Precursor al tuturor celorlalţi înşiraţi mai sus, Evgheni Zamiatin a fost unul dintre primii scriitori anti-sistem ai Rusiei. Şi asta fără să-şi înceapă cariera de opoziţie ideologică după o emigrare confortabilă (a se vedea cazul doamnei Herta Muller, căreia îi vine uşor acum să arate cu degetul), ci din timpul îndelungatei şederi, uneori şi ilegale, uneori şi în închisoare, în ţara natală. O părăseşte după îndelungi abuzuri şi hărţuieli, cerându-i lui Stalin într-o scriosoare directă să îl lase să plece împreună cu soţia la Paris, în 1931. Moare şase ani mai târziu, visând la reîntoarecerea în Rusia.
Reabilitat abia în 1988, considerat unul dintre cei mai influenţi autori care au scris vreodată, Zamiatin este autorul celebrului „My”(tradus ca „We”). Subiectul care i-a inspirat ulterior pe Orwell şi Huxley a fost ecranizat într-o versiune destul de modificată (întru apelul la atracţia comercială) în filmul Equilibrium (2002, regia Kurt Wimmer). Desigur, ca în toate cazurile de ecranizare (ba chiar în acest caz mai mult mi se pare), filmul nu se ridică la înălţimea cărţii.
Disponibilă în română şi la editura Univers şi la Humanitas, Noi este povestea unui inginer (ca şi autorul) locuitor al unei aşa-zise utopii ideale, unde socialismul perfect este pus în aplicare, totul este complet uniformizat şi standardizat, logica şi raţiunea sunt criteriile supreme după care societatea este organizată, iar sentimentele, emoţiile, credinţa şi alte asemenea bazaconii primitive (cum sunt considerate în acel sistem) sunt complet interzise, pentru binele celui bolnav (simţitor de astfel de atavisme). În cazul în care bolnavul se dovedeşte a fi îndărătnic în boala lui, va fi, desigur, nevoie să fie eliminat. Dacă vrea să fie ajutat, va fi (pe principiul bine-cunoscut: nu poţi, te ajutăm, nu ştii, te învăţăm, nu vrei, te forţăm). Eventual cu o operaţie pe creier de extirpare a centrului imaginaţiei, pe care de multe ori cei tulburaţi de sensibilităţi emoţionale sau de gânduri rebele o caută cu fervoare, ruşinaţi de propriile deraieri.
Mostră din Gazeta Statului Unic, anunţând că operaţia a fost perfecţionată:
„ Bucuraţi-vă! Pentru că de astăzi înainte veţi fi perfecţi! Până în această zi, propriile voaste creaţii – maşinile – erau mai perfecte decât voi. Cum? Fiecare scânteie a unui dinam este o scânteie a celei mai pure raţiuni; fiecare mişcare de piston este un silogism fără cusur. Dar oare nu sunteţi şi voi posesorii aceleiaşi raţiuni fără eroare? Filosofia macaralelor, a preselor şi a pompelor este perfectă şi clară ca un cerc trasat cu un compas. Este filosofia dumneavoastră mai puţin circulară?
Frumuseţea unui mecanism stă în ritmul acesteia – la fel de regulat şi de precis ca acela al unui pendul. Dar voi, crescuţi din cea mai fragedă copilărie cu sistemul Taylor – nu aţi devenit la fel de precişi ca un pendul?
Cu excepţia unui singur lucru: maşinile nu au imaginaţie.
Aţi văzut vreodată ca faţa unui cilindru de pompă să înflorească într-un zâmbet pierdut, stupid şi visător în timp ce lucrează? Aţi auzit vreodată macaralele frământându-se de pe o parte pe cealaltă şi oftând noaptea în timpul orelor stabilite pentru odihnă? Nu! Iar voi? Roşiţi de ruşine! Gardienii au observat din ce în ce mai multe astfel de zâmbete şi oftaturi în ultima vreme. Şi – feriţi-vă ochii – istoricii Statului Unic au cerut permisiunea să se retragă din activitate pentru a nu fi nevoiţi să înregistreze evenimente atât de înjositoare.
Dar nu e vina voastră – sunteţi bolnavi. Numele bolii este IMAGINAŢIE. Este un vierme care vă roade linii întunecate pe frunţi. Este o febră care vă îndeamnă să alergaţi tot mai departe, chiar dacă acest „mai departe” începe acolo unde fericirea ia sfârşit. Aceasta este ultima baricadă în drumul nostru către fericire.
Bucuraţi-vă, deci: această baricadă a fost deja dărâmată. Drumul e deschis. Ultima descperire a ştiinţei Statului Unic este locaţia centrului imaginaţiei – un nenorocit de noduleţ cerebral în zona punţii lui Varolio. Cauterizarea triplă cu raze X a acestui nodul – şi sunteţi vindecat de imaginaţie – PENTRU TOTDEAUNA.
