de Adrian George Sahlean 3/4/2010
Ceva ce seamãnã cu negativismul adolescentilor
Am urmãrit cu mâhnire în ultimul deceniu dezbaterile din tarã legate de Eminescu.
’Libertatea de expresie’ post-revolutionarã a acoperit un spectru foarte larg: alãturi de idolatrizãri ce nu acceptã critica unui subiect tabu, s’au adus cu seriozitate detractãri puerile (Eminescu a fost impus de comunisti); aparent subtile (este el oare relevant pentru modernitate?; este el poet ’national’?), sau exclusiv politizante (Eminescu a fost anti-semit; a fost reactionar, etc).
Dialogul nu s’a materializat de fapt în ceva coerent, temele de dezbatere au venit si au trecut, la ’aniversarã’ s’au adus omagii sablonarde care au dat apa la moarã celor care îl considera oricum pe Eminescu desuet. Temele negative plutesc încã în aer, poate chiar în inconstientul colectiv al românilor, ca aburii nevãzuti ai unei calomnii care persistã si dupã ce acuzatiile se dovedesc false.
Vãzute de peste ocean‚ ’dezbaterile’ au pãrut precum negativismul adolescentilor ce nu se pot desprinde de fapt de tirania internalizatã a autoritãtii. Disputele au degenerat frecvent în rãfuieli personale si provincialisme irelevante, în fata unor spectatori fascinati de dãrâmarea oricãrei statui de pe soclu.
Într’un astfel de context, nu e de mirare cã Institutul Cultural Român, ca interfatã culturalã cu strãinãtatea, si-a pus problema eficacitãtii promovãrii lui Eminescu. Am urmãrit însã cu uimire la ICR NY un rationament care s’a degradat în ultimul deceniu prin contaminarea cu fundalul toxic din tarã. Eminescu a ajuns sã fie asimilat cu sentimentalismul desuet, colorat de nostalgie si lipsit de discernãmânt al românilor din Diaspora (chiar toti?). Dispretul fatã de cei ce frecventau Centrele Culturale ca sã-si ogoiascã dorul de casã (prezentati pe nedrept, în bloc, drept ’ca sã mãnânce mici si sã bea bere’) a generat ideea cã Centrele (acum Institute) nu sunt menite sã fie Cãmine Culturale pentru români, ci institutii/interfatã pentru interactiuni mai rafinate cu reprezentantii locali ai artelor, muzicii si literaturii. Desigur, nu mã îndoiesc, pentru crearea unei imagini de Românie modernã, în pas cu lumea... modernã (?) si... rafinatã (?).
Eminescu între timp a rãmas cu un fel de stampila, ca si când valoarea literarã sau importanta sa culturalã pentru români nu ar trece de nivelul ’Pe lângã plopii fãrã sot’ si a romantelor îngânate de români pribegiti, inculti si neciopliti, pe scurt o icoanã culturalã localã irelevantã pentru strãini.
Argumentul irelevantei este greu de acceptat altfel decât prin contaminare emotionalã. ICR-ul are menirea constitutivã sã reprezinte cultura românã, în ansamblul ei, cu ceea ce a avut si are mai valoros si identificabil românesc. Patrimoniul cultural nu este negociabil pe criteriul cererii si ofertei de piatã!
Apare din nou întrebarea dacã noi românii nu ne dãm singur în cap si ne tãiem craca de sub picior. Credeti ca ar putea mãcar exista o dezbatere serioasã în tãrile cu pricina pe tema dacã Lermontov, Heine, Schiller, Baudelaire, sau Poe sunt relevanti pentru alte culturi? Sau pentru modernitate?
Implicat activ în promovarea lui Eminescu în SUA (unde trãiesc de 25 de ani), am avut prilejul sã observ impactul direct pe care poezia lui Eminescu îl are asupra vorbitorului nativ al englezei. Adicã cel neinfluentat de patriotisme, de prefatãrile criticilor literari sau de judecãtile de sus asupra culturii românesti.
In ultimii 10 ani am sustinut peste 15 prezentãri/recitaluri Eminescu în orase americane si canadiene. Amintesc printre cele destinate în primul rând nativilor (si realizate exclusiv prin efort propriu) pe cele dela Smithsonian Institute, Harvard, New York University, Centrul International de Studii Est-Europene dela Berkley University, si productiile teatral-muzical-coreografice cu The Legend of the Evening Star din 2005 si 2008 dela New York. Reactia auditoriului contrazice categoric teza irelevantei lui Eminescu. Ele mi-au scos însã în evidentã, de fiecare datã, cât de mare este golul informatiei – lipsa materialelor de propagandã chiar generalã si, în special, lipsa traducerilor credibile.
Prin ce ne facem cunoscuti?
Poate cã este complexul de inferioritate al unei culturi mici (în sensul de 'culturã cultã’), apãrutã târziu si exprimatã într’o limbã ’folcloricã’, din care cauzã recurgem mereu la un pat a lui Procust, valorile noastre indiscutabile fiind în permanentã judecate prin prisma acceptabilitãtii lor de cãtre strãini. Adicã, un argument mercantil de ce se cãuta, care s’a pervertit în ceea ce trebuie fãcut: noi, românii, ca sã fim bãgati în seama, trebuie sã compunem, sã scriem, sã cântãm, ca în Occident!
De aici, aberatia promovãrii unei expozitii ca cea din 2008 dela New York cu ’street art’ (Freedom for lazy people). Nu din perspectiva criticilor ICR-ului din tarã sau de aici (politizante, si degenerând în lamentabile atacuri la persoanã), ci a adevãratei irelevante pentru promovarea a ceea ce este realmente valoros si semnificativ pentru spatiul cultural românesc! Nu asta este sau trebuie sã fie menirea constitutivã a Institutului?
Nu prin productie de imitatie devenim relevanti sau putem cãpãta o imagine identitarã! (nici mãcar în cazul în care imitatia are succes!) Motivatia inconstientã a romanilor din tarã, (adoptatã parcã si de alegerea ICR-ului) este de tipul ’Da’ ce? Nu putem si noi sa facem chestii d’astea!?’ – (Adica... ’de ce sã n’avem si noi falitii nostri’?).
Prioritatea pe care ICR-ul o acordã artelor vizuale, care nu necesitã intermedierea traducerilor, este de înteles. Dar este clar cã în România nu se întelege adevãratul impact transcultural al unor anume initiative, ca cea amintitã mai sus. Arta stradalã (cu mesaj intentionat socant - ponei roz cu svasticã, pãdurice de falusuri, cheie/falus pentru pestera/vagin, etc. - iconoclasm poate interesant pentru România actualã) nu impresioneazã pe nimeni în America care a trecut prin experimentalismul asta acum vreo 40 de ani... De fapt, street art este un overstatement ce descrie chiar mãgulitor o artã cel mult naivã, cu numai o treaptã peste nivelul grafitti. Vâlva creatã în România în jurul controversatei expozitii, tinând atentia mediei câteva luni, a fost absolut irelevantã pentru America. Câteva ziare locale au prezentat-o ca pe o curiozitatate pe pagina a 7-a, mult zgomot pentru nimic (adicã, uite pentru ce s’a chemat politia!), întâmplare uitatã dupã câteva zile.
Si dacã tot e vorba de artã naivã, de ce n’am promova mai degrabã Cimitirul Vesel Sãpânta? Loc într’adevãr original si unic în lume, cu specific mult mai usor identificabil cu România decât teribilismul absolut comun al ’artei’ stradale!
