Sub titlul generic „Cultura bate criza!“, Sorin Alexandrescu – iniţiatorul acestui proiect – va avea ca parteneri de dialog personalităţi de prim rang ale culturii contemporane.
Dragă Sorin, într-o lume care pare să se afunde tot mai adînc într-o criză economică gravă, efect al unei şi mai ample crize morale, propunerea ta sună provocator şi tonic: Cultura bate criza! E posibil, oare să contracarezi efectele devastatoare ale crizei printr-o ofensivă culturală sau eşti un optimist incurabil? Cum ai ajuns la această formulă? De ce acum?
Nu ştiu dacă sînt un optimist, dar sînt sigur un incurabil! Nu pot trăi doar scriind, sau ţinînd cursuri, am nevoie de un proiect social, probabil pentru că nu mă pot închide în opoziţia privat versus public şi caut mereu forme de mixaj. Sloganul, recunosc, sună provocator, deşi mi-a venit spontan în minte. Pe de-altă parte, în multe ţări, există ideea că, investind azi masiv în educaţie, cultură şi ştiinţă, poţi aştepta mîine un reviriment în economie. În ţările mai stabile, criza este combătută nu doar cu economii, ci şi cu schimbări de strategie. La noi, nu. În plus, sistemul de educaţie este atît de degradat, încît revirimentul trebuie să înceapă cu el, nu să decurgă din el. Rămîne cultura. Nu m-aş mărgini să spun, la nivel doar tactic, că ea nu numai cere, ci şi aduce bani. Aş trece la un nivel strategic al discuţiei. Spui, dragă Carmen, pe drept, că aspectul economic al crizei este un efect al celei morale. Sigur, putem enumera aici guverne iresponsabile în ceea ce priveşte încurajarea excesivă a consumului, furtul din banul public, folosirea „deşteaptă“ a lacunelor din lege etc. Dar nu mă gîndesc numai la asta. Prin cultura care poate să bată criza mă refer la alte aspecte. Mai întîi, valorile culturale au o durată mai mare decît ciclurile economice. Apoi, ele sînt admirate de grupuri mai mari de români decît reuşitele în afaceri ale cutărei firme şi sînt produse de noi, chiar dacă într-un trend european, nu de cutare filală românească a unui concern internaţional. În fine, aceste valori produc o plăcere comparabilă, dacă nu egală, tuturor beneficiarilor, ceea ce putem spune despre şoferul unui Smart în raport cu cel dintr-un uriaş Jeep, semnul tipic românesc al... crizei. Mai pe scurt, comunicarea prin cultură, în ciuda diferenţelor de recepţie, este mai facilă şi mai umană decît cea prin opinii politice, bani sau consumism, ori prin lipsa lor dramatică.
Sigur, adesea mă suspectez de un anume idealism, tipic intelectual, de care am de-altfel, oroare. Şi totuşi. Afirmarea unor valori, dacă nu anulează criza economică, ne poate face conştienţi de existenţa unui liant, în ciuda gravelor noastre disensiuni, de o anume justificare a prezenţei „în Europa“, în ciuda corupţiei zise generale, de un sentiment comun de demnitate, în ciuda „rămînerilor în urmă“ cronice etc. Sună poate bizar, dar furia mea nedomolită împotriva lipsei cronice de politicieni şi administratori competenţi s-a domolit cînd, mergînd la un spectacol cutremurător Sarah Kane, la Cluj, mi-am zis, cu lacrimi în ochi: da, dar măcar există în România un Mihai Măniuţiu. Cad în naivităţile lui Noica cu privire la cele 10-12 genii – compensatoare – ale „ţărişoarei“? Nu, pentru că încerc să mă gîndesc la o comunitate de creatori, nu la elite, nici la naţiune ca atare, spunîndu-mi: iată, există în Romånia şi o sensibilitate la tragicul profund, nu numai demersul facil al unor performanţe ocazionale, imitaţii sau mondenităţi.
