"Văzusem odată un cal mort într-o văgăună, cu o grămadă de căţelandri, schelălăind de foame şi de neputinţă, care se repezeau la el să îl sfârtece. Dar de oriunde îl apucau, nu reuşeau nimic, calul rezista. Îşi înfigeau dinţii în burtă, în pulpe, în spinare, se propteau în picioare bâţâind din cap şi scheunând. Prima îmbucătură, care ar fi deschis drumul celorlalţi, le scăpa. (...) Desigur, viaţa nu e un cal mort, dar e, pentru un scriitor tânăr, o pradă care nu cedează, dacă nu ştii de unde s-o apuci."
Marin Preda îşi povesteşte partea de început a vieţii, copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe, cea de până la 25-30 de ani, decupând, selectând, ierarhizând întâmplările şi personajele încărcate de semnificaţii proprii. Înfăţişează perioada admiterii la o şcoală de învăţători din Abrud, apoi la Şcoala de Arte şi Meserii din Miroşi, revăzute prin lentila întrebărilor şi a transformărilor lăuntrice din primii ani de studii. Avea 18 ani când, în urma Dictatului de la Viena (1940), România a cedat forţat teritorii din Ardeal, între care şi judeţul Odorhei. Elevii şcolii normale din Cristur, unde învăţa şi Marin Preda, au fost transferaţi în alte regiuni ale ţării. Întâmplare sau destin, viitorul scriitor a fost repartizat la Bucureşti, fapt care a însemnat o despărţire grea, abruptă, de viaţa sa de până atunci.
Secvenţa din roman închide în ea o răscruce afectivă dureroasă, care îi marchează definitiv biografia. Când tatăl său l-a condus la gară, fiul a înţeles că din acel moment va fi singur pe drumul ce i se deschidea în faţă. "Cu o insistenţă cu care vocea sa groasă se ferea să mă sperie (...) începuse să îmi spună că, mai mult decât făcuse pentru mine până atunci, nu mai putea, că el de bani nu mai avea cum să facă rost; chiar atunci când mă însoţea să mă urc în tren nu avea să îmi dea nici un leu, nu avea. Înţelegeam sau nu înţelegeam?" Fragilitatea vârstei, dar şi vigoarea rădăcinilor, tenacitatea, voinţa de fier l-au purtat pe tânărul Marin Preda spre întâlnirea cu propriul destin, cel al marii literaturi.
În "Viaţa ca o pradă" alternează întâmplări, imagini şi senzaţii din anii '40, Bucureştiul sub guvernarea legionară, apropierea lui Marin Preda de lumea literară, viaţa redacţională şi auspiciile debutului său, ca scriitor, în presa vremii. "Să mă duc, mi-am spus, la băiatul ăla care vrusese să mă publice în efemera lui revistă «Albatros», anul trecut în primăvară, când îi trimisesem o schiţă care fusese reţinută. Făcusem o vizită la sediul revistei, o simplă odaie pe Calea Griviţei şi un singur redactor care se prezentase: Geo Dumitrescu. Era chiar odaia lui... Dar revista fusese interzisă pentru orientarea ei roşie, cum mi s-a spus. Roşie? În primul număr era elogiat Baudelaire, de la care se luase titlul celebrei poezii. (...) Ce era roşu aici? Dar intrasem în război şi pesemne muzele trebuiau să tacă."
"Viaţa ca o pradă" este cartea devenirii lui Marin Preda ca scriitor, analizată şi limpezită retrospectiv. Romanul ni-l prezintă pe tânărul Preda şi în ipostaza sa de cititor, povestindu-ne cum a descoperit marile cărţi ale lumii. Este şi un roman al descoperirii literaturii, naraţiunea conţine edificatoare impresii de lectură. "Când deschide o carte, tânărul Marin Preda o deschide cu aerul celui care s-a hotărât să practice o meserie şi care, deocamdată, examinează atent un obiect produs de cineva din aceeaşi breaslă. Dincolo de subiect, de atitudinea filosofică, îl interesează mecanismul sau forţa misterioasă care creează iluzia de viaţă." (Alex. Ştefănescu, "Istoria literaturii române contemporane".)
Îi întâlnim în "Viaţa ca o pradă" pe tatăl şi pe fraţii autorului, recognoscibili în ipostazele lor ficţionale: Ilie Moromete, Parashiv, Nilă. În traseul său autoanalitic, Marin Preda inserează portrete admirabile ale figurilor scriitoriceşti de atunci, pe care le-a întâlnit sau le-a frecventat, între care Eugen Lovinescu, Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Caraion, Virgil Ierunca. Demersul autobiografic al prozatorului atrage astfel cititorilor şi interesul documentar, deşi intenţia lui Preda nu a fost să prezinte o frescă a epocii. Viaţa sa, plasată în context istoric, devine transparent un document de epocă.
"Oraşul era frumos seara, când o luam în jos spre Sărindar, deşi luminile nu se mai aprindeau feeric, vitrinele nu mai aveau chenare multicolore şi reclamele, care scânteiau anul trecut, dispăruseră şi ele. Camuflajul aruncase la începutul războiului oraşul în întuneric şi continua şi acum, deşi războiul era departe... Tramvaiele circulau cu lumini oarbe şi mergeau cu viteză redusă. (...) Din când în când, câte o lanternă se aprindea şi se stingea scurt."
Romanul "Viaţa ca o pradă" transcende timpul şi rămâne o mărturie relevantă (scrisă cu mâna sigură a unui prozator de primă mărime) a forţei destinului. Este vorba despre destinul unui copil de ţăran, care, înzestrat de Dumnezeu cu talent şi vocaţie, pleacă din sat, se integrează lumii culturale şi devine mare scriitor.
Marin Preda s-a născut în 1922 în comuna Siliştea-Gumeşti, din judeţul Teleorman, într-o famile de ţărani. A fost corector, secretar de redacţie, funcţionar la Societatea Scriitorilor Români, secretar de presă la Ministerul Informaţiilor. A scris "Moromeţii", "Cel mai iubit dintre pământeni", "Intrusul", "Marele singuratic", "Delirul"... ca să amintim doar câteva dintre cele mai cunoscute, reeditate, citite, iubite, preţuite romane ale sale.
A devenit preşedintele Uniunii Scriitorilor din 1968 şi directorul Editurii "Cartea Românească" din 1970. A devenit o conştiinţă scriitoricească, un lider de opinie al lumii literare, respectat deopotrivă de colegii de breaslă şi de autorităţile regimului comunist.
O mărturie a poetului Adrian Păunescu, citată în "Istoria..." lui Alex. Ştefănescu, ne face cunoscut faptul că Marin Preda, într-o declaraţie către Nicolae Ceauşescu, a salvat atât cât a putut libertatea scriitorilor: "Dacă introduceţi din nou realismul socialist mă sinucid!".
de Clara Margineanu