Neîntelegerea mesajului transcultural este întretinutã si de infantilismul grandios al mediei românesti. Acum câtiva ani, un articol semnala cu ton triumfal si sub titlul infatuat Arta de a trai în România, vãzutã dela NY un grupaj de cinci piese scurte românesti, printre care si una intitulatã FUCK YOU, Eu.ro.Pa! ’Arta de a trãi’??? Jucatã în fata unui auditoriu minim si pierdutã în oceanul ofertelor zilnice din Manhattan, iluzia cã ’arta de a trãi’ în România (?) este de-acum bine-cunoscutã lumii este un delusion of grandeur. Nici nu mã leg de titlul intentionat vulgar al piesei (preluat neutru de americanul de rând), ci de irelevanta unei astfel de oferte culturale strãinãtãtii pentru a ne remarca întru... culturã si spiritualitate.
Reprezentativ si recognoscibil
Eminescu este nu doar poet ’national’ prin identificarea românilor cu spiritul sãu timp de un secol si mai bine, el este reprezentativ pentru cultura noastrã asa cum doina este indentificabilã cu folclorul românesc, si nu cel francez, german sau englez!
(Politica ICR-ului de promovare exclusivã a artei contemporane exclude de fapt si folclorul românesc cel promovabil si reprezentativ! Tema ar merita discutatã mai pe larg; globalizarea îmbinã tot mai mult cultura si turismul, cultura într’o definitie mai largã incluzând artistii populari, artizanii, turismul cultural, agro-turismul, etc.).
Pentru promovarea lui Eminescu ca icoana recognoscibilã international nu existã în prezent nici o strategie culturalã. ICR-ul ar fi trebuit de mult sã fie numit ’Institutul Eminescu’, dupã modelul Institutului Goethe, ceea ce ar produce cel putin recognoscibilitatea numelui sãu ca fiind legat de România. Eficacitatea unei astfel de strategii de marketing este a no-brainer (în americanã), adicã ’la mintea cocosului’. Pentru a trezi interesul unui public pentru ’poetul românilor’, publicul ar trebui întâi sã stie cã el... existã!
Recognoscibilitatea culturalã la nivel de brand national nu se face usor. Brâncusi si Enescu, cu faima internationalã indiscutabilã, nu sunt nici acum unanim identificati cu România printre americani. (Prin contrast, ‚toatã lumea’ stie de unde este Nadia!). Argumentul inculturii maselor este irelevant: ORICE adus în atentia publicului de suficiente ori devine în cele din urmã cunoscut! Este nevoie de o strategie culturalã la nivel de guvern care sã înteleagã importanta promovãrii sistematice a marilor valori (’patrimoniale’) cu scopul de a fi identificate în final cu imaginea României.
Dar cum îl facem cunoscut pe Eminescu si, mai ales, prin ce? Ar trebui sã fie evident (si nu este!) ca, în contrast cu Enescu (care comunicã direct, prin muzicã) sau Brâncusi (prin vizual), Eminescu nu poate fi promovat decât prin intermedierea traducerilor de calitate (credibile). Voi prezenta în continuare trista realitate a traducerilor eminesciene în engleza.
Homo faber universalis
Am argumentat în prima parte cã temele la modã în tarã legate de Eminescu (dela senzationalismul presupusei asasinãri pânã la chestionarea relevantei sale pentru modernitate) sunt diversiuni mioape dela tema centralã a importantei sale indiscutabile pentru cultura româneascã. Ca atare, este imperativ ca institutiile culturale sã-l promoveze în strãinãtate (unde este în mare mãsurã necunoscut), ca icoana patrimonialã identificabilã cu spiritul românesc.
Promovarea sa nu se justificã doar prin a ne mândri cu românismul (’Iac-asa se joacã pe la noi!’/ ’Mai frumos decât la voi’ – desi chiar si acest argument ar fi suficient pentru Institutele Culturale ROMÂNESTI), ci în primul rând prin dimensiunea poetului român ca homo faber universalis.
Repet ceea ce nu pare sã se înteleagã: scriitorul (spre deosebire de pictor sau compozitor) nu poate fi cunoscut în alte culturi decât prin traduceri, ba mai mult, prin credibilitatea lor literarã. E greu sã impresionezi un auditoriu international nepãrtinitor sustinând cã le prezinti o partiturã ‘mare’, dacã interpretul cântã fals si fortat! (Am primit ades întrebarea de duioasa naivitate: ’De ce ati tradus Luceafãrul, nu era tradus deja?’).
Tema traducerilor din Eminescu se întrepãtrunde cu tema politicii culturale: în lipsa unei viziuni globale, promovarea internationala a lui Eminescu nu s’a fãcut niciodatã sistematic.
Dincolo de exaltarea internã a poetului, initiativa traducerilor din opera sa a fost întotdeauna individualã – nu numai în comunism, ci si înainte, si dupã! La St. Petersburg, un ghid declara mândru cã tzarul Rusiei a ’scos’ câteva kilograme de aur din visterie pentru ca Dostoievski sã fie tradus în limbi de mare circulatie. Din câte stiu, în România monarhicã n’a existat vreo initiativã similarã legatã de Eminescu, cu atât mai putin în comunism. Guvernele de dupã 1989 nici mãcar nu si-au pus problema, iar ICR-ul (care a initiat recent un bine-venit program de traduceri din literatura românã contemporanã) este declarat neinteresat de promovarea ’patrimoniului’.
Trista realitate a traducerilor
În ciuda perceptiilor comune românilor, existã un numãr relativ restrâns de traduceri în engleza ale operei poetice eminesciene, la rândul lor nesupuse unei evaluãri calitative. Iatã un scurt istoric al tãlmãcirilor englezesti - unde cunosc realitatea în amãnuntime - în sperantã cã pot lãmuri ’cum stãm’ (situatia nu este mult diferitã nici pentru celelalte ’limbi de circulatie’):
Americanul Charles Upson Clark (1895) îl semnaleazã pe Eminescu prin câteva traduceri publicate în suplimentul cultural al unui ziar din Chicago (desi le-am gãsit mentionate, nu am reusit sã le identific în ciuda cercetãrilor mele de arhivã, nici sã aflu cum a ’dat’ dl. Clark peste poet).
În 1928, britanica Sylvia Pankhurst (poeta si ardenta activistã socialistã) se decide sã traducã mai multe poezii din Eminescu, entuziasmatã de ideile din Împãrat si Proletar oferite în varianta de lucru de românul I.O. Stefanovici. Desi prefatate chiar de Bernard Shaw si semnalate cu entuziasm de Nicolae Iorga, traducerile ei sunt greu de urmãrit în englezã, eleganta simplã a lui Eminescu fiind redatã într’o englezã pretioasã, plinã de manierisme si sintaxe arhaice.
Dintre români, dirijorul si compozitorul Dimitrie Cuclin e primul care încearcã în anii interbelici (1938) câteva traduceri în englezã (printre care si Luceafãrul), luându-si însã mari libertãti de interpretare textualã, cu scuza muzicalitãtii - de fapt, combinând versul 1/2 si 3/4, si fãcându-le sã ’sune din coadã’ cu rime simple.
Au urmat traducerile din timpul comunismului, realizate aproximativ între 1960-1975. Ele sunt influentate negativ de realitatea politicã mai mult decât s’ar crede: poetii români scriau cu interdictii de tematicã, ba chiar si de vocabular; într’un climat în care relatiile tuturor cu cetãtenii strãini erau strict supravegheate, limbile strãine privite cu suspiciune, predarea lor toleratã doar datoritã utilitãtii lor in interactiunile comerciale sau politice, etc. În contextul restrâns al contactelor lingvistice si culturale, nu se putea ajunge la o competenta lingvisticã performantã.
Pentru traducerea din limba nativã într’o limbã strãinã (numitã uneori retroversiune) este nevoie de un alt nivel de competentã decât cea filologicã. Acest lucru este usor de înteles chiar si intuitiv, cãci poti întelege chiar mult într’o limbã strãinã redând relativ usor si coerent despre ce e vorba în limba ta, dar nu si invers.
