A început să picteze la doi ani, iar primele expoziţii le-a avut la Veneţia, Londra, Southampton şi Liverpool, la 17 ani. Atunci a şocat criticii pictând fetuşi şi ferestre. După asta a câştigat o bursă în America, de unde s-a întors şi cu trei premii. Acum, după multe distincţii naţionale şi peste 20 de expoziţii, pictoriţa Maia Oprea ar putea să aibă o carieră afară, dar preferă România. Sărăcia de aici inspiră mult un artist.
"În primul rând sunt artist român şi abia apoi unul internaţional", spune pictoriţa Maia Ştefana Oprea. "Poate că aş fi putut să rămân în America, dar nu mi-a plăcut, nu m-am integrat. Eu mă simt bine în România, mă regăsesc aici mai mult decât oriunde. Chiar şi sărăcia, criza de la noi pot fi surse de inspiraţie pentru un artist. Nu mă deranjează România, atâta vreme cât pot să călătoresc în afară. Uite, de pildă, acum trebuie să plec cu o bursă Erasmus în Franţa, pentru şase luni. Dar mă voi întoarce", mai zice. Era o adolescentă când a devenit membru de excelenţă al Irsca Gifted Education, un club cu tineri supradotaţi.
Acum Maia are 22 de ani, iar din pictură trăieşte de la 17 ani, cu muncă militărească în faţa şevaletului, de dimineaţa devreme până spre seară. Şi tot i se pare puţin. În fiecare zi, face câte o schiţă şi pictează rapid, ameţitor, fără să frământe pânza prea mult. "Când încep să pictez, simt nevoia să o fac continuu, fără să mănânc, fără să mai dorm", spune. A ţintit sus de la început, iar primele ei expoziţii le-a avut nu aici, ci în Italia şi în Marea Britanie. După asta, românii au început să o considere un mic geniu. Au urmat câteva premii internaţionale, alte câteva naţionale şi peste 20 de expoziţii individuale şi de grup. "Şi nu, nu sunt multe premiile. Ci suficiente", zice.
Atelierul de la etajul zece, cu şevalet şi câine
În garsoniera ei din Bucureşti, Maia şade pe podea, ghemuită pe o pernă veche şi bea ceai. Mereu bea ceai când pictează. A renunţat la cafea, un artist trebuie să mănânce, să doarmă sănătos şi să nu piardă nopţile aiurea. Are cam un centimetru de păr, că iar s-a ras în cap. A făcut-o de vreo şase ori până acum, de câte ori avea de rezolvat o problemă importantă. Mama cu tata stau câteva blocuri mai încolo, dar fiica preferă să stea cu chirie ca să aibă spaţiu de lucru. De fapt, întreaga garsonieră este atelier - şevalet şi scăunele mici, rotunde, în loc de mobilă, folii întinse pe jos în loc de covoare colorate, jucării de pluş aruncate prin colţuri, mobilă veche, grea şi dezordine de artist. Printre toate astea mai are loc şi câinele. Maia stă la etajul zece şi nici n-ar putea mai jos - ori la parter, ori la ultimul etaj, întotdeauna!
Istoria cu pictura s-a petrecut puţin ciudat: în adolescenţă şi-a dorit mult să intre la Liceul Tonitza, dar după doi ani şi-a îngheţat studiile. N-a prea înţeles nimeni de ce. "Pictam opt ore pe zi, era ca un job, mă simţeam foarte obosită. Cred că era prea mult dintr-o dată. Eu nu puteam să beau o cafea liniştită sau să mă plimb, căci aveam mintea veşnic ocupată: cum să pictez una sau alta, ce trebuie să fac cu lucrarea asta... Încă speram că mă pot opri... am încercat. Aşa că am stat pe bară un an de zile, dintre care o vreme aproape că m-am izolat în camera mea", povesteşte Maia.
A încercat atunci să se abţină de la pictură, dar n-a putut. Cu toată izolarea ei, într-o zi s-a pomenit iar în faţa şevaletului, iar în faţa culorilor, iar măcinată de idei, de întrebări. A pictat fetuşi, ferestre şi copii, iar tablourile ei au ajuns la Veneţia, Londra, Southampton şi Liverpool. După ce priveau, şi italienii şi britanicii deveneau intrigaţi cum poate o puştoaică de 17 ani să picteze aşa ceva. În vremea asta, colegii ei de clasă îşi vedeau de treabă cuminţi, la Tonitza, dar Maia era departe de toate acestea, căci acolo, la Venezia tocmai îşi începuse adevărata carieră.
