A fost o adevărată sărbătoare avându-i ca amfitrioni şi comentatori avizaţi pe criticii şi istoricii de artă Ruxandra Garofeanu şi Pavel Şuşară, poeta Ana Blandiana, scriitorul Romulus Rusan, care a trimis un text de laudatio, editoarea şi poeta Doina Uricariu, în calitatea ei de autoare a prefeţei volumului, ce poartă marca Editurilor "Universalia".
Ultimele apariţii Brâncuşi au fost îndeobşte albume masive, însoţite de texte ample, exegeze laborioase. Adeseori comentatorii au arborat un aer grav şi chiar greoi interpretându-l pe Brâncuşi din perspectivă subiective, unilaterale. Esotericii l-au făcut prea esoteric, masonii şi alchimiştii, sculptor mason şi alchimist, folcloriştii autohtoni , un sculptor ţăran, tributar satului de baştină, adepţii artei abstracte, un creator abstract. S-a ajuns uneori la o golire de sensurile fundamentale ale operei astfel încât cel mai mare sculptor al secolului XX a fost lichefiat, precum ceasurile pictate de Salvador Dali.
Interpretarea valorilor culturale şi artistice traversează asemenea momente de desfigurare. Pavel Şuşară a descris plin de umor acest impas al receptării în care toată lumea se pricepe la Brâncuşi, cum se pricepe la fotbal. Şi toţi se uită la Brâncuşi, dar puţin îl văd de fapt.
Cartea la care ne referim este o cărticică, dar ea poate însemna un moment de relansare a exegezei brâncuşiene şi o eliberare de balastul teoretizant hermeneutic, de toate acele schele care, lucrând la refacerea unei clădiri, o fac invizibilă. Nu întâmplător a fost comparat studiul autoarei despre Brâncuşi cu acea nacelă care se urcă la cer după ce sunt azvârliţi de la bord săculeţii de nisip, aflaţi pe post de balast.
Nina Stănculescu este ultima supravieţuitoare a unei excepţionale familii de brâncuşiologi între care se numărau Barbu Brezianu, Ion Pogorilovschi, ultimul autor al unui studiu dens despre Nina Stănculescu, postfaţă a volumului publicat. Ea a dăruit mai multe volume interpretării lui Brâncuşi, îngrijind în 1976 "Carte de inimă pentru Brâncuşi", după ce a editat în 1972, lucrarea lui Petru Comarnescu, "Brâncuşi, mit şi metamorfoză în sculptura contemporană", apoi propriile sale volume "Brâncuşi", în 1981, "Izvoare şi cristalizări în opera lui Brâncuşi", în 1984, "Brâncuşi - frumos şi har", în 1997, "Brâncuşi, rugăciune pentru mileniul III", în 2001.
Sutelor de file dedicate lui Brâncuşi de Nina Stănculescu li s-au adăugat prin această carte o sută de pagini noi, dense, înţelepte, luminoase, de unde şi apropierea felului de a scrie al doamnei Nina Stănculescu de cel al lui Simone Weil, celebra gânditoare mistică franceză, autoarea volumului publicat postum în 1947, "La pesanteur et la grace".
Studiile teologice cu grad universitar urmate de autoare, cărora li s-au adăugat studiile la Facultatea de Litere şi Filozofie şi cele la Facultatea de Teatru, regie scenică (de unde va fi exmatriculată pe motive politice), au pregătit un orizont deschis de înţelegere a artei, bogat în vizibilitate, liber de orice idee de grăniţuire. Susţine doctoratul la Facultatea de Filosofie, în 1974, cu o teză despre "Conceptul de natură în arta modernă", din această perioadă debutând cercetările legate de Brâncuşi şi de arta extrem-orientală. A fost distinsă cu nenumărate premii şi nominalizată ca "International Woman of the Millennium" de căre International Biographical Center Cambridge, Anglia 1999.
De aici accentul pus pe valorile isihaste din opera lui Brâncuşi, pe harul şi simplitatea unor destine modelate de viaţa mănăstirilor, în cazul de faţă Tismana, de apropierea de natură şi materialele naturale şi cioplirea pietrei şi a lemnului cu unelte create de însuşi Brâncuşi ori netezirea bronzurilor până ce devin ca mătasea ori borangicul.
Studiul care marchează turnanta în înţelegerea lui Brâncuşi e cel care deschide volumul, aşezând creaţia celui mai mare sculptor al veacului XX sub semnul spiritualităţii Tismanei, mănăstirea aflată la mică depărtare de Hobiţa. Aici a adus Sfântul Nicodim învăţătura isihastă de la Sfânt Muntele Athos, centrul monahismului ortodox, o învăţătură a liniştii, tăcerii şi păcii, a continuei purificări. Despre această continuă purificare a sculpturii lui Brâncuşi e vorba în întreg volumul recent publicat de Nina Stănculescu, despre continua devenire a sculpturilor sale. V.G. Paleolog a spus că marele artist voia să sculpteze lumina, lucru demonstrat de efilarea trupului material al sculpturilor sale, în seria "Păsărilor în spaţiu", dar şi în trupul femeii din "Rugăciunea" ori în modularea ca un axis mundi a "Coloanei fără sfârşit".
Ca şi fratele ei de exegeză brâncuşiană, la rându-i pe urmele lui Petru Comarnescu, regretatul Ion Pogorilovschi, căruia îi preia o serie de cercetări luminându-le încărcătura de spiritualitate creştină, filocalică, Nina Stănculescu socoate drept operele cotiturii în creaţia lui Brâncuşi "Răgăciunea", "Cuminţenia pământului" şi "Sărutul".
Cartea adaugă pagini esenţiale înţelegerii lor. Ar merita să fie de aceea rapid tradusă şi inclusă într-un program al promovării brâncuşiologiei româneşti. E de fapt un studiu profund, dens, o adevărată carte de învăţătură despre Brâncuşi. Dincolo de Sublima Triadă, deja amintită, cititorul descoperă miezul de sensuri despre sculpturile "Începutul lumii", "Domnişoara Pogany", "Pinguinii", "Cariatida", "Torsurile", "Ţestoasa zburătoare", "Cocoşii". Un alt eseu memorabil este cel dedicat "Liantului între culturi şi oameni", în care Nina Stănculescu ţese în faţa cititorilor toate punţile pe care i le-au deschis de-a lungul vieţii cercetarea creaţiei lui Brâncuşi, de la părintele Dumitru Stăniloae şi părintele Benedict Ghiuş la Petru Comarnescu, Ionel Jianu, trecând prin aprofundarea artei extrem-orientale şi opera lui Fritz Wotruba.
Putem vorbi de un eveniment editorial, de acea fericită împlinire când actul de receptare a artei şi a valorilor atinge înţelepciunea şi jocul. Nina Stănculescu ne apropie de esenţa operei lui Brâncuşi.
Magdalena Popa Buluc, 16 octombrie 2010