Revenind la competenta filologicã, în comunism s’a tradus mult din autori strãini în românã, si s’a tradus bine, spre multumirea cititorilor ce pãstrau astfel escapist contactul cu scriitorii mari ai lumii, în pofida cenzurii interne. Dar, din cauza mentalitãtii politice precum si a numãrului foarte restrâns de specialisti, nu se punea problema retroversiunilor sistematice din literatura românã în englezã! De remarcat si cã, în contextul politicii vremii, engleza a avut mai mult de suferit decât franceza (cu traditie culturalã mult mai importantã pentru români) sau germana (datoritã existentei minoritãtilor etnice).
Aproape toate traducerile eminesciene în englezã din aceastã perioadã apartin de aceea profesorilor din facultãtile de filologie: Petru Grimm si Leon Levitki (anii '60), apoi Andrei Bantas si Ana Cartianu (anii '70), exceptia dela ’academic’ fãcând-o tânãrul Corneliu M. Popescu (mort la numai 19 ani la cutremurul din ’77). Mentionez si faptul cã toate sunt fãcute din proprie initiativã, si cã au fost (si sunt) cunoscute mai mult în România, de cãtre anglofili.
’Strãinii’ au avut deci contact întâmplãtor cu poezia eminescianã, de obicei pe linie academicã. Americanul McGregor Hastie (1972), l-a ’descoperit’ pe Eminescu într’o perioadã de interes politic sporit fatã de Europa de Est, punând chiar pasiune în crearea unor tãlmãciri proprii. Variantele sale se mãrginesc însã la traducerea de continut, cu scop informativ, fãrã pretentii artistice, el renuntând dintru început la prozodie, ca demers nerealist scopului sãu. Dupã vreo doua decenii, aceeasi abordare de principiu avea sã o aibã si britanica Brenda Walker (1990).
Prin contrast, variantele românilor amintiti au avut (constient sau nu) veleitãti literare neconvingãtoare în acest rol. (Judecata e retroactivã, cãci la vremea respectivã - student la filologie dar fãrã experientã printre vorbitorii nativi - nu realizam acest lucru!). Din lãudabila intentie de a nu-l vãduvi pe poet de muzicalitatea rimei din original, în toate variantele românesti sensurile sunt sacrificate de dragul rimei, ’solutiile’ fiind ades nepoetice sau naive, dacã nu chiar hilare pentru vorbitorul nativ; în ultima instantã, dând apã la moarã cinicilor care îl citeazã pe Robert Frost cu zâmbet în coltul gurii spunând cã... poezia este ceea ce se pierde prin traducere. Stângãciile sunt desigur scuzabile pentru cei care - netrãind printre nativi - nu pot întelege complet conotatiile limbii de zi de zi fatã de sensurile livresti. Dar realitatea greu de înteles sau de acceptat pentru români este cã traducerile respective, chiar si distribuite sistematic (ceea ce nu s’a întâmplat), nu ar putea avea vreun impact deosebit, dincolo de interesul academic.
Entuziasmul individual pentru traducerea lui Eminescu în englezã s’a cam oprit de fapt în România la sfârsitul anilor ’70, (poate cã anii ’80 au fost mult prea chinuiti de mizeria economicã internã), dupã ’revolutie’ retipãrindu-se doar traducerile mai vechi din Eminescu. Oricum, deschiderea cãtre Occident si Internetul au facilitat contactul strãinilor cu patrimoniul românesc. Aparitia variantelor eminesciene ale Brendei Walker (în ciuda abordãrii neprozodice) este rezultatul salutar al contactelor culturale devenite acum posibile. Nu am întrebat-o ce a determinat-o sã creeze propriile versiuni, dar traducerile sale par sã îndrepte rãstãlmãcirile de sens din variantele românesti existente, vocabularul ales de ea fiind mult mai apropiat de firescul limbii simple din original.
Este important de subliniat ca pe tot parcursul anilor comunisti, competenta englezeascã a românului obisnuit a fost la nivel ‘urechist’ - tipizat de comentarii precum ’fata mea stie engleza la perfectie.... nu stiu de ce au picat-o la facultate!’. Situatia nu s’a schimbat radical, chiar dacã noua generatie cunoaste infinit mai bine engleza tehnicã, economicã si politicã, iar Internetul si televiziunea au introdus anglicisme si sintagme care au ridicat nivelul general ’de conversatie’.
Din cauza acestei întelegeri limitate, în media româneascã continuã exaltarea vechilor traduceri - în lipsa feedback-ul necesar din partea nativilor. ‘La aniversarã’, se invoca reflex numele lui C.M.Popescu (moartea sa tragicã în adolescentã predispunând spre idealizãri), fãrã o întelegere obiectivã a calitãtilor si defectelor tãlmãcirilor sale. Din pãcate, variantele sale sunt cele mai pline de malapropisme hilare si sintaxe fortate, dacã nu chiar negramaticale.
Lipsa de întelegere subtilã a englezei perpetueazã si un tip de proiectie deformatã si de asteptãri nerealiste asupra impactului ofertelor existente. Initiativele bine-intentionate (desigur, individuale!), avansate în ultimii 15 ani si prin Internet, suferã de aceeasi pricepere limitatã.
Un exemplu edificator, site-ul Discovering Eminescu, este realizat din initiativa lãudabilã a unui profesor de engleza dintr’un liceu moldovean cu ajutorul elevilor sãi. Site-ul fetisizeazã traducerile C.M.Popescu, excluzând însã orice altã referintã, cu iluzia cã se spune astfel ultimul cuvânt. (Invit cititorul pe situl meu, www.luceafarul.com , unde se pot citi variante englezesti ale tuturor traducãtorilor mentionati mai sus). Mult mai numeroase sunt însã site-urile ce se laudã cu poetul national, rãspândind fãrã discriminare orice traducere la îndemânã, ca sã nu mai vorbesc de traducerile neavenite fãcute de adolescenti infatuati si sfertodocti, sau chiar de plagiatele frecvente ce recicleazã variante vechi (ca, deh, cine le-ar recunoaste?)
Mai putem adãuga si neîntelegerea la nivel transcultural a mesajelor subliminale: am primit recent un document electronic cu indemnul expres cã poate fi distribuit fãrã copyright. Fisierul continea traducerea în englezã a lucrãrii Da! Sunt reactionar! de Radu Mihai Crisan, eseu bine documentat ce doreste sã explice reactionismul politic din jurnalistica lui Eminescu, justificându-i nationalismul ‘in context’. Din pãcate, adus în atentia lumii cu sloganul Yes! I am a reactionary!, titlul îi face un imens deserviciu lui Eminescu. În englezã, el conota de fapt ’da, sunt extremist, ba chiar fudul de atitudinea mea’. Dupã aceastã prima impresie, câti vor ajunge sã citeascã lucrarea? Conotatia negativã rãmâne însa în mintea tuturor!
Eminescu va continua sã rãmânã cel mai necunoscut mare poet national atâta vreme cât traducerile oferite nu vor fi cu adevãrat reprezentative iar rãspândirea lor sustinutã sistematic de guvernul poporului sãu. Astãzi, o colaborare între traducãtori români si literati nativi ar fi mult mai usor de realizat si ar putea genera traduceri valoroase în extenso, mult peste relativ putinele mostre de calitate existente.
Promovarea internationalã a ’poetulul national’
In segmentul anterior am argumentat cã situatia traducerilor eminesciene englezesti este mult mai rea decât se crede, pledând pentru o strategie culturalã la nivel guvernamental pentru obtinerea unor traduceri cu adevãrat reprezentative, mult mai usor realizat în zilele noastre prin colaborãri internationale între traducãtori români si literati nativi. Mai spuneam cã pentru a primi recunoasterea meritatã, Eminescu ar trebui tradus nu numai bine, ci si extensiv. (Chiar dacã traducerile mele au primit o anume recunoastere internationalã, ele reprezintã totusi o foarte micã parte din opera poetului, mai mult un fel de mostrã a valorii sale).
