiul unei partide de şah, la Campionatul Naţional pentru Juniori şi cupa lui depindea de acea simplă mutare. Să rişte sau nu... Grea decizie pentru un puşti de 13 ani! Dar copilul Ştefan Tomici nu s-a gândit de două ori. "Nu accept să iau locul doi", şi-a spus. Apoi a făcut mişcarea aceea periculoasă care-l putea arunca în coada clasamentului. Şi a câştigat.
"Mi-am calculat şansele şi am devenit sigur că nu pot să pierd din poziţia aceea", ne spune. "El a fost câine, cum a tras de partida aia până a câştigat-o. În şah sunt destul de rare situaţiile acestea, când un jucător îşi riscă medalia să obţină totul sau nimic. Însă Ştefan a făcut-o fiindcă are stofă de campion", zice Elena Cristian, organizator de turnee internaţionale la şah.
Pe puşti l-a lăudat şi marele Viswanathan Anand, regele absolut al şahului. S-a întâmplat anul trecut, când campionul a fost invitat în România, la simultanul de la Palatul Parlamentului - "Ştefan a fost singurul copil pe care l-a băgat în seamă şi i-a pus tot felul de întrebări. I-a analizat partida, apoi a spus că joacă foarte bine şi că e de mare perspectivă", povesteşte Elena Cristian. "Dar mai înainte de asta a fost foarte amuzant când a venit Ştefan la noi să ne spună decis: «Vreau să-l bat!». Ne-am speriat: «Pe cine dragă, pe Anand?». Şi ne răspunde: «Da, pe el». Ei, dar asta e, şahiştii sunt puţin cu capul în nori. Ei şi când merg pe stradă văd câte o mutare".
Piesele de şah dintre staţia Grigorescu şi Unirii
Iar bucureşteanul Tomici chiar vede piese tot timpul. Şi acasă, la masă, şi în metrou, între staţiile Grigorescu - Unirii, unde coboară să meargă la şcoală. "Când domnul antrenor îmi dă de rezolvat câte o problemă grea, mă gândesc la ea zile întregi, până reuşesc să-i văd rezolvarea. Nu contează unde mă aflu", spune copilul. Când nu e blocat pe probleme, joacă şah oral, cu voce tare, împreună cu colegii de şcoală. "El are tot filmul în creier - nu numai că poate să discute mutările văzându-le cu ochii minţii, dar dezvoltă tot felul de variante şi se întreabă unul pe altul: dacă jucam aşa, tu cum ai fi făcut mai departe? Şi vede totul în cele mai mici amănunte, chiar şi culorile câmpurilor", explică tatăl.
Este şi firesc; fiul e dublu campion naţional, iar la Campionatul Mondial din Antalya a luat locul şase la Dezlegări, fiind cel mai bine clasat copil român la această categorie. Şi a fost cam cel mai mic dintre concurenţi, el având nici 12 ani împliniţi, iar adversarii, 13-14 ani. Or, în şah, un an în plus sau în minus contează atât de mult încât poate să dea peste cap tot jocul....
Ştefan a devenit vedetă pe la 10 ani, când a luat locul întâi la Openul Internaţional din Mangalia. Peste un an a mai luat un aur, la Festivalul Internaţional din Predeal. Şi tot atunci - aur la Finala Master a Circuitului Grand Prix Juniori. De aici încolo, premiile au început să curgă cu zecile. În fiecare lună, câte un concurs, două, trei, depinde. Au mai fost un bronz la Balcaniadă, o participare la Europenele de la Subotica, în Serbia, apoi (şi începe să enumere cupele înşirate ca la farmacie pe dulapul din dormitor)... "gata, am numărat 22 de cupe şi vreo 40 medalii", zice.
Dar cum de mai are timp de şcoală? Părinţii zâmbesc. "Păi el vine acasă cu temele gata făcute de la şcoală, le face în pauze, ca să aibă acasă mai mult timp de şah. Le rezolvă imediat, că gândeşte foarte rapid. Merge şi la Cangurul, acum", spune mama. Dar şi mai frumos decât asta e cu totul altceva: "Ştefan al nostru crede în Moş Crăciun, de fiecare dată îl aşteaptă cu lapte şi prăjituri, el însuşi le aşază pe masă".
"Cel mai mult îmi place şahul practic. Cel blitz e bambilici, ţurca"
Iată cum a fost începutul. "Joc de la şapte ani. Pe atunci nu puteam să joc şah normal, căci eram foarte agitat, nu reuşeam să stau într-un loc. De abia prin clasa a doua am izbutit să joc şi eu normal. Acum m-a liniştit şahul de tot. De pildă, la Naţionale, când am luat premiul întâi, am jucat cinci, şase ore o singură partidă, fără să mă mişc din loc. Acesta se numeşte şah practic. Mai există şi cel rapid, de 25 de minute şi blitz, de cinci minute. Mie cel mai mult îmi place şahul practic căci am timp de gândire, acolo pot să fiu eu. Cel blitz e bambilici, ţurca", spune elevul. Mai pe la început când era el mic şi părinţii încă se chinuiau să-l ţintuiască două minute pe un scaun, copilul era ferm convins că mama ştie şi ea şah. Aşa îi spuseseră, să-l stimuleze la învăţat. Primele dăţi mama a reuşit să-l păcălească uşor, uitându-se în cărţi la rezultate. "Într-o zi am prins-o că se uita la sfârşitul cărţii, la rezultatele unor combinaţii şi mi-am dat seama că nu ştie nimic", râde Ştefan.
Ce va urma de aici încolo, nici el nu ştie. Lucrează cu un antrenor luni, joi şi sâmbătă, câte două, trei ore. Dar nu e suficient. Alţi copii lucrează câte şase ore zilnic şi tot ar fi loc de mai mult. "La un moment dat, părinţii vor trebui să aleagă: ori şah de înaltă performanţă şi mai puţină şcoală, ori şah de performanţă şi mai multă şcoală. Dacă vrea înaltă performanţă, va trebui să mai taie din orele pentru învăţat în favoarea antrenamentului. După care va trebui să facă şi un sport, nu se poate şah fără mişcare. De exemplu, mare parte din antrenamentul marelui Anand presupune urcatul muntelui cu bicicleta", explică Elena Cristian. Bine ar fi dacă s-ar putea introduce şahul în şcoală, ca materie opţională, aşa cum se întâmplă în multe dintre ţările foste sovietice, mai zice. De abia atunci am putea spera să avem generaţii de copii cu gândire mai riguroasă.
de Alina BĂDĂLAN TURCITU
30 mai 2010