Lucrarea lui Murray N. Rothbard o citeşti dintr-o sorbitură, o subliniezi frenetic până se rupe vârful creionului, de preferinţă la lumina lanternei, sub pătură. Apoi reciteşti, regândeşti fragmentele subliniate şi refaci raţionamentele. Şi te întrebi: de ce la orele de istorie ţi-au împuiat capul cu regişori şi bătălii, dar nimeni nu ţi-a spus nimic despre mentalităţi? De ce manualul de economie era o claie dogmatică pe care trebuie s-o îngurgitezi la vârsta la care încă n-ai învaţat să judeci? What Has Government Done To Our Money? este despre o lume prost tocmită, despre şcoala în care ai pierdut vremea, despre concepţiile tale greşite.
Există cărţi care se citesc în galop, există cărţi făcute să fie citite pe budă, rafinaţii au categorisit şi cărţi care se citesc cu mâna dreaptă. Paginile lui Murray N. Rothbard se savurează din scaunul unui buldozer care clinteşte, mută, zdrobeşte, concasează, mărunţeşte şi transformă în neant dogmele economice ale prezentului. Nu e o lucrare pentru “pragmatici”, adică pentru cei care studiază strict strict problemele economice şi politice imediate. Dimpotrivă, îţi oferă ceeea ce ţi s-a refuzat totdeauna când a venit vorba despre bani: principiile de bază.
Ce-au fost francul, guldenul, ducatul, marca şi dolarul, înainte de a fi bucăţile de hârtie de astăzi, şi cum s-au descurcat oamenii înainte ca statul să le spună care sunt ratele de schimb? Cine emitea moneda înainte ca această marfă să fie monopol de stat? Care este cantitatea de bani de care e nevoie pentru ca economia să funcţioneze? – Ce au în comun toate aceste întrebări? Faptul că niciodată, nici în public nici în forul tău interior, nu ţi-ar fi trecut prin cap să le formulezi fără ca bunul tău simţ să nu pârâie din încheieturi înainte de a se scufunda ireversibil.
În copilărie ţi s-a spus de câteva ori că omul preistoric, înainte de a-şi cumpăra chibrituri, dârdâia în peştera igrasioasă, iar când fulgerul aprindea câte un arbore ocrotit, omul nostru, care încă nu învăţase la ce foloseşte periuţa de dinţi, îşi scuipa folcloric în sân şi mai inventa câte un zeu. La început te-a intrigat această idee-de-a-gata, apoi ai reţinut-o, ulterior ţi-a devenit familiară, ca până la urmă să fii dependent de ea ca de o marcă de succes. Niciun manual serios nu putea să demareze altfel. Ei bine, cum te-ai simţi dacă ar veni cineva să-ţi spună că omul preistoric avea periuţe de dinţi, furnizate gratuit de natură şi fără fluoruri, că nu era impresionat de fulgere, că n-a trebuit niciodată să descopere focul, şi că primii oameni care s-au gândit în termeni mitologici la zei erau teribil de moderni?
Exact cu asta se ocupă Murray N. Rothbard în What Has Government Done To Our Money?, numai că aria lui de interes nu e cea pomenită în paragraful anterior, ci lungul drum de la moneda-aur la moneda-hârtie (sau moneda-semn). Dacă aş vrea să fiu plastic, aş spune că economistul american aruncă o privire edificatoare asupra drumului parcurs din momentul în care o pereche de boi era schimbată pe o monedă de aur, şi până în zilele noastre, când un automobil poate fi schimbat pe o valiză cu hârtii.
Unităţi de greutate. Asta au fost monezile locale, şi din această cauză au putut circula fără să fie nevoie de cursuri de schimb. Cine avea un gulden, era deţinătorul a 65 de grame de aur. Un franc cântărea 40-50 de grame. Dacă îi trecea cuiva prin cap ideea de a-şi pili monedele, nu păcălea pe absolut nimeni, totul era cântărit, iar banul ciuntit nu era egal cu banul zimţuit. Am avut, înainte de statele naţionale, o Europă fără bariere vamale, fără taxe protecţioniste, fără războaie economice mocnite, grefată pe fondul unei economii la scară umană. Nu globalizarea aridă de azi, pe care mamuţii economici o folosesc pentru a strivi oamenii ca pe nişte purici, ci o lume economică liberă şi activă, aceasta a fost Europa medievală şi post-medievală a monedei-aur.
