Cum probabil aţi ghicit, cele două firme de frunte sunt automobilul Škoda şi soldatul Švejk. Sunt produse de larg consum, editate şi reeditate, cerute de o piaţă flămândă după calitate. În pofida lenei sale afişate, bunul soldat Švejk e şi el un bolid pursânge, care rulează cu graţie şi măiestrie, ocolind gropile din carosabilul deseori amărât al dispoziţiei noastre.
Dac-aş avea un cabinet de boli nervoase, le-aş recomanda depresivilor nu leacuri medicamentoase scumpe şi sofisticate precum „Prozac”, ci lectura cărţii lui Jaroslav Hašek. Dac-aş fi directorul de vânzări al unei mari firme, le-aş cere subordonaţilor mei aceeaşi lectură obligatorie, convins fiind că o asemenea probă îi va determina să privească mai cu înţelegere natura umană şi nesfârşitele ei faţete. Cred că m-aş umple de parale, neuitând să culeg un comision şi de la editurile care aleg să defileze în continuare cu bravul şi neîntinatul soldat Svejk, în fapt un ghiocel borţos cu urechi uriaşe, zâmbitor şi pozitiv ca însăşi primăvara.
Un personaj dintr-un film comunist îşi punea o întrebare puternic filozofică: „Ce-nseamnă fericirea, tovarăşe director?” Pentru ca tot el să dea răspunsul: „Fericirea înseamnă să ai o nevastă de să moară lumea şi o Dacia 1300 cu îmbunătăţiri!” În accepţia lui Švejk, fericirea e un butoi plin cu bere Pilsen, alături de o raţă pe varză, câţiva prieteni de pahar şi, dacă e posibil, o slujnicuţă rotunjoară, roşie în obraji şi mirosind plăcut a fân şi usturoi. Dacă locul slujnicuţei e luat de o şliboviţă dublă, iarăşi nu se supără nimeni.
În ochii albaştri ai acestui militar fără voie, se oglindeşte întreaga frumuseţe a lumii. Nimic nu pare să-i clintească lui Švejk credinţa că Pământul e un loc forfotind de întâmplări minunate, care stau şi-şi aşteaptă muşteriii, pentru a fi trăite la intensitate maximă. De aceea, cititorul are deseori certitudinea că burtica generoasă a acestui soldat nu-i decât globul pământesc redus la scară, pentru a fi mai îndemânos de purtat pe sub cămaşa militară.
A fost puşcat nepotul temutului împărat Franz Josef? Mda, s-ar zice că războiul mondial e gata să purceadă... Bine, dar la o matură analiză nici că se putea prilej mai potrivit pentru a cunoaşte o mulţime de oameni interesanţi! Deşi aici Švejk găseşte ocazia să-şi îndrepte un gând pios către văduva arhiducelui Ferdinand, cel asasinat la Sarajevo. Sărmana femeie, cum o s-o scoată la capăt cu copiii rămaşi orfănei de tată? Cum o să se descurce? „Să se mărite din nou cu un alt arhiduce? La ce bun? Pleacă din nou la Sarajevo şi o să fie văduvă a doua oară.”
Şi sărmanul împărat Franz Josef, om bătrân şi serios... auzi la ei, să-i împuşte nepoţelul, după ce toată viaţa lui a fost marcată de o morbidă contabilitate... ”Soţia, Elisabeta, i-a fost înjunghiată, pe urmă i s-a prăpădit Jan Orth; frate-su, împăratul Mexicului.” N-are încotro bătrânul şi-o să declare război, pentru că împăraţii uită de reumatism şi de osteoporoză, când vine vorba de onoare.
În urma tuturor acestor gânduri exprimate cu voce tare într-un scurt tocşou politic ţinut în cârciuma pragheză „La potirul”, Švejk este arestat. Pentru un fleac, în viziunea sa: „înaltă trădare”. Alături de el, este reţinut însuşi cârciumarul, vinovat că ţinea-n pod un tablou de-al împăratului, un tablou pe care muştele îl folosiseră ca budă. Pentru siguranţa imperiului, la zdup cu ei!
Şi ce-i cu asta? În închisoare, ai ocazia să petreci de minune, iar cârciumarul n-are de ce să fie supărat, căci pentru crima de lez-majestate, comisă de insectele respective, cineva tot trebuie să plătească. Cu-atât mai mult cu cât instituţia penitenciară a păşit neabătut pe calea civilizaţiei, arestul ajungând să semene mai curând c-un pension: „nici tu spintecare, nici tu butuci, masă avem, laviţe avem... latrina o avem colea, sub nas. În toate se vede progresul.”
Dar cum spiciul său nu a avut efect în cazul unui coleg de celulă, când acesta îi cere lui Švejk să-i împrumute cureaua pentru a-şi face felul, obiectul îi este oferit cu amabilitate, împreună cu câteva sfaturi pentru ca spânzurarea să fie eficientă. Noi, oamenii, trebuie să ne ajutăm.
