În Şcoala tehnică de ofiţeri de aviaţie, prin care am trecut prin hazard ca gâsca prin apă doi ani la secţia de radiofonişti de bord, învăţatul era mai degrabă credinţă decât logică şi înţelegere. Trebuia să credem necondiţionat în curentul electric şi în tot felul de unde şi condensatoare.
Altarul pe care ne antrenam în religia asta electrotehnică era o staţie veche de radio cu lămpi. Trebuia s-o demontăm şi s-o montăm la loc. Colegii procedau cu staţia aşa cum ni se cerea, moartă, pe "off". Eu am demontat-o vie, pe "on", adică în funcţiune. Scoteam câte o piesă şi, dacă staţia mergea şi fără ea, mai scoteam una. Pe măsură ce îi împuţinam componentele, vorbirea şi muzica deveneau un hârâit, cu un dram de omenesc în el, dar neinteligibil.
Concluzia nu putea fi decât una: se putea şi fără multe din piesele care-i dădeau dreptul să se numească o staţie radio de bord, doar că din ce în ce mai prost. Se putea şi fără aia şi fără ailaltă, numai că, din ceva, staţia devenea altceva, o grămadă de măruntaie electronice care încă mai semănau a staţie, dar care nu mai erau o staţie.
La toate astea m-am gândit într-una din zilele trecute, când un oficial al guvernului a zis că, găsindu-se azi ţara în criză, e normal să se taie şi din banii pentru cultură. Se poate şi cu mai puţină cultură, a spus ministeriabilul.
Se poate fără scris şi citit? Bineînţeles că se poate. Scoţi scrisul şi cititul obligatoriu din buget şi România încă funcţionează. Dovadă că au loc alegeri cu analfabeţi care trimit în Parlament semidocţi şi semianalfabeţi. Se poate şi fără muzică. Ce, parcă maneliştii şi tot neamul de târfe care se bâţâie la televizor fac muzică? Pentru cei fără scris şi citit, hârâitul vedetelor cu silicon montat până şi în coardele vocale e muzică. Mai bine zis, e "suficient de muzică", după cum se exprima un cantautor rural din frunză. Şi fără teatru se poate. E destul circ în politică, în justiţie şi în relaţia aleşi-alegători ca să mai dăm bani şi pe teatru. Se poate vieţui, de fapt, fără tot ceea ce de câteva mii de ani încoace se cheamă civilizaţie. Ce rost are să risipim banii de umplut maţul şi privata pe învăţătură, pe cultură, pe luminarea minţilor? Oamenii primitivi se înţelegeau numai printr-un soi de hârâit ieşit direct din vintre şi uite că omenirea a mers înainte, nu lateral, nici înapoi.
Pentru că s-a putut şi fără carte, fără muzică, fără pictură şi sculptură, fără arhitectură, ba chiar şi fără curent electric omenirea a urcat pe culmile de unde un dobitoc ne explică nouă, unei ţări întregi, că se poate oricum. Iar noi, ţara, îl îndurăm, fiindcă numărul analfabeţilor şi al iubitorilor de muzică din frunză şi de şatră e în creştere. Altfel, cum să fi crescut atât de repede numărul acestora dacă nu se putea?
de Tudor Octavian