Azi, la începutul secolului XXI situaţia este diametral schimbată. Barierele naţionale se năruie, protecţionismul intern este şi demonizat, însă niciuna dintre măsurile de prevedere care caracterizau economiile sănătoase n-a mai rămas în picioare. Nu mai avem o cantitate finită de monedă, corespunzătoare metalului preţios aflat în lume, ci tiparniţe de bani care lucrează în neştire. Moneda nu mai corespunde etalonului-aur, şi nici măcar fantasma corespondenţei cu bunurile din societate n-o mai poate clama. Taifunuri monetare se învârt autarhic la bursele de valori şi pe piaţa monetară internaţională, în speculaţii de dragul speculaţiilor.
Cum s-a ajuns aici? Murray N. Rothbard numeşte două etape: 1) antrepozitele de aur şi 2) banca centrală. În spatele ambelor, exact instrumentul care-şi asumase, şi care continuă să clameze rolul de apărător al monedei: statul. Istoria acestor transformări este istoria unei mari trădări, de care se face vinovat statul faţă de cetăţeni, precum şi istoria instituţionalizării unor practici care în oricare alt domeniu continuă să se numească fraude.
Iniţial, antrepozitele de aur au putut prospera pe o piaţă liberă asemeni antrepozitelor dedicate oricăror altor mărfuri. Ba chiar mai bine, pentru că orice marfă se consumă, fiind până la urmă scoasă din antrepozit, în vreme ce moneda nu se consumă, ea doar se transferă, putând rămâne pentru foarte mult timp sub formă de stoc, şi circulând sub forma certificatelor de depozit. Atât timp cât biletele de bancă au fost folosite ca substitute monetare, stocul de monedă a rămas constant. Problema a început atunci când băncile au cedat tentaţiei de a emite hârtii de valoare fără acoperire 100% în aur. În orice alt antrepozit, această practică ar fi considerată fraudă.
De fapt, înainte ca statul să confişte în folosul său această practică, băncile au inventat inflaţia. Au văzut în ea o soluţie la adresa celei mai mari probleme pe care o ridică împrumutul cu dobândă pe o piaţă monetară realistă (adică ancorată în aur şi argint). Atunci când cantitatea de monedă este finită, cămătarii pot ajunge într-o anumită perioadă să-şi însuşească întreaga cantitate de monedă, sugrumând economia. Pentru ca practica împrumuturilor cu dobândă să poată continua în neştire, este nevoie de o masă monetară potenţial infinită. Metalele preţioase nu se înmulţesc, însă hârtiile fără acoperire pot fi emise fără costuri semnificative. Desigur, această “soluţie” atrage în ansamblu probleme mai mari decât rezolvă, şi acesta a fost începutul unui lanţ de aberaţii economice în care omenirea s-a afundat din ce în ce mai tare.
Este adevărat că băncile riscă atunci când emit certificate false – dacă toată lumea vine să ridice aurul în acelaşi moment, băncile se văd în situaţia de a nu putea să ramburseze. Însă băncile pariază că nu toţi vor veni concomitent să-şi preschimbe bârtiile în metal preţios. O diferenţă fundamentală între orice întreprindere şi o bancă: dacă o întreprindere împrumută nişte bani, se angajează că la data X va avea suma respectivă în vederea returnării ei. Un bilet de bancă nu este decât un certificat de depozit, nu reprezintă o scadenţă a datoriei pe care banca o are faţă de purtătorul lui. Banca scoate banii din pălărie, ceea ce o face să fie în orice moment în situaţie de faliment. Este adevărat că falimentul propriu-zis nu se concretizează decât în momentul “panicii bancare”.
După cum reiese cu claritate, piaţa liberă este în măsură să pedepsească excesele cămătarilor. Şi aşa s-a şi întâmplat în nenumărate rânduri, existând de atunci suficient timp pentru ca acest tip de comportament să devină o anomalie interesantă pentru istorici. Numai că nu s-a întâmplat aşa tocmai datorită intervenţiei statului. Contrariu oricărei alte organizaţii, veniturile statului nu provin din vânzarea de servicii. Dacă o persoană vrea să obţină mai multe bunuri şi servicii, trebuie să vândă mai multe bunuri şi servicii. Statul trebuie doar să găsească metoda de a lua mai multe bunuri, indiferent de consimţământul oamenilor.
