Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a născut la 26 februarie 1838, în Cristineştii Hotinului (astăzi în Ucraina). Din 1850 şi-a continuat studiile liceale la Chişinău.
În mediul universitar, Hasdeu era un personaj admirat pentru inteligenţa şi memoria sa, dar mai ales pentru uşurinţa cu care învăţa limbi străine. A urmat cursurile Facultăţii de Drept, însă era atras de literatură şi de domeniul istorico-filosofic. Primele sale scrieri au fost în limba rusă. Nu si-a terminat studiile universitare la Harkov. Odata intors, el s-a inrolat in armata rusa. A luat parte, ca sublocotenent, la Razboiul Crimeei. Dar temperamentul sau independent nu s-a adaptat disciplinei militare, venind in Romania in 1856, anul Tratatului de la Paris.
A fost numit judecator de Cahul, dar a fost curand destituit, deoarece milita pentru unirea Basarabiei cu patria-mama.
Conflict cu Maiorescu
În ianuarie 1860 a fost numit profesor la Şcoala Reală din Iaşi. Adversarii săi au profitat de apariţia după doi ani a nuvelei „Duduca Mamuca" pentru a-i intenta lui Hasdeu un proces. Acuzat de imoralitate şi limbaj licenţios, a fost exclus din învăţământ. În „Duduca Mamuca" („Din memoriile unui studinte"), prima proză românească a lui Hasdeu, autorul joacă rolul dublu al protagonistului şi al naratorului. Şerban Cioculescu găseşte nuvela o „scandaloasă mascaradă libertină".
Titu Maiorescu a fost în comisia care i-a interzis să mai predea, iar Hasdeu i-a păstrat resentimente toată viaţa. La rândul său, Titu Maiorescu a avut şi el un proces de moralitate la care a participat ca martor Veronica Micle. „Sunt două procese celebre de moralitate în epocă ai celor doi versanţi, Maiorescu şi Hasdeu", a punctat criticul Iulian Costache.
În 1865 Hasdeu s-a căsătorit cu Iulia Faliciu, din Roşia Montană. Apariţia „Istoriei critice a românilor" (tomul I) i-a crescut prestigiul. Titu Maiorescu a trebuit să admită că Hasdeu era singurul care putea să realizeze o „Istorie a limbii române". În 1884, Academia Română i-a încredinţat misiunea de a redacta un „Dicţionar al limbii române", căruia i-a dedicat 14 ani din viaţă, ajungând numai pana la cuvantul "barbat". Un monument al limbii romane, dictionarul Magnum Etymologicum Romaniae a ramas neterminat, necesitand un efort supraomenesc.
Excesiv și nonconformist
In "Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură", criticul Nicolae Manolescu începe astfel prezentarea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu: "Beletristic, Hasdeu a avut o genialitate precoce. Până la treizeci de ani şi-a încheiat opera literară. Istoricul şi filologul au supravieţuit scriitorului, dar după cincizeci de ani a venit o prematură senilitate.
Romantismul hasdeian nu mai este de nimeni pus la îndoială, de când Mircea Eliade a scos la iveală principalele trăsături ale personalităţii, prefaţând ediţia din 1937: „În acest sens poate fi numit Hasdeu «romantic»: în sensul că era copleşit de o intuiţie magică a Lumii şi a Istoriei. Adică găsea «corespondenţe» şi «armonii» între toate ordinele existenţei - şi credea că poate vedea originile, începuturile, momentele acelea abisale în care se năşteau neamurile, se creau legendele şi se lumina conştiinţa istorică".
Hasdeu este „monstruos" şi „mitic" în tot ce face, necuprins de tipare, spune Nicolae Manolescu, în "Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură", editată de Paralela 45.