"Până atunci nu ieşisem din ţară şi nici nu-mi imaginam că prin artă chiar pot să realizez ceva. Îmi amintesc că lucrările din perioada aceea erau foarte diferite între ele, ca filele unui jurnal. Fiecare dintre ele era o zi din viaţa mea".
Artistul: excelenţă în America, ignoranţă în România
S-a întors la şcoală, iar în clasa a XII-a a câştigat o bursă în America, la Savannah College of Art and Design, o facultate particulară din Georgia. În România nici nu terminase liceul, iar în America era deja studentă. I-a prins bine, căci ai ei, cadre didactice, trăiau modest. Când s-a întors acasă, peste un an, Bucureştiul nu i-a recunoscut studiile şi nu i-a echivalat nimic. Ce dacă venise din America şi cu trei premii? Pentru domnii din ţară n-a contat. Luase premiul special pentru "Best Artist Statement", premiul al III-lea Foundation Studies Portofolio Award, tot la Savannah College şi o menţiune de onoare la concursul "Women Equity" (American Association of University Women - Georgia). N-a contat nici că acasă, cu un an înainte, câştigase premiul de excelenţă la Festivalul Internaţional Caragiale. Acum este studentă la Facultatea de Arte Plastice a Universităţii Naţionale de Arte şi are în plan să se plimbe şi să poată cunoaşte cât mai multe culturi.
Aşa cum a făcut într-o bună zi: s-a gândit că ar fugi departe de Bucureşti, şi-a luat câinele, şi-a făcut bagajele, s-au urcat amândoi în tren şi au mai coborât la Budapesta. A stat acolo patru luni, a pictat şi a luat la purecat toate muzeele. "Găsisem un apartament mare, câinele avea camera lui, eu camera mea, era bine. Cât plăteşti chirie aici pe un apartament mic, acolo plăteai pe unul de 90 de metri pătraţi", povesteşte. S-a descurcat din banii munciţi de ea, cu pânza şi şevaletul în faţă. "De la 19 ani sunt propriul meu manager, iar asta îmi ocupă cam jumătate din timp, din păcate. Înainte vindeam şi câte 15 lucrări pe lună, dar acum nu mai lucrez la comandă, nu mai vreau. Mă bucur, însă, dacă pot să fac pentru cineva ceva ce îi place. În prezent vând cam două, trei lucrări pe lună, căci am nevoie de bani să-mi cumpăr materiale. De pildă, anul acesta materialele au costat 1.000 de euro. O lucrare de a mea costă între 300 şi 2.000 de euro. Jumătate din sumă merge la galeria unde expun. Câştig ok, pot să călătoresc afară, să merg la concerte, să mă întreţin. Exact atât cât am nevoie". "Pe măsură ce lucrez mai mult, nevoia de a picta creşte".
Nu mai ştie când a pictat prima dată, dar se pare că pe la doi ani: "Am găsit ceva pe acasă, de la vârsta aceea - erau zece culori de acuarelă amestecate, puse într-o formă închisă, aveau şi cromatică. Dar îmi amintesc de la patru, cinci ani, când aveam o sută de pluşuri în camera mea. Le puneam să stea în pat, iar eu dormeam jos. Şi pictam scene cu ele, cu Panda sau cu hipopotamul roşu". Şi acum mai caută uneori în artă linia aceea pură pe care o avea la zece ani, dar nu o mai găseşte. "Acum nevoia de a picta a devenit atât de mare, încât pe măsură ce lucrez mai mult, această nevoie creşte. Mi-aş dori să pot sta luni de zile închisă în atelier şi numai să pictez, iar totul să-mi fie asigurat. Şi eu să nu fac altceva decât să mă uit în interiorul meu şi să lucrez, fără să fiu bruiată de viaţa reală", zice. O face sau în linişte deplină ori ascultând Euronews sau Metallica, ori bruiată numai de huruitul tramvaiului 45.
de Alina BĂDĂLAN TURCITU , 1 iun 2010
Maia Stefana Oprea - virtual gallery at: http://www.artabus.com/oprea/?pic=-1