Până să ajungă într-un loc cu totul deosebit cum e linia întâi a frontului, candidul rotofei este el însuşi câmp de luptă pentru medici: unii îl socotesc atins de „tâmpenie totală”; alţii îl văd ca pe un simulant perfect, deşi „cu mintea redusă”. Şi, cu toate că însuşi subiectul disputei ţine să înlăture dubiile, subliniind franş că el este un „idiot adevărat”, cuvântul său nu are greutatea dorită.
Faptul că este chemat la oaste, în pofida acestor beteşuguri la care se adaugă un mic reumatism, este de natură să-l flateze pe marele patriot Švejk, care lasă la o parte modestia: „sunt o carne de tun clasa una”.
Lectura cărţii lui Hašek este utilă şi pentru cei care fac permanent confuzie între „umor” şi „satiră”, punând sub semnul umorului caricaturile grupului „Divertis” şi tumbele lui Garcea. Atitudinea binevoitoare a lui Švejk, râsul lui larg şi iubitor care poate înconjura Pământul pe la Ecuator, toleranţa cu care găseşte scuze oricărui păcătos, aceasta este marca umoristului.
Švejk nu se oboseşte să caricaturizeze războiul, fiindcă războiul se caricaturizează singur. Iar prin contrast cu blajinătatea acestui soldat de ispravă, cruzimea şi stupiditatea marilor confruntări armate ies şi mai puternic în evidenţă. El nu-i decât un reporter mucalit, aflat întotdeauna la locul acţiunii, pentru a consemna cu acurateţe faptele. Dacă faptele sunt groteşti, nu mai e nici vina, nici meritul său.
Bunăoară, bonomul ostaş n-are nici o contribuţie la predicile volante pe care preotul militar Katz le ţine la minut, cum ai bea o bere la botul calului, trupelor ce pleacă să-şi lase oasele pe front. Şi dacă slova Domnului se îmbină armonios cu duhul şerpuitor al coniacului supt de popă, predica n-are decât de câştigat în cursivitate, asigurându-şi o mai trainică priză în sufletul eroic al soldatului: ”Ostaşi, astăzi veţi pleca pe front, şi aşa mai departe. Îndreptaţi-vă acum gândurile spre Dumnezeu şi aşa mai departe, de bună seamă. Nu puteţi şti, de bună seamă, ce se va întâmpla cu voi şi aşa mai departe...”
Iubirea lui Švejk pentru oameni are un efect contagios asigurat. Capturat de un şef vigilent de post pe când îşi căuta disperat regimentul, şi suspectat c-ar fi spion rus, Švejk găseşte repede un dialect comun, pe timpul interogatoriului. Curând, şeful de post îl ţine pe suspect de gât, îl mângâie şi-l numeşte „scumpul meu băiat slav, spionaşul meu”, în timp ce emoţia face să-i şiroiască faţa de lacrimi.
Există însă şi oameni care-ţi amărăsc zilele; cu ei nu o poţi scoate la capăt, oricât te-ai munci. În faţa lor, se cade să ai o viziune cosmică a lucrurilor şi să aplici întrebarea retorică aparţinând unui camarad de front, căruia un ofiţer îi făcea viaţa imposibilă: „Ce e căpitanul Wenzel faţă de măreţia naturii? Un zero.”
Aceeaşi viziune cosmică asupra micilor inconveniente pământeşti îl face pe bufleiul soldat să pronosticheze, rotindu-şi ochii peste câmpul de bătaie: ”După război, o să fie aici o recoltă grozavă. Ăştia n-au să trebuiască să cumpere făină de oase; e foarte avantajos pentru ţărani când le putrezeşte un regiment întreg pe pământurile lor; e un îngrăşământ bun.”
E foarte avantajos pentru noi că Praga, „Oraşul de aur” cum i se mai zice, a născut în 1883 doi scriitori de geniu: Kafka şi Hašek. Multe sunt potrivirile dintre ei: inclusiv că au murit tineri, la 40, respectiv 41 de ani... Inclusiv depresiile, care îi marcau puternic... Inclusiv faptul că operele lor fundamentale – Soldatul Švejk şi Procesul – au rămas neîncheiate.
Dar dacă primul, Kafka, s-a apărat de asprimile vieţii decolând literar în fantastic, al doilea a făcut-o alegând realismul cel mai frust. Însă opera ambilor a manifestat o înclinaţie deosebită pentru culoarea neagră şi pentru nesfârşitele ei nuanţe.
Marca Škoda, după cum se ştie, a devenit parte integrantă a brandului Volkswagen, în traducere „Automobil popular”. Švejk nu-i nici el decât un vehicul popular, accesibil oricui. Cu el, lumea poate fi străbătută în condiţii de maxim confort, asigurând privelişti de neşters.
de Cătălin MIHULEAC