Serii de conferinţe publice s-au mai organizat în România, de-ar fi să mă gîndesc doar la prima şi la ultima: cea iniţiată de Maiorescu sub egida Societăţii Junimea, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi la seria Conferinţelor Cuvîntul demarată de Mircea Martin în anii trecuţi. În ce constă, de fapt, proiectul propus de tine şi care crezi că sînt şansele lui de reuşită pe termen lung?
Mă simt mai aproape de conferinţele de la Criterion, din anii treizeci, pentru că acolo vorbeau mari intelectuali ca Vulcănescu, Eliade sau Cioran, cu pasiune, toleranţă şi competenţă despre cele mai variate subiecte cu putinţă. Ei mi se par încă a fi exemple de înaltă creaţie intelectuală în Romånia. Altfel însă decît în conferinţele lor, eu nu aş propune modele, ci doar opere, idei, realizări individuale, lăsînd publicul liber să le accepte sau nu, să se identifice cu ele sau nu. Mi se pare, dealtfel, că noi avem acum nevoie mai mult de valori consensuale, decît de opţiuni între valori opuse.
Proiectul meu s-ar caracteriza nu numai prin ceea ce ar dori să obţină, ci şi prin ceea ce ar refuza. Nu sîntem încă, desigur, bine informaţi, în profunzime, despre ce se petrece în alte ţări, dar nici nu mai suferim de izolarea moştenită în 1990. În ciuda obsesiei (unei mari părţi a) mass-mediei pentru scandaluri politice, fotbalistice şi private, informaţia internaţională circulă, dar mai mult cantitativ decît calitativ. Ne lipsesc argumentele, nu titlurile şi numele importante, gîndirea consecventă şi sistematică, nu informaţia de tip Wikipedia. Avem nevoie de spectacolul unei gîndiri, puternice şi originale, chiar dacă dificile, nu de simpatice informaţii de popularizare, respectiv de arta mare, nu de artă ingenioasă. Avem apoi nevoie de reflecţie cu privire la ce sîntem şi la ce vrem să fim, nu de aderenţă rapidă la reţete ochioase. Ne trebuie, cu alte cuvinte, o atitudine mai curînd de distanţare decît de fuziune, de privire critică, nu de entuziasm facil. Mai general spus, de o depolitizare în sensul de prudenţă faţă de politics tocmai pentru a putea inventa o nouă policy. Ieşirea din spaţiul partizan nu înseamnă nici asceză, nici scepticism monden, ci doar respirarea unui aer mai curat.
Nu ignor pericolul pe care îl implică negarea politicului în numele oboselii de politicianism. Retragerea în interioritate, fie în sens de distincţie de vulg, fie de refuz al socialului, este finalmente mortală. Mă gîndesc de-aceea la distanţare de politică în sens de refuz al cîntecului ei de sirene, nu de fugă din social. Marii gînditori şi artişti lucrează în durata medie, poate în cea lungă, dar refuză durata scurtă a ziaristului rupt în discontinue unităţi de 24 de ore. Eu cred că numai aşa am putea ieşi din criză, prin regăsirea liniştii şi a siguranţei de sine în umbra unor mari valori, româneşti sau nu. Aceasta mi se pare a fi nu soluţia la criză, ci spaţiul în care putem căuta o soluţie la criză. Nu putem însă ieşi din stresul cotidian la comandă: ne trebuie exemplul mare, perspectiva înaltă, privirea de sus. Reuşita, da, cum spui, poate veni după un timp, dar nu prin cine ştie ce impuls transcendent sau retragere romantică în singurătate, ci prin discuţie calmă într-un spaţiu pe care l-aş numi semipublic: nici mari reuniuni politice, nici scrutare de sine izolată, nici fugă în virtual; nu, schimb de priviri şi de argumente într-un spaţiu calm.
Prin programul propus, prin invitaţii pe care îi ai în vedere, cărui public te adresezi?