Dar, în ultima instantã, în lipsa unei promovãri sustinute de guvernul român, orice efort individual dedicat lui Eminescu – ca cel pe care îl întreprind de peste un deceniu, inclusiv prin înfiintarea organizatiei non-profit Global Arts – nu poate avea impactul mult mai larg de care este nevoie.
Din pãcate, la nivelul factorilor de decizie, pare sã existe din pãcate nu numai indiferenta, ci si convingerea inutilitãtii unui asemenea demers. Iatã rãspunsul primit la nivel de... Secretar de Stat, în 2006: ’în urma proiectelor pe care le-am derulat (nota mea: unde? când?) am remarcat cã spatiul american... nu este foarte interesat de lirica eminescianã, si, în general, de un poet din sec. XIX, efectele promovãrii României în spatiul american în acest mod neputând fi decât minore.’
Argumentul inactualitãtii lui Eminescu pare sã fi fost preluat ’din auzite’ si se combinã absurd cu cel mercantil de ’cerere si ofertã’ într’o totalã ignorantã privind cererea si oferta serioasã sau rolul mediatizãrii adecvate. Pentru MAE nu mai existã scriitori universali, clasici studiati în universitãti, accesati prin biblioteci si librarii... Ca sã nu vorbim cã ’proiectele derulate’ s’au rezumat la aniversãri fãcute de cãtre români, pentru români, în cadrul Centrului Cultural (devenit acum ICR), cu participare explicabil minimã din partea americanilor!
Aparitia unui volum de autor ca cel scos de mine acum doi ani în câteva sute de exemplare (Eminescu - Eternal Longing, Impossible Love / Eternul Dor, Imposibile Iubire), are o pilduitoare istorie de luptã cu morile de vânt pentru obtinerea unui sprijin minim.
Pachetul multi-media Eminescu (placheta bilingvã/CD cu versiunile englezesti citite de un cunoscut actor american) a fost propus rând pe rând MAE-ului si Fundatiei Culturale Române (2003); Ministerului Culturii si Presedintelui Iliescu (2004); Institutului Cultural Român (2005); din nou MAE-ului/ DRRP / Directia pentru Relatiile cu Românii din Diaspora (2006). ’Pachetul’ avea desigur formatul ideal pentru popularizare, iar CD-ul, rezultatul câtorva ani de lucru, era (si este) o ofertã unicã pentru lumea anglofonã. Munca era fãcutã, traducerile primiserã deja validãri internationale, era nevoie doar de sprijin pentru productia si distribuirea lui. N’am gãsit însã nici urechi care sã audã, nici ochi care sã vadã.
Miopia birocratilor a împiedicat MAE-ul sã remarce mãcar PR-ul pozitiv adus României de spectacolul The Legend of the Evening Star pus în scenã în 2005 de un regizor american în ’buricul’ Manhattan-ului. A fost ignorat ca importantã si de cãtre ICR, care l-a mentionat printr’un email colectiv trimis românilor, în româneste (sic!) cu doar 3 zile înainte de premierã (unde nu a venit nici un oficial!).
Spectacolul a fost reluat în Iunie 2008 tot în Manhattan (subliniez, fãrã sprijin românesc). De data asta, a fost mentionat de ICR NY cu câteva zile înaintea premierei, dar pe pagina a 7-a a site-lui sau, la rubrica ’spectacole realizate de alti artisti romani în SUA’ (unele deja trecute!). La protestul meu fatã de asa ’reclamã’ (promisã), mi s’a explicat cã ICR-ul are sarcina sã promoveze cu prioritate actiunile initiate de institut (s’a trimis în cele din urmã totusi un anunt). Dacã explicatia este de înteles din perspectiva functionãrii interne a ICR-ului, ea este inacceptabilã dintr’o perspectivã mai largã.
În februarie 2008, m’am deplasat la Washington pentru o a pleda personal Secretarului de Stat (altul decât cel din 2006) cauza lui Eminescu. Am fost încurajat sã reiau cererea, rãspunzându-mi-se abia în toamnã, în limbaj de lemn, cã DRRP-ul nu are buget pentru un ’proiect de traduceri din texte de Eminescu’!
Ulterior, am primit scuze pentru formularea respectivã cu mentiunea cã oricum bugetul pe 2008 este epuizat... dar cã proiectul va fi reconsiderat în 2009... Desigur, n’am mai auzit nimic, între timp, s’a schimbat si ’echipa’ de conducere.... a morilor de vânt...
Nici initiativa pozitivã a unor functionari de stat români ce lucreazã în SUA nu pare sã ajungã pânã la nivelurile de decizie. În Decembrie trecut am fost invitat de Consulul General din Los Angeles sã tin o serie de prezentãri/recitãri Eminescu pe coasta de vest. Asa am ajuns la universitãtile din Arizona si Portland.... ’Pe drum’ însã, fiind în zonã, am primit o invitatie neasteptatã din partea Centrului de Studii Est-Europeene dela universitatea Berkley de a prezenta albumul The Merry Cemetery of Sãpânta (apãrut anul trecut, colaborare cu fotograful american Peter Kayafas).
Am suplimentat programul cu un moment Eminescu, recitând Glossa în varianta mea englezeascã (care, în treacãt fie spus, a inspirat cu câtiva ani în urmã pe compozitorul american William Toutant sã scrie o piesa pentru bariton si pian – prezentatã deja la câteva festivaluri internationale). Am prezentat Glossa în contrast cu celebrul If a lui Rudyard Kipling si Desiderata americanului Max Ehrmann (1928), poeme similare prin oferirea unor precepte existentiale. (Faptul cã Desiderata a ajuns în topul ... muzical prin anii ’60, recitatã pe fundalul unui cor bisericesc, aratã cã recunoasterea nu se face exclusiv ex catedra. în mod similar, If este acum cunoscut publicului larg si pentrucã o strofã cheie este incrustatã la intrarea pe terenul central dela Wimbledon si a fost mediatizatã.... ad nauseam). Glossa a fost primitã, ca de obicei, cum nu se poate mai bine... unii minunându-se cã e scrisa acum 125 de ani, iar altii întrebându-mã.... de ce nu este cunoscutã... (sic!)
Un scenariu ipotetic de marketing necostisitor
Refuzul oricãrui ajutor relevã cu prisosintã nu doar lipsa de perspectivã culturalã ci si miopia legatã de ’PR management’, cãci adesea nici mãcar nu e vorba de bani.
Dacã ICR NY (sau cele de pretutindeni) s’ar numi ’Institutul Cultural Român Eminescu’, numele poetului - fiind astfel legat de România - nu s’ar instala în mintea localnicilor mãcar prin... asociere?
Dacã acest ’Institut Eminescu’ ar fi invitat expres personalitãti culturale pentru productia The Legend of the Evening Star, mediatizând-o drept o capodoperã a celui care a dat numele institutiei, PR-ul pozitiv pentru Eminescu nu ar fi semnificativ? Dacã, asa cum am propus DRRP-ului, s’ar trimite universitãtilor, centrelor de lingvisticã si literaturã comparatã, centrelor de studii est-europeene, precum si bibliotecilor importante americane (sau de limba englezã din întreaga lume), pachete Eminescu multi-media, nu l-am aseza pe marele nostru poet în rândul universalilor, acolo unde merita?
Când s’ar putea realiza atât de mult cu mijloace relativ modeste, concluzia logicã este cã... nu existã dorinta sau interes de a face ceva în aceastã directie.
Nota finalã
În prezent, în afarã de a le cere anglofonilor sã ne creadã pe cuvânt, nu le putem oferi decât foarte putin pentru credibilitatea lui Eminescu drept ’ultimul mare poet romantic’. Recunoasterea lui ca valoare fundamentalã a României este datoria românilor, si nu se poate realiza decât printr’o strategie guvernamentalã. Lãsat la voia initiativelor individuale (indiferent cât de bine intentionate sau de reusite) sau la voia cererii si ofertei de piatã, Eminescu va rãmâne în continuare necunoscut, sau va intra în atentia publicului strãin doar prin teme senzationaliste, nesemnificative în raport cu imensa sa dimensiune culturalã.
