Istoria haiku-ului e veche... şi nouă. Mai bine zis, e complicată. Dacă e să ne luăm după perioada când apare poezia de 17 silabe pentru prima oară, aşa, singură şi de sine stătătoare, atunci vorbim de secolul al XVII-lea şi de Matsuo Basho. Basho este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi de haiku din toate timpurile. Pensula lui a desenat pe hârtie zeci de poezii care au rămas până astăzi în bagajul cultural al Japoniei şi pe care orice japonez le ştie ca pe Sutra Lotusului (nu pot să zic Tatăl Nostru, pentru că doar un număr foarte mic de japonezi sunt creştini, restul fiind, în marea majoritate a timpului, budişti. Şi religia, la japonezi, e complicată. Dar despre asta, altădată...). Atâta doar că ilustrul Basho nu ştia că scrie "haiku". El credea că scrie "haikai". V-am ameţit, nu-i aşa? Atunci hai să mergem puţin mai departe în timp, în istoria literară a Japoniei.
Japonezii au început să scrie poezie în perioada în care, la noi, daco-romanii încă se hotărau cum să devină români. După secole de exerciţiu, prima mare antologie de poezie japoneză apărea în veacul al VIII-lea şi cuprindea aproximativ 4.500 de poezii, dintre care majoritatea erau "tanka", poezie compusă din 5 versuri şi 32 de silabe, cu structura 5-7-5-7-7. În secolul al XIV-lea însă, poeţii au început să se înmulţească şi să se adune în diverse locuri pentru a compune poezie împreună (un fel de Cenaclul Flacăra). Şi aşa s-a născut "renga". Acest stil de poezie, mult mai elaborat, cerea existenţa mai multor autori şi presupunea ca un poet să compună prima strofă, din trei versuri şi 17 silabe, cu structura 5-7-5. Apoi un alt poet compunea strofa a doua, cu 2 versuri şi 14 silabe - 7-7 - legată cumva de prima strofă, apoi un alt poet compunea cea de-a treia strofă, tot cu structura de 5-7-5, legată şi ea de cea de dinainte. Şi procesul acesta continua cât de mult se voia, ajungându-se chiar la sute de strofe.
Ajungem în sfârşit şi la Basho. Fost samurai, rămas fără "serviciu" din cauza vremurilor paşnice, Basho şi-a transformat pasiunea pentru poezie în meserie, devenind ceea ce se numea atunci: un negustor de cuvinte. A început să se întreţină din meditaţiile de poezie pentru cei interesaţi şi a început să compună haikai, împreună cu elevii săi, el compunând prima strofă, adică primele trei versuri, cele numite "hokku". Apoi a început să compună singur doar acea primă strofă, de 3 versuri şi 17 silabe, adică ceea ce numim azi un haiku. Desigur, el credea că tot haikai compune. Deosebirea era că acum regulile vechi ale poeziei, preluate de la tanka, au fost schimbate, ducând la un stil mult mai profund, în care elemente ale efemerului şi ale eternului se îmbinau, creând o atmosferă ireală.
Denumirea de haiku s-a dat poeziei lui Basho abia în secolul al XIX-lea, de teoreticianul japonez Masaoka Shiki.
Unele dintre cele mai impresionante haiku-uri ale lui Basho sunt cele scrise în pelerinajul său prin Japonia, când a întâlnit o mulţime de copii şi bătrâni abandonaţi pe marginea drumului, din cauza condiţiilor grele de viaţă: "Omokage ya/ Oba hitori naku/ Tsuki no tomo". (Ah - o siluetă/ Este o bătrână ce plânge de una singură / Singura sa prietenă: luna). Ştiu, traducerea mea nu e tocmai un haiku. Dar să vă spun ceva: numai în japoneză un haiku rămâne un haiku. În rest, "traduttore, traditore"...
de Magda Cristina Ursache
P.S. La 19 martie 1991 s-a constituit Societatea Română de Haiku, fiind înfiinţată de membrii colegiului de redacţie al revistei Haiku. Din acesta făceau parte scriitori de prestigiu ca Marin Sorescu, Ştefan Augustin Doinaş, Aurel Rău, Vasile Smărăndescu, Ion Acsan, Mihail Diaconescu.