În anii interbelici, "generaţia furioasă" a descoperit că "nu ştim ce este România, dar ştim perfect ce nu este". Dar iată ce spunea Ulysse de Marsillac („Bucureştiul în veacul al XIX-lea", p. 27) către 1870 cititorilor săi francezi: "Dar parcă vă aud spunându-mi: «Ce este în realitate România?». Iată un nume care nu figurează în nici un dicţionar, pe nici o hartă geografică şi pe care limbajul diplomatic nu şi l-a însuşit încă". Dar oare l-a însuşit? Suntem obişnuiţi cu tandemul „Budapesta-Bucureşti" - nu ar trebui să fie supărare căci la cum arată Budapesta, nici nu se putea mai bine; problema este să nu devenim un echivalent cu Karachi sau New Delhi. Departe nu prea am fi deoarece elevii belgieni au convingerea că Bucureştiul este "invadat de turme de porci pe străzi" („Evenimentul zilei", 3634, p.11). Suferim în materie de geografie simbolică. Geografia fizică ne plasează desigur pe continentul numit Europa, însă latura simbolică a geografiei care compune şi defineşte umanul ne plasează în afara ei. Geografia europeană ingurgitează cu greu reperele elementare care ne reprezintă. "România e geografie, nu e istorie. Înţelege cineva acest tragic?" (Emil Cioran). Latura umană, calitatea, şi nu numărul ei, decide integrarea prin acceptare universal valabilă. Eforturi au existat şi generaţii întregi s-au pus în slujba lor ca din ceva nedefinit nici pe hartă la 1870 să apară treptat o ţară nouă, o Europă insulară în mijlocul unui ocean turco-slav. Astfel, în timp ce Ulysse de Marsillac ducea muncă de convingere cu concetăţenii săi privind "ce este în realitate România", regele Carol I purta greul "într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită, sau cel puţin de rapidă plictiseală". El a reuşit să aducă "o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastâmpăr, el a dus răbdarea care ştie să pregătească şi astâmpărul care ştie să-şi menţină seninătatea (...), într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental în vremea tocmai când acea ţară se străduia să se avânte în marea vâltoare a civilizaţiunii occidentale (...), într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai" (I.G. Duca).
Chiar şi în mult visata perioadă interbelică, "mulţi români mărturiseau zilnic că România este ultima ţară din lume", discutau "la nesfârşit de soarta unei ţări fără de soartă" şi "sortiţi eşecului", "trăiau în Nebunie". Se simţeau "dispreţuiţi sau ignoraţi de întreaga lume" şi de aceea "voiam să facem să se vorbească despre noi", şi altceva sau mai mult "decât o ficţiune".
Situaţia ar putea fi salvată din nepăsarea şi ignoranţa greţoasă a oficialităţilor, de către popor sau, cum ne simţim bine să spunem uneori, naţiunea română. Dar cum "un popor devine naţiune numai când ia un contur original şi îşi impune valorile lui particulare ca valabile universal", ne întrebăm, care sunt paricularităţile care ne mai definesc ca naţiune? Numărul de locuitori? Modul de viaţă, nivelul de cultură, igiena, preocupările culturale sau subculturale? Emil Cioran - şi nu a fost singurul - a afirmat că "n-am întâlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul. De când există România nici un intelectual n-a murit pe o idee, nici unul nu s-a substituit vreunei idei". Sau cum a afirmat mai simplu Constantin Beldie: "N-ai înţeles până acum, din cât ai trăit că rumânului nu-i trebuieşte editură şi cultură, fiindcă n-are ce face cu ele? Lui îi trebuie băutură, mâncare şi trai bun!". Şi aceasta era o realitate a anilor '30, când, de pildă, Editura Cartea Românească era una de referinţă, pe când astăzi este resuscitată cu dificultate şi neconvingător. Pe când cartea şi cultura sunt înlocuite de vorbărie, "frenezia imitaţiei a dat ţării un ritm pe care în zadar îl vom căuta în «fondul» ei de o mie de ani. În setea ei de a imita, ţara şi-a simţit instinctiv golurile... am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizaţii, de la haina de fiecare zi până la speculaţii metafizice. (...) Fără forme, adică fără Europa (minus substanţa ei), toată România n-ar fi decât o sumă de presimţiri de cultură" (Emil Cioran). Astăzi, suma acestor presimţiri se simte de-a dreptul: manele, pagode, baroni, "omul care este" majoritar şi coabitarea valaho-hindustaneză nu şi-au aruncat ultima strigare peste ruinele unei lumi prăbuşite. Cei puţini rămaşi cu speranţe iluzorii legate de o speranţă, indiferent de vârstă, etnie sau confesiune, continuă subterfugiul interbelic, acela de a ne "improviza destinul", căci destinul nostru este previzibil: "Vom recădea la nivelul ţării noastre".
de Adrian Majuru