Interventia institutiilor culturale si a guvernului este absolut imperativã dacã Eminescu mai înseamnã ceva pentru români. Mi-e teama însã cã mentalitatea ’globalistã’ – ce a democratizat accesul la informatie dar a redus simtitor discernãmântul si importanta traditiilor literare – cât si criza economicã mondialã vor fi scuze suficiente ca românii sã nu facã nimic. Sau cum zice Creangã: pânã acum ne-a fost cum ne-a fost, dar de acum înainte tot asa o sã ne fie!
Am ajuns la întrebarea de început, ce (ne) facem cu Eminescu? Poate cã, de fapt, întrebarea a devenit inutilã, poate cã între timp românii au acceptat absurdul argument al irelevantei sale iar Eminescu a devenit irelevant si pentru cei mai multi dintre noi. Personal, am avut des sentimentul cã mã zbat inutil. Desigur, eu mã voi lupta si pe viitor, cã asa mi-e menirea (sau împãtimirea). Nu as fi scris însã rândurile de fatã fãrã sã-mi recunosc mãcar o urmã de speranta.
Notã Biograficã
Nãscut în România, Adrian George Sahlean detine diploma de Master’s în filologie englezã si spaniolã (Bucuresti, 1975) si psihanaliza (Boston, 1995). În 2002 obtine certificarea clinicã de psihanalist, terminându-si în prezent doctoratul. Dl. Sahlean este autorul a trei volume de traduceri de poezie în englezã si a unor eseuri de traducere literarã.
Începând cu aparitia volumului bilingv The Legend of the Evening Star/Legenda Luceafãrului (Boston, Prospero Press, 1996), editie reluatã si de Biblioteca Nationala Românã în anul 2000, si continuând cu volumul bilingv Eminescu – Selected Poema/ Poezii Alese (Bucuresti, Editura Univers, 2000), tãlmãcirile A G Sahlean si-au câstigat treptat o largã apreciere. Volumul publicat de Editura Univers a primit medalia comemorativã de aur „Eminescu 2000” si Marele Premiu al Asociatiei Scriitorilor si Artistilor Români din SUA „LiterArt XXI” (2002).
Pe parcursul anilor, traducerile eminesciene au constituit o sursã de inspiratie si pentru creatori din alte domenii artistice:
(2002) Fundatia culturalã românã si British Council au sponsorat un disc audio cu traducerea Luceafãrului eminescian (The Legend of the Evening Star) în recitarea Principelui Radu de Hohenzollern-Veringen pe fundalul muzical al Poemei Române de George Enescu;
(2003); Compozitorul american William Toutant a scris o piesã pentru bariton si pian pe textul „Glossei”;
(2004) Compozitorul american (de origine românã) Dino Ghezzo a compus o piesã multimedia pe libretul englezesc al „Luceafãrului”
(2005) 'The Evening Star' a fost pus în scenã într’o montare teatral-muzical-coreografica la teatrul 'Acorn' din New York, si reluatã în (2008) la teatrul ‘Marjorie Dean Little’ din Manhattan.
(2007) Cântãreata si pianista de jazz Anca Parghel a compus o piesã pe variantã englezeascã a poeziei 'De ce nu-mi vii?'
(2007) Poetul american W. C. Cross a dat o replicã modernã „Odei” (în metru antic), temele eminesciene universale fiind abordate din perspectiva experientei americane contemporane; (publicatã si în Convorbiri Literare în 2008)
În 2006, traducerile au fost incluse într’o nouã editia bilingvã 'Eminescu - Eternul Dor, Imposibila Iubire' ('Eternal Longing, Impossible Love') volum însotit de un disc audio ce înglobeazã peste 400 de ore de muncã de înregistrare, editare, montaj si ilustratie muzicalã. Variantele englezesti sunt recitate de cunoscutul actor Jeremy Geidt, dela American Repertory Theatre din Cambridge, pe fond muzical interpretat de pianistul Horia Mihail. CD-ul cuprinde, printre altele, „Luceafãrul”, „Glossa”, „Scrisoarea I”, „La Steaua”, „Stelele’n Cer”, „Oda”, „Pe lângã plopii fãrã sot” si „De ce nu-mi vii”, poeme aflate în volumul premiat Eminescu – Selected Poems apãrut la editura Univers.
Dl. Sahlean este fondator (2004) şi presedinte al organizatiei non-profit Global Arts (www.globalartsnpo.org), menitã sã faciliteze schimbul cultural si educativ dintre România si SUA. Organizatia a primit statutul non-profit în anul 2005, ca recunoastere directã a activitãtilor sale, în prezent având ca obiectiv principal promovarea lui Eminescu în rândul publicului american.
Dl. Sahlean este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Societãtii Americane de Psihanaliza Moderna, Asociatiei Traducãtorilor Literari din America, si Asociatiei Scriitorilor si Ziaristilor Medici.
Alte resurse despre M. Eminescu:
Radu Mihai CRI§AN: SPRE EMINESCU - Raspuns romanesc la amenintarile prezentului §i la provocarile viitorului (Carte publicata cu CopyLIBER.)
http://www.archive.org/stream/SpreEminescu#page/n0/mode/2up
Radu Mihai CRI§AN: EMINESCU INTERZIS. GINDIREA POLITICA (Carte publicata cu CopyLIBER) http://www.archive.org/stream/EminescuInterzis.GindireaPoliticaAutorDr.RaduMihaiCrisan/EminescuInterzis.GandireaPoliticapdf#page/n0/mode/2up
http://www.mihai-eminescu.net/category/carti-online/
Ceva ce seamãnã cu negativismul adolescentilor
Am urmãrit cu mâhnire în ultimul deceniu dezbaterile din tarã legate de Eminescu.
’Libertatea de expresie’ post-revolutionarã a acoperit un spectru foarte larg: alãturi de idolatrizãri ce nu acceptã critica unui subiect tabu, s’au adus cu seriozitate detractãri puerile (Eminescu a fost impus de comunisti); aparent subtile (este el oare relevant pentru modernitate?; este el poet ’national’?), sau exclusiv politizante (Eminescu a fost anti-semit; a fost reactionar, etc).
Dialogul nu s’a materializat de fapt în ceva coerent, temele de dezbatere au venit si au trecut, la ’aniversarã’ s’au adus omagii sablonarde care au dat apa la moarã celor care îl considera oricum pe Eminescu desuet. Temele negative plutesc încã în aer, poate chiar în inconstientul colectiv al românilor, ca aburii nevãzuti ai unei calomnii care persistã si dupã ce acuzatiile se dovedesc false.
Vãzute de peste ocean‚ ’dezbaterile’ au pãrut precum negativismul adolescentilor ce nu se pot desprinde de fapt de tirania internalizatã a autoritãtii. Disputele au degenerat frecvent în rãfuieli personale si provincialisme irelevante, în fata unor spectatori fascinati de dãrâmarea oricãrei statui de pe soclu.
Într’un astfel de context, nu e de mirare cã Institutul Cultural Român, ca interfatã culturalã cu strãinãtatea, si-a pus problema eficacitãtii promovãrii lui Eminescu. Am urmãrit însã cu uimire la ICR NY un rationament care s’a degradat în ultimul deceniu prin contaminarea cu fundalul toxic din tarã. Eminescu a ajuns sã fie asimilat cu sentimentalismul desuet, colorat de nostalgie si lipsit de discernãmânt al românilor din Diaspora (chiar toti?). Dispretul fatã de cei ce frecventau Centrele Culturale ca sã-si ogoiascã dorul de casã (prezentati pe nedrept, în bloc, drept ’ca sã mãnânce mici si sã bea bere’) a generat ideea cã Centrele (acum Institute) nu sunt menite sã fie Cãmine Culturale pentru români, ci institutii/interfatã pentru interactiuni mai rafinate cu reprezentantii locali ai artelor, muzicii si literaturii. Desigur, nu mã îndoiesc, pentru crearea unei imagini de Românie modernã, în pas cu lumea... modernã (?) si... rafinatã (?).