"Totul la el este excesiv sau dezordonat. Hasdeu seamănă destul de bine cu un Heliade Rădulescu trăind într-o epocă mai „pozitivă". Imprevizibil, se supune doar canoanelor pe care singur le stabileşte. Experimentează necontenit, luând pe cont propriu proza, poezia ori teatrul, iar dacă vrem să-i găsim modele, acestea sunt atât de numeroase şi atât de variate, încât se anulează unele pe altele, căci Hasdeu urmează rareori cu adevărat pe alţii, tradiţia reprezentând-o în cazul lui acelaşi enciclopedism haotic în care i se înscriu propriile cunoştinţe. Intuiţia lui fiind extraordinară, este rareori îngrădită de prevedere critică", punctează Manolescu.
"Hasdeu este un om de ştiinţă tot aşa de radical romantic cum este ca scriitor, bizuit pe o imaginaţie şi pe o erudiţie deopotrivă de fabuloase, comparabile cu ale lui Iorga. Tot ce iese din mâna lui, tot ce vine în atingere cu el capătă deodată un aspect straniu şi vrăjitoresc, nebulos şi neliniştit, ca şi cum ar aparţine unei ordini supraumane de lucruri. Discutată în afara magiei pe care i-o conferă personalitatea autorului, literatura propriu-zisă a lui Hasdeu poate părea decepţionantă. De aici, neînţelegerile dintre comentatori. Adevărul este că geniul hasdeian, atât de frapant în totalitatea acţiunilor sale, n-a produs nicio singură operă, care, luată în sine, să poată fi considerată genială. Imperfect ca artist şi chiar veleitar uneori, Hasdeu nu este mai puţin pasionant până şi în evidentele lui cusururi. Inegalul scriitor este în acelaşi timp şi unul fără egal", explică criticul în "Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură".
Atras de spiritism
În 1881 soţia îl părăseşte pe neaşteptate pe Hasdeu, acuzându-l de infidelitate, mutându-se la Paris, unde va sta până aproape de moartea fiicei lor, cealaltă Iulia, în 1888. Dispariţia precoce a fetei, la numai 19 ani, l-a împins pe Hasdeu spre porţile depresiei şi spre meditaţii asupra morţii înteleasa de el ca punct de unde incep "formele" fara sfarsit, care duc spiritul spre perfectiune. Intr-una dintre cugetarile sale testamentare, nota: "In ziua mortii Juliei Hasdeu a murit si tatal sau. El nu putea sa mai traiasca. Din mosi, el mostenea trei iubiri: patria, stiinta, femeia. Tot ceea ce era mai pur in aceste trei iubiri, chintesenta lor, o concentrase in fiie-sa, mare patrioata, mare geniu, mare femeie, ea devenise pentru el prisma tuturor iubirilor sale. Cand ea muri, patria- stiinta- femeia, totul murise pentru el".
Cartea sa, Sic Cogito (1892) exprima o "viziune tragica de crepuscul". Capitolele sale ne introduc in sistemul filosofic al savantului dominat de logica si unde intalnim ecoul vechilor credinte asupra divinitatii.
Durerea l-a îndreptat pe Hasdeu către spiritism, la fel ca și pe Victor Hugo. Astfel a construit la Câmpina, între 1894 - 1896, un castel-templu, în memoria Iuliei. La 25 august 1907, la vârsta de 69 de ani, după o lungă suferinţă, a trecut în nefiinţă, într-o căsuţă din spatele castelului. Trupul său a fost înmormântat la Bucureşti, la Cimitirul Bellu, în cavoul conceput tot de el, alături de cele două Iulii din viaţa lui.
Doar sapte - opt persoane l-au urmat pe B.P. Hasdeu pe ultimul sau drum. Era o zi caniculara, si cortegiul funerar a trecut repede pe strazile Bucurestiului.
"Adevărul este că geniul hasdeian, atât de frapant în totalitatea acţiunilor sale, n-a produs nicio singură operă, care, luată în sine, să poată fi considerată genială. Imperfect ca artist şi chiar veleitar uneori, Hasdeu nu este mai puţin pasionant până şi în evidentele lui cusururi. Inegalul scriitor este în acelaşi timp şi unul fără egal"
Nicolae Manolescu, "Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură"
"Hasdeu era cosmopolit, cu deschidere europeană şi cu afinităţi spre spaţiul german."
Iulian Costache - critic literar
Scrisă de Simona Chiţan