Într-o economie a trocului, statul trebuie să confişte bunuri. Într-o economie bazată pe bani, statul trebuie să confişte bani, de regulă sub forma impozitului. Însă există o metodă la fel de eficace ca impozitarea, însă mai subtilă: scoaterea de bani din pălărie. Fabricând monedă fără acoperire, statul devine falsificator de bani, pentru că aceştia nu corespund vreunui depozit de metal preţios, sunt doar inflaţie. Acesta este un mijloc puternic şi subtil pe care statul îl foloseşte ca să-şi însuşească bunurile populaţiei. Este cu atât mai periculoasă cu cât e mai puţin dureroasă decât impozitarea.
La începuturile inflaţiei, falsificatorul realizează un profit important. Pe măsură ce moneda falsă se împrăştie în economie, cresc preţurile. Puterea de cumpărare se diluează, numai că nu în mod uniform: unii constată că veniturile lor cresc înaintea preţurilor, în vreme ce pentru alţii este invers. Inflaţia este însoţită de o redistribuire a bogăţiei. De regulă perdanţii sunt cei care au salarii fixe. În perioadă de inflaţie scade şi calitatea muncii, pentru că ajung la îndemâna tuturor combinaţiile pentru a câştiga bani fără efort. Inflaţia creează o atmosferă de “prosperitate”, însă în realitatea diminează nivelul vieţii.
Băncile sunt o pompă de inflaţie în serviciul statului. Statele au parcurs mai multe etape pentru a putea controla moneda. Prima a fost controlul absolut al baterii monedei, propagând mitul conform căruia fabricarea monedei era un prerogativ al suveranităţii. Arogându-şi monopolul baterii monedei, statul a favorizat utilizarea numelui semnului monetar, făcând tot ce i-a stat în putinţă pentru a suprima legătura cu adevărata bază monetară, adică greutatea în aur a piesei. Evoluţia aceasta a fost indispensabilă pentru instaurarea mecanismului falsificării financiare. Statul a practicat alterarea monedei pentru a putea produce bani fără acoperire, în vreme ce a interzis particularilor să fabrice bani în numele unei apărări viguroase a monedei.
Doar de puţină vreme statul a ajuns la un control absolut al monedei. Pentru a încuraja inflaţia, statul a acordat băncilor un privilegiu extraordinar, dispensându-le de obligaţia de a-şi plăti datoriile fără să-şi întrerupă operaţiunile. Dacă cineva nu-şi plăteşte datoriile intră automat în faliment, cu excepţia băncilor. Aceasta se numeşte “suspendarea plăţilor în lichidităţi”. Ar trebui să se numească “permis pentru furt”. În Statele Unite suspendarea completă a plăţilor în lichidităţi pe perioadele de tensiune bancară a devenit aproape o tradiţie.
Citind What Has Government Done To Our Money?, ajungi inevitabil să te întrebi: a fost inflaţia anilor ’90 un proces de natură politică ce viza pauperizarea masei mari a populaţiei în favoarea îmbogăţirii nomenclaturiştilor de rangul doi ajunşi la putere? Dacă moneda-semn este iluzorie, cât de departe/aproape suntem de destrămarea aceste iluzii. Cum s-ar reaşeza (mai bine zis cum s-ar prăbuşi) viaţa celor care confundă iluziile monetare actuale cu adevărata bogăţie? Iar dacă moneda actuală e fum, ce-ar putea-o înlocui în ipoteza unui cataclism social de proporţii? Lucrarea lui Murray N. Rothbard constituie, în mod evident, un diagnostic necruţător, singurul care poate preceda o cură autentică.
Autor: Murray N. Rothbard
Editura: Ludwig von Mises Institute
Anul apariţiei: 1963 (ediţia originală); 2005 (ediţia consultată)
119 pagini ; ISBN: 978-1-933550-34-3
Scrisă de Radu Iliescu