Argumentul irelevantei este greu de acceptat altfel decât prin contaminare emotionalã. ICR-ul are menirea constitutivã sã reprezinte cultura românã, în ansamblul ei, cu ceea ce a avut si are mai valoros si identificabil românesc. Patrimoniul cultural nu este negociabil pe criteriul cererii si ofertei de piatã!
Apare din nou întrebarea dacã noi românii nu ne dãm singur în cap si ne tãiem craca de sub picior. Credeti ca ar putea mãcar exista o dezbatere serioasã în tãrile cu pricina pe tema dacã Lermontov, Heine, Schiller, Baudelaire, sau Poe sunt relevanti pentru alte culturi? Sau pentru modernitate?
Implicat activ în promovarea lui Eminescu în SUA (unde trãiesc de 25 de ani), am avut prilejul sã observ impactul direct pe care poezia lui Eminescu îl are asupra vorbitorului nativ al englezei. Adicã cel neinfluentat de patriotisme, de prefatãrile criticilor literari sau de judecãtile de sus asupra culturii românesti.
In ultimii 10 ani am sustinut peste 15 prezentãri/recitaluri Eminescu în orase americane si canadiene. Amintesc printre cele destinate în primul rând nativilor (si realizate exclusiv prin efort propriu) pe cele dela Smithsonian Institute, Harvard, New York University, Centrul International de Studii Est-Europene dela Berkley University, si productiile teatral-muzical-coreografice cu The Legend of the Evening Star din 2005 si 2008 dela New York. Reactia auditoriului contrazice categoric teza irelevantei lui Eminescu. Ele mi-au scos însã în evidentã, de fiecare datã, cât de mare este golul informatiei – lipsa materialelor de propagandã chiar generalã si, în special, lipsa traducerilor credibile.
Prin ce ne facem cunoscuti?
Poate cã este complexul de inferioritate al unei culturi mici (în sensul de 'culturã cultã’), apãrutã târziu si exprimatã într’o limbã ’folcloricã’, din care cauzã recurgem mereu la un pat a lui Procust, valorile noastre indiscutabile fiind în permanentã judecate prin prisma acceptabilitãtii lor de cãtre strãini. Adicã, un argument mercantil de ce se cãuta, care s’a pervertit în ceea ce trebuie fãcut: noi, românii, ca sã fim bãgati în seama, trebuie sã compunem, sã scriem, sã cântãm, ca în Occident!
De aici, aberatia promovãrii unei expozitii ca cea din 2008 dela New York cu ’street art’ (Freedom for lazy people). Nu din perspectiva criticilor ICR-ului din tarã sau de aici (politizante, si degenerând în lamentabile atacuri la persoanã), ci a adevãratei irelevante pentru promovarea a ceea ce este realmente valoros si semnificativ pentru spatiul cultural românesc! Nu asta este sau trebuie sã fie menirea constitutivã a Institutului?
Nu prin productie de imitatie devenim relevanti sau putem cãpãta o imagine identitarã! (nici mãcar în cazul în care imitatia are succes!) Motivatia inconstientã a romanilor din tarã, (adoptatã parcã si de alegerea ICR-ului) este de tipul ’Da’ ce? Nu putem si noi sa facem chestii d’astea!?’ – (Adica... ’de ce sã n’avem si noi falitii nostri’?).
Prioritatea pe care ICR-ul o acordã artelor vizuale, care nu necesitã intermedierea traducerilor, este de înteles. Dar este clar cã în România nu se întelege adevãratul impact transcultural al unor anume initiative, ca cea amintitã mai sus. Arta stradalã (cu mesaj intentionat socant - ponei roz cu svasticã, pãdurice de falusuri, cheie/falus pentru pestera/vagin, etc. - iconoclasm poate interesant pentru România actualã) nu impresioneazã pe nimeni în America care a trecut prin experimentalismul asta acum vreo 40 de ani... De fapt, street art este un overstatement ce descrie chiar mãgulitor o artã cel mult naivã, cu numai o treaptã peste nivelul grafitti. Vâlva creatã în România în jurul controversatei expozitii, tinând atentia mediei câteva luni, a fost absolut irelevantã pentru America. Câteva ziare locale au prezentat-o ca pe o curiozitatate pe pagina a 7-a, mult zgomot pentru nimic (adicã, uite pentru ce s’a chemat politia!), întâmplare uitatã dupã câteva zile.
Si dacã tot e vorba de artã naivã, de ce n’am promova mai degrabã Cimitirul Vesel Sãpânta? Loc într’adevãr original si unic în lume, cu specific mult mai usor identificabil cu România decât teribilismul absolut comun al ’artei’ stradale!
Neîntelegerea mesajului transcultural este întretinutã si de infantilismul grandios al mediei românesti. Acum câtiva ani, un articol semnala cu ton triumfal si sub titlul infatuat Arta de a trai în România, vãzutã dela NY un grupaj de cinci piese scurte românesti, printre care si una intitulatã FUCK YOU, Eu.ro.Pa! ’Arta de a trãi’??? Jucatã în fata unui auditoriu minim si pierdutã în oceanul ofertelor zilnice din Manhattan, iluzia cã ’arta de a trãi’ în România (?) este de-acum bine-cunoscutã lumii este un delusion of grandeur. Nici nu mã leg de titlul intentionat vulgar al piesei (preluat neutru de americanul de rând), ci de irelevanta unei astfel de oferte culturale strãinãtãtii pentru a ne remarca întru... culturã si spiritualitate.
Reprezentativ si recognoscibil
Eminescu este nu doar poet ’national’ prin identificarea românilor cu spiritul sãu timp de un secol si mai bine, el este reprezentativ pentru cultura noastrã asa cum doina este indentificabilã cu folclorul românesc, si nu cel francez, german sau englez!
(Politica ICR-ului de promovare exclusivã a artei contemporane exclude de fapt si folclorul românesc cel promovabil si reprezentativ! Tema ar merita discutatã mai pe larg; globalizarea îmbinã tot mai mult cultura si turismul, cultura într’o definitie mai largã incluzând artistii populari, artizanii, turismul cultural, agro-turismul, etc.).
Pentru promovarea lui Eminescu ca icoana recognoscibilã international nu existã în prezent nici o strategie culturalã. ICR-ul ar fi trebuit de mult sã fie numit ’Institutul Eminescu’, dupã modelul Institutului Goethe, ceea ce ar produce cel putin recognoscibilitatea numelui sãu ca fiind legat de România. Eficacitatea unei astfel de strategii de marketing este a no-brainer (în americanã), adicã ’la mintea cocosului’. Pentru a trezi interesul unui public pentru ’poetul românilor’, publicul ar trebui întâi sã stie cã el... existã!
Recognoscibilitatea culturalã la nivel de brand national nu se face usor. Brâncusi si Enescu, cu faima internationalã indiscutabilã, nu sunt nici acum unanim identificati cu România printre americani. (Prin contrast, ‚toatã lumea’ stie de unde este Nadia!). Argumentul inculturii maselor este irelevant: ORICE adus în atentia publicului de suficiente ori devine în cele din urmã cunoscut! Este nevoie de o strategie culturalã la nivel de guvern care sã înteleagã importanta promovãrii sistematice a marilor valori (’patrimoniale’) cu scopul de a fi identificate în final cu imaginea României.
Dar cum îl facem cunoscut pe Eminescu si, mai ales, prin ce? Ar trebui sã fie evident (si nu este!) ca, în contrast cu Enescu (care comunicã direct, prin muzicã) sau Brâncusi (prin vizual), Eminescu nu poate fi promovat decât prin intermedierea traducerilor de calitate (credibile). Voi prezenta în continuare trista realitate a traducerilor eminesciene în engleza.