Mă adresez publicului larg, educat, sătul de false reputaţii şi îngrijorat de degradarea continuă a societăţii româneşti. Un public de buni profesionişti şi de tineri care vor să devină asemenea profesionişti aici, nu în Occident. Sigur că şansa lor este acolo mai mare, dar o asemenea soluţie, chiar meritorie individual, nu poate fi una generală. Logică este mai curînd normalitatea acasă. Tinerii excelenţi pe care îi găsesc printre masteranzi şi doctoranzi nu sînt rare excepţii, nici colegii lor ceva mai vîrstnici şi nici oamenii de succes real în meserie sau afaceri. Sînt, desigur, foarte diferiţi. Ascultîndu-l pe un Solomon Marcus, nu-l vom înţelege de-aceea toţi la fel, dar vom avea sentimentul că putem gîndi şi altfel. Şi vom admira un om încărcat de onoruri în multe ţări ale lumii, care trăieşte, atît de simplu şi de eficient, la Bucureşti.
Toţi invitaţii despre care mi-ai vorbit sînt personalităţi incontestabile, iar domeniile lor de acţiune sînt diverse. Înţeleg din ceea ce spui că proiectul acesta va continua şi la anul, cu alţi invitaţi. Îmi pare că ai pornit, nu singur, ci alături de parteneri redutabili, o veritabilă cruciadă de restabilire a ideii de valoare în societatea romånească. Vorbeşte-mi puţin despre aceştia, te rog.
Nu am nici ambiţia, nici vocaţia unei cruciade. Nu sînt, precum cruciaţii, obsedat de dreptatea mea şi de eroarea celorlalţi. Îmi amintesc doar de şocul în faţa unor opere mari, fie ea pictată de Antonello da Messina, sau de Rothko, ori scrisă de Deleuze, sau Hayden White. Acelaşi sentiment al unei valori indiscutabile şi fecunde l-am avut ascultîndu-l pe maestrul meu întru ale semioticii, A.J.Greimas, la Paris. Nu există termen comun pentru valori atît de diverse, în afară de faptul că te simţi altul, după întîlnirea cu ele. Nu este aici nimic estetic, nici religios, nici pur raţional. Doar sentimentul unei modificări profunde. Aş fi fericit să-l pot comunica publicului.
Îi invit de-aceea să ne vorbească pe George Banu, criticul teatral român de la Paris (pe 28 octombrie), pe regizorul Mihai Măniuţiu (5 noiembrie), pe Andrei Pleşu (18 noiembrie), pe marele istoric şi filozof american al istoriei Hayden White (30 noiembrie) şi pe academicianul Solomon Marcus, pe 9 decembrie. Vom continua în 2011. Ne vom vedea în Aula Bibliotecii Centrale Universitare, graţie colaborării dintre aceasta, Fundaţia Spandugino şi Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii de la Universitatea Bucureşti (CESI). Informaţii vor fi găsite pe site-urile acestor instituţii, ca şi prin alte medii.
Am călătorit, în ultima vreme, prin mai multe ţări occidentale, şi peste tot am văzut preocuparea unor guverne (impresionant mi s-a părut, în acest sens, Guvernul german) de a sprijini, prin eforturi considerabile, proiecte culturale majore, demarate din iniţiativa unor instituţii ale statului sau a unor organizaţii private. Cultura, mi s-a spus peste tot, este cel mai bun ambasador. Eu cred că este şi cel mai bun educator. Există şi o miză educativă în proiectul pe care l-ai gîndit?
Desigur, dar nu în sens neapărat didactic, deşi meseria mea este de profesor. Eu nu cred, de altfel, că aceasta înseamnă a le oferi studenţilor, sau publicului, numai informaţii noi, ci de-a-i ajuta să-şi pună noi întrebări şi să încerce noi moduri de-a gîndi. Poate sînt şi acum marcat de influenţa marilor mei profesori, Tudor Vianu şi Greimas. Desigur, de la amîndoi am aflat o mulţime de lucruri, dar le-aş fi putut afla, multe dintre ele, poate şi singur. Altceva am învăţat de la ei, şi numai de la ei: cultura ca atitudine, de la Vianu, şi gîndirea ca metodă, de la Greimas.
Sorin ALEXANDRESCU în dialog cu Carmen MUŞAT
Observator cultural, Nr. 289 / 21-27 octombrie 2010