Aţi devenit perfect. Sunteţi ca o maşină. Drumul către o fericire sută la sută este liber. Grăbiţi-vă, aşadar, cu toţii – bătrâni şi tineri – grăbiţi-vă pentru a vă supune Marii Operaţii. Grăbiţi-vă către auditorii, acolo unde se execută Marea Operaţie. Trăiască Marea Operaţie! Trăiască Statul Unic! Trăiască Binefăcătorul!” (p 134-136)
Acest personaj principal, inginerul constructor de nave, este şi naratorul, scriind un jurnal în care încearcă să convingă eventualii cititori ai vreunei alte planete despre beneficiile sistemului pământean prezent, încurajându-i să se lase conduşi astfel şi descriind cu încântare minunile clarităţii şi limpezimii logice.
În lumea din Noi există un Stat Unic pe glob, care a împlinit o mie de ani. Oraşele sunt închise sub globuri de sticlă. Cerul este mereu perfect senin, fără nici un rest de nor. Oamenii merg la muncă, la masă şi la culcare la ore regulate, toţi odată. Nu mai au nume, ci fiecare un cod personal, format dintr-o literă şi câteva cifre. Au doar o oră liberă pe zi pentru nevoi personale, dar sunt supravegheaţi în permanenţă. Pereţii clădirilor sunt de sticlă. Storurile pot fi trase doar în cazul unei ore sexuale, pe care o obţin înregistrându-se împreună cu un alt număr la un oficiu special, de unde vor primi nişte cupoane roz, care le vor permite astfel de relaţii. Orice număr se poate înregistra cu orice alt număr la oficiu, dreptul de a refuza fiind exclus (atracţia sau repulsia sunt emoţii inutile, iar discriminarea pe baza unor astfel de preferinţe este o crimă). Familia a fost dizolvată de mult, sarcinile sunt programate strict, iar copiii născuţi sunt predaţi imediat autorităţilor Statului care se ocupă de creşterea şi de educarea lor departe de sentimente primitive şi involuate de apartenenţă (precum copilul meu, părinţii mei etc).
Desigur, există şi personaje treze. Precum I-330, o femeie care comite crima de a păstra obiecte artistice şi a de avea plăceri depravate (precum muzica, literatura şi îmbrăcămintea vremurilor apuse sau alcool-ul) şi care încearcă să îl trezească şi pe personajul principal şi să-l introducă în rândurile unei mişcări secrete de rezistenţă. Se pare că înafara zidurilor de sticlă ale oraşului au rămas oameni liberi, crescând în sălbăticie dar pătrând vie tradiţia pre-stat unic şi menţinând de asemenea legătura cu rebelii din interior prin pasaje subterane. Acestor outsideri le-a crescut blană ca adaptare la condiţiile de mediu în care trăiesc de un mileniu, iar asta explică şi de ce unii orăşeni (incluzând naratorul) sunt mai păroşi decât alţii, pentru că unele din femeile din interior au continuat să procreeze cu cei liberi. Părul devine aici marca simbolică a libertăţii, a sălbăticiei calde şi blânde şi nesupuse. Părul ca marcă antropologică a autenticului.
„Mi-a ridicat încet mâna, mâna mea păroasă pe care o uram atât de mult, spre lumină. Am vrut să mi-o retrag, dar ea a ţinut-o strâns.
- Mâna ta… Tu nu ştii – puţini ştiu – că au fost aici femei, femei din oraş, care i-au iubit pe ceilalţi. Şi tu probabil că ai câteva picături de sânge însorit de pădure. Poate că de aceea eu…” (p 124)
„Dar n-ai ştiut – puţini au ştiut – că au mai supravieţuit câţiva acolo, după Zid. Goi, s-au retras în păduri. Au învăţat cum să trăiască de la copaci, de la animale şi păsări, de la flori şi de la soare. Le-a crescut blană, dar sub acea blană şi-au păstrat sângele lor fierbinte, roşu. Cu voi a fost mai rău: vouă v-au crescut cifre; cifrele mişună pe voi ca păduchii. Trebuie să vi se smulgă tot de pe voi şi să fiţi goniţi goi prin păduri. Să învăţaţi să tremuraţi de frică, de bucurie, de furie sălbatică, de frig, să aduceţi rugăciuni focului.” (p 125)
Ţinându-mă cu reverenţă de prejudecata care nu mă lasă să povestesc sfârşitul cărţilor, nu vă voi spune nici dacă personajul nostru principal reuşeşte să-şi depăşească frica şi repulsia de orice ideologie străină Statului Unic, nici dacă revoluţia ramurei îmblănite a umanităţii reuşeşte să readucă oamenii la o stare mentală firească şi netruncheată, nici dacă supravieţuiesc toate personajele principale, nici dacă are ceva asemănător cu un happy end ori ba.
Vă pot spune că e o carte foarte bună. Şi frumoasă, ceea ce nu e mereu chiar acelaşi lucru. Şi că face parte din acea serie de cărţi (menţionată şi la început) care dacă ar fi corect asumate, ar evita probabil repetarea multora dintre ororile trecutului totalitar.
Autor: Evgheni Zamiatin; Traducător: Dan Ciobanu
Editura: Univers; Anul apariţiei: 2007
178 pagini; ISBN: 978-1-60257-068-9
Scrisă de Miriam Cihodariu