Evident, nu am citit decît ştiri despre carte, ba chiar o analiză în care redactorul se întreba de ce a trebuit să aşteptăm un veac. Pentru că apar pagini vitriolante despre aşa-zişii săi prieteni, pentru că e incredibil de mizantrop, pentru că-şi face cu ou şi cu oţet amanta, pentru că vorbeşte despre jucării sexuale la peste 70 de ani, pentru că are mari îndoieli religioase? Erau cîndva motive destul de serioase să amîni memoriile. Iar acum au devenit motive serioase să vinzi o carte înainte să apuci s-o aşezi în rafturile librăriilor măcar.
Au fost însă multe rînduri autobiografice publicate de Mark Twain în timpul vieţii; au fost şi texte memorialistice apărute imediat după moarte. Şi nu am văzut în ele altceva decît acelaşi spirit straniu incomod, autopersiflant, mizantrop şi iubitor de poveşti, obsesie pentru banii de supravieţuire etc. Pînă va apărea la noi şi versiunea integrală a memoriilor, un foarte bun rezumat al gîndurilor despre sine semnate de MT – şi publicate la 10 ani după moartea sa – se poate găsi în librării: Autobiografie, la Art.
E o capodoperă pedagogică bună pentru alţi scriitori. Cum scrii despre tine fără să fii un narcisist plicticos, fără să eviţi adevăruri dure. Cum scrii despre tine ca şi cum ai fi un personaj la care ţii oarecum, dar faţă de care eşti profund indiferent? Cum scrii despre tine fără tandreţe, crud, fără să te eroizezi, fără să-ţi eşafodezi vreun destin?
300 de pagini de lectură fără pauză produsă la 100 de ani distanţă – de asta am avut parte cu micuţa “Autobiografie” disponibilă în librăriile româneşti. E scriitorul absolut, veşnic în căutarea secretului “traiului din scris”, mereu preocupat de public, dar şi de contrarierea lui (are o scenă incredibilă despre cum a repetat o anecdotă absurdă în faţa unei audienţe de sute de persoane pînă cînd într-un final ăia s-au prins şi au început să rîdă).
Auto-povestea lui Twain e tulburătoare prin priză la realitate, printr-o febră stranie pe care doar un om lucid cu un simţ cosmic al umorului o poate avea. Toţi ştim cît de dură era viaţa cotidiană acum un veac şi jumătate. Puţini putem vedea însă cum era să trăieşti în mijlocul morţii, al epidemiilor de tot felul, în sărăcie. Sau în interiorul unui sistem sclavagist cum era cel din Sud înainte de războiul civil. “În zilele copilăriei mele n-aveam nici o aversiune împotriva sclaviei. Nu-mi dădeam seama că ar putea fi un lucru rău”, spune MT. Aici, un scriitor amator ar fi scris: “încă din zilele copilăriei mele simţeam o aversiune pentru sclavie”…
Cum pui în cuvinte o dramă care refuză din start orice fel de cuvînt, moartea primului copil. Cam aşa:
Primul nostru copil, Langdon Clemens, s-a născut pe 7 noiembrie 1870 şi a trăit douăzeci şi două de luni. Copilul s-a îmbolnăvit din cauza mea: maică-sa mi l-a dat în grijă, iar eu l-am dus la plimbare într-o trăsură deschisă, ca să ia aer. era o dimineaţă rece, urîtă, dar copilul era bine înfofolit şi n-ar fi păţit nimic, dacă ar fi fost lăsat pe mîinile unui om atent. Eu, însă, m-am cufundat curînd într-un soi de reverie, uitînd cu totul de sarcina mea.Blăniţa i-a alunecat de pe trup, dezvelindu-i picioruşele. După un timp, vizitiul a băgat de seamă, iar eu am potrivit-o la loc, dar era prea tîrziu. Copilul era aproape îngheţat. M-am întors repede acasă cu el. Eram îngrozit de ceea ce făcusem şi mă temeam de consecinţele posibile. Isprava mea mişelească din dimineaţa aceea m-a chinuit după aceea mereu şi am evitat, cît am putut, să reflectez la ea. Mă îndoiesc că în zilele acelea aş fi avut curajul să mărturisesc adevărul. Am impresia că nu l-am mărturisit nici pînă azi.
Mai e aici literatură? Nu, e cu totul altceva. E regret, remuşcare, toate relatate sec şi necruţător în acelaşi timp. Aici nu mai e lecţie de scris. E o lecţie despre cum să te mai şi opreşti din scris, din “literaturizat”, cînd ai de spus un adevăr. Cîteva pagini mai încolo sînt reproduse rînduri din portretul pe care fetiţa lui MT, Susy, i-l face tatălui său: “Tata fumează enorm, aproape fără încetare. Are o minte de scriitor şi nu poate să priceapă unele lucruri foarte simple”.
Puterea poveştii autobiografice nu stă doar în şoc. Stă în rînduri incredibile care fac uneori cîte 10 vrafuri de observaţie ştiinţifică a societăţii. Iată cum descrie construcţiile din micul său sătuc (unde sporise prin naşterea sa cu 1% populaţia – pentru că erau cam 100 de suflete în toată localitatea, nu ştiu dacă a pus sclavii):
Mai toate casele erau din bîrne – aproape toate, cu excepţia a trei sau patru care erau din scînduri. Nu exista casă de cărămidă sau de piatră. Pînă şi biserica era făcută din bîrne. Crăpăturile dintre bîrne nu erau astupate; şi cum podeaua n-avea nici un covor pe ea, orice obiect mai mic decît o pară pe care l-ai fi scăpat din mînă s-ar fi pierdut pentru totdeauna.
E necesar să-l scoateţi pe Mark Twain din zodia absolut literară, aia impusă de Tom, Huck Finn sau Prinţ şi cerşetor. A fost jurnalist, editorialist, stand up comedian, afacerist ratat (scrie răvăşitor despre condiţia de “bogat potenţial”, adică mai rău decît sărac). De rînduri autobiografice poţi da la tot pasul pe net, de aforisme emise de Mark Twain nu mai spun, toţi îl citează şi răscitează, dar e excelentă lectura continuă a memoriilor. Pentru că paradoxurile şi le crea pentru scenă, dar omul era obsedat de adevăr şi de formularea lui în mai mult de o frază. Şi de aceea şi-a ameninţat urmaşii cu cele mai aprige blesteme în cazul în care i-ar fi publicat memoriile mai devreme, tocmai ca să poată găsi noi condiţii perfecte pentru a scrie cît mai mult “adevăr”.
Abia aştept varianta “de după 100 de ani”. Pînă atunci delectaţi-vă cu ce aveţi. Aţi aşteptat un secol, sic!, mai puteţi aştepta cîteva luni.
Mark Twain, Autobiografie, Editura Art, 25 de lei
Scrisă de Costi Rogozanu