Homo faber universalis
Am argumentat în prima parte cã temele la modã în tarã legate de Eminescu (dela senzationalismul presupusei asasinãri pânã la chestionarea relevantei sale pentru modernitate) sunt diversiuni mioape dela tema centralã a importantei sale indiscutabile pentru cultura româneascã. Ca atare, este imperativ ca institutiile culturale sã-l promoveze în strãinãtate (unde este în mare mãsurã necunoscut), ca icoana patrimonialã identificabilã cu spiritul românesc.
Promovarea sa nu se justificã doar prin a ne mândri cu românismul (’Iac-asa se joacã pe la noi!’/ ’Mai frumos decât la voi’ – desi chiar si acest argument ar fi suficient pentru Institutele Culturale ROMÂNESTI), ci în primul rând prin dimensiunea poetului român ca homo faber universalis.
Repet ceea ce nu pare sã se înteleagã: scriitorul (spre deosebire de pictor sau compozitor) nu poate fi cunoscut în alte culturi decât prin traduceri, ba mai mult, prin credibilitatea lor literarã. E greu sã impresionezi un auditoriu international nepãrtinitor sustinând cã le prezinti o partiturã ‘mare’, dacã interpretul cântã fals si fortat! (Am primit ades întrebarea de duioasa naivitate: ’De ce ati tradus Luceafãrul, nu era tradus deja?’).
Tema traducerilor din Eminescu se întrepãtrunde cu tema politicii culturale: în lipsa unei viziuni globale, promovarea internationala a lui Eminescu nu s’a fãcut niciodatã sistematic.
Dincolo de exaltarea internã a poetului, initiativa traducerilor din opera sa a fost întotdeauna individualã – nu numai în comunism, ci si înainte, si dupã! La St. Petersburg, un ghid declara mândru cã tzarul Rusiei a ’scos’ câteva kilograme de aur din visterie pentru ca Dostoievski sã fie tradus în limbi de mare circulatie. Din câte stiu, în România monarhicã n’a existat vreo initiativã similarã legatã de Eminescu, cu atât mai putin în comunism. Guvernele de dupã 1989 nici mãcar nu si-au pus problema, iar ICR-ul (care a initiat recent un bine-venit program de traduceri din literatura românã contemporanã) este declarat neinteresat de promovarea ’patrimoniului’.
Trista realitate a traducerilor
În ciuda perceptiilor comune românilor, existã un numãr relativ restrâns de traduceri în engleza ale operei poetice eminesciene, la rândul lor nesupuse unei evaluãri calitative. Iatã un scurt istoric al tãlmãcirilor englezesti - unde cunosc realitatea în amãnuntime - în sperantã cã pot lãmuri ’cum stãm’ (situatia nu este mult diferitã nici pentru celelalte ’limbi de circulatie’):
Americanul Charles Upson Clark (1895) îl semnaleazã pe Eminescu prin câteva traduceri publicate în suplimentul cultural al unui ziar din Chicago (desi le-am gãsit mentionate, nu am reusit sã le identific în ciuda cercetãrilor mele de arhivã, nici sã aflu cum a ’dat’ dl. Clark peste poet).
În 1928, britanica Sylvia Pankhurst (poeta si ardenta activistã socialistã) se decide sã traducã mai multe poezii din Eminescu, entuziasmatã de ideile din Împãrat si Proletar oferite în varianta de lucru de românul I.O. Stefanovici. Desi prefatate chiar de Bernard Shaw si semnalate cu entuziasm de Nicolae Iorga, traducerile ei sunt greu de urmãrit în englezã, eleganta simplã a lui Eminescu fiind redatã într’o englezã pretioasã, plinã de manierisme si sintaxe arhaice.
Dintre români, dirijorul si compozitorul Dimitrie Cuclin e primul care încearcã în anii interbelici (1938) câteva traduceri în englezã (printre care si Luceafãrul), luându-si însã mari libertãti de interpretare textualã, cu scuza muzicalitãtii - de fapt, combinând versul 1/2 si 3/4, si fãcându-le sã ’sune din coadã’ cu rime simple.
Au urmat traducerile din timpul comunismului, realizate aproximativ între 1960-1975. Ele sunt influentate negativ de realitatea politicã mai mult decât s’ar crede: poetii români scriau cu interdictii de tematicã, ba chiar si de vocabular; într’un climat în care relatiile tuturor cu cetãtenii strãini erau strict supravegheate, limbile strãine privite cu suspiciune, predarea lor toleratã doar datoritã utilitãtii lor in interactiunile comerciale sau politice, etc. În contextul restrâns al contactelor lingvistice si culturale, nu se putea ajunge la o competenta lingvisticã performantã.
Pentru traducerea din limba nativã într’o limbã strãinã (numitã uneori retroversiune) este nevoie de un alt nivel de competentã decât cea filologicã. Acest lucru este usor de înteles chiar si intuitiv, cãci poti întelege chiar mult într’o limbã strãinã redând relativ usor si coerent despre ce e vorba în limba ta, dar nu si invers.
Revenind la competenta filologicã, în comunism s’a tradus mult din autori strãini în românã, si s’a tradus bine, spre multumirea cititorilor ce pãstrau astfel escapist contactul cu scriitorii mari ai lumii, în pofida cenzurii interne. Dar, din cauza mentalitãtii politice precum si a numãrului foarte restrâns de specialisti, nu se punea problema retroversiunilor sistematice din literatura românã în englezã! De remarcat si cã, în contextul politicii vremii, engleza a avut mai mult de suferit decât franceza (cu traditie culturalã mult mai importantã pentru români) sau germana (datoritã existentei minoritãtilor etnice).
Aproape toate traducerile eminesciene în englezã din aceastã perioadã apartin de aceea profesorilor din facultãtile de filologie: Petru Grimm si Leon Levitki (anii '60), apoi Andrei Bantas si Ana Cartianu (anii '70), exceptia dela ’academic’ fãcând-o tânãrul Corneliu M. Popescu (mort la numai 19 ani la cutremurul din ’77). Mentionez si faptul cã toate sunt fãcute din proprie initiativã, si cã au fost (si sunt) cunoscute mai mult în România, de cãtre anglofili.
’Strãinii’ au avut deci contact întâmplãtor cu poezia eminescianã, de obicei pe linie academicã. Americanul McGregor Hastie (1972), l-a ’descoperit’ pe Eminescu într’o perioadã de interes politic sporit fatã de Europa de Est, punând chiar pasiune în crearea unor tãlmãciri proprii. Variantele sale se mãrginesc însã la traducerea de continut, cu scop informativ, fãrã pretentii artistice, el renuntând dintru început la prozodie, ca demers nerealist scopului sãu. Dupã vreo doua decenii, aceeasi abordare de principiu avea sã o aibã si britanica Brenda Walker (1990).
Prin contrast, variantele românilor amintiti au avut (constient sau nu) veleitãti literare neconvingãtoare în acest rol. (Judecata e retroactivã, cãci la vremea respectivã - student la filologie dar fãrã experientã printre vorbitorii nativi - nu realizam acest lucru!). Din lãudabila intentie de a nu-l vãduvi pe poet de muzicalitatea rimei din original, în toate variantele românesti sensurile sunt sacrificate de dragul rimei, ’solutiile’ fiind ades nepoetice sau naive, dacã nu chiar hilare pentru vorbitorul nativ; în ultima instantã, dând apã la moarã cinicilor care îl citeazã pe Robert Frost cu zâmbet în coltul gurii spunând cã... poezia este ceea ce se pierde prin traducere. Stângãciile sunt desigur scuzabile pentru cei care - netrãind printre nativi - nu pot întelege complet conotatiile limbii de zi de zi fatã de sensurile livresti. Dar realitatea greu de înteles sau de acceptat pentru români este cã traducerile respective, chiar si distribuite sistematic (ceea ce nu s’a întâmplat), nu ar putea avea vreun impact deosebit, dincolo de interesul academic.
Entuziasmul individual pentru traducerea lui Eminescu în englezã s’a cam oprit de fapt în România la sfârsitul anilor ’70, (poate cã anii ’80 au fost mult prea chinuiti de mizeria economicã internã), dupã ’revolutie’ retipãrindu-se doar traducerile mai vechi din Eminescu. Oricum, deschiderea cãtre Occident si Internetul au facilitat contactul strãinilor cu patrimoniul românesc. Aparitia variantelor eminesciene ale Brendei Walker (în ciuda abordãrii neprozodice) este rezultatul salutar al contactelor culturale devenite acum posibile. Nu am întrebat-o ce a determinat-o sã creeze propriile versiuni, dar traducerile sale par sã îndrepte rãstãlmãcirile de sens din variantele românesti existente, vocabularul ales de ea fiind mult mai apropiat de firescul limbii simple din original.
Este important de subliniat ca pe tot parcursul anilor comunisti, competenta englezeascã a românului obisnuit a fost la nivel ‘urechist’ - tipizat de comentarii precum ’fata mea stie engleza la perfectie.... nu stiu de ce au picat-o la facultate!’. Situatia nu s’a schimbat radical, chiar dacã noua generatie cunoaste infinit mai bine engleza tehnicã, economicã si politicã, iar Internetul si televiziunea au introdus anglicisme si sintagme care au ridicat nivelul general ’de conversatie’.
Din cauza acestei întelegeri limitate, în media româneascã continuã exaltarea vechilor traduceri - în lipsa feedback-ul necesar din partea nativilor. ‘La aniversarã’, se invoca reflex numele lui C.M.Popescu (moartea sa tragicã în adolescentã predispunând spre idealizãri), fãrã o întelegere obiectivã a calitãtilor si defectelor tãlmãcirilor sale. Din pãcate, variantele sale sunt cele mai pline de malapropisme hilare si sintaxe fortate, dacã nu chiar negramaticale.
Lipsa de întelegere subtilã a englezei perpetueazã si un tip de proiectie deformatã si de asteptãri nerealiste asupra impactului ofertelor existente. Initiativele bine-intentionate (desigur, individuale!), avansate în ultimii 15 ani si prin Internet, suferã de aceeasi pricepere limitatã.
Un exemplu edificator, site-ul Discovering Eminescu, este realizat din initiativa lãudabilã a unui profesor de engleza dintr’un liceu moldovean cu ajutorul elevilor sãi. Site-ul fetisizeazã traducerile C.M.Popescu, excluzând însã orice altã referintã, cu iluzia cã se spune astfel ultimul cuvânt. (Invit cititorul pe situl meu, www.luceafarul.com , unde se pot citi variante englezesti ale tuturor traducãtorilor mentionati mai sus). Mult mai numeroase sunt însã site-urile ce se laudã cu poetul national, rãspândind fãrã discriminare orice traducere la îndemânã, ca sã nu mai vorbesc de traducerile neavenite fãcute de adolescenti infatuati si sfertodocti, sau chiar de plagiatele frecvente ce recicleazã variante vechi (ca, deh, cine le-ar recunoaste?)
Mai putem adãuga si neîntelegerea la nivel transcultural a mesajelor subliminale: am primit recent un document electronic cu indemnul expres cã poate fi distribuit fãrã copyright. Fisierul continea traducerea în englezã a lucrãrii Da! Sunt reactionar! de Radu Mihai Crisan, eseu bine documentat ce doreste sã explice reactionismul politic din jurnalistica lui Eminescu, justificându-i nationalismul ‘in context’. Din pãcate, adus în atentia lumii cu sloganul Yes! I am a reactionary!, titlul îi face un imens deserviciu lui Eminescu. În englezã, el conota de fapt ’da, sunt extremist, ba chiar fudul de atitudinea mea’. Dupã aceastã prima impresie, câti vor ajunge sã citeascã lucrarea? Conotatia negativã rãmâne însa în mintea tuturor!
Eminescu va continua sã rãmânã cel mai necunoscut mare poet national atâta vreme cât traducerile oferite nu vor fi cu adevãrat reprezentative iar rãspândirea lor sustinutã sistematic de guvernul poporului sãu. Astãzi, o colaborare între traducãtori români si literati nativi ar fi mult mai usor de realizat si ar putea genera traduceri valoroase în extenso, mult peste relativ putinele mostre de calitate existente.
Promovarea internationalã a ’poetulul national’
In segmentul anterior am argumentat cã situatia traducerilor eminesciene englezesti este mult mai rea decât se crede, pledând pentru o strategie culturalã la nivel guvernamental pentru obtinerea unor traduceri cu adevãrat reprezentative, mult mai usor realizat în zilele noastre prin colaborãri internationale între traducãtori români si literati nativi. Mai spuneam cã pentru a primi recunoasterea meritatã, Eminescu ar trebui tradus nu numai bine, ci si extensiv. (Chiar dacã traducerile mele au primit o anume recunoastere internationalã, ele reprezintã totusi o foarte micã parte din opera poetului, mai mult un fel de mostrã a valorii sale).
Dar, în ultima instantã, în lipsa unei promovãri sustinute de guvernul român, orice efort individual dedicat lui Eminescu – ca cel pe care îl întreprind de peste un deceniu, inclusiv prin înfiintarea organizatiei non-profit Global Arts – nu poate avea impactul mult mai larg de care este nevoie.
Din pãcate, la nivelul factorilor de decizie, pare sã existe din pãcate nu numai indiferenta, ci si convingerea inutilitãtii unui asemenea demers. Iatã rãspunsul primit la nivel de... Secretar de Stat, în 2006: ’în urma proiectelor pe care le-am derulat (nota mea: unde? când?) am remarcat cã spatiul american... nu este foarte interesat de lirica eminescianã, si, în general, de un poet din sec. XIX, efectele promovãrii României în spatiul american în acest mod neputând fi decât minore.’
Argumentul inactualitãtii lui Eminescu pare sã fi fost preluat ’din auzite’ si se combinã absurd cu cel mercantil de ’cerere si ofertã’ într’o totalã ignorantã privind cererea si oferta serioasã sau rolul mediatizãrii adecvate. Pentru MAE nu mai existã scriitori universali, clasici studiati în universitãti, accesati prin biblioteci si librarii... Ca sã nu vorbim cã ’proiectele derulate’ s’au rezumat la aniversãri fãcute de cãtre români, pentru români, în cadrul Centrului Cultural (devenit acum ICR), cu participare explicabil minimã din partea americanilor!
Aparitia unui volum de autor ca cel scos de mine acum doi ani în câteva sute de exemplare (Eminescu - Eternal Longing, Impossible Love / Eternul Dor, Imposibile Iubire), are o pilduitoare istorie de luptã cu morile de vânt pentru obtinerea unui sprijin minim.
Pachetul multi-media Eminescu (placheta bilingvã/CD cu versiunile englezesti citite de un cunoscut actor american) a fost propus rând pe rând MAE-ului si Fundatiei Culturale Române (2003); Ministerului Culturii si Presedintelui Iliescu (2004); Institutului Cultural Român (2005); din nou MAE-ului/ DRRP / Directia pentru Relatiile cu Românii din Diaspora (2006). ’Pachetul’ avea desigur formatul ideal pentru popularizare, iar CD-ul, rezultatul câtorva ani de lucru, era (si este) o ofertã unicã pentru lumea anglofonã. Munca era fãcutã, traducerile primiserã deja validãri internationale, era nevoie doar de sprijin pentru productia si distribuirea lui. N’am gãsit însã nici urechi care sã audã, nici ochi care sã vadã.
Miopia birocratilor a împiedicat MAE-ul sã remarce mãcar PR-ul pozitiv adus României de spectacolul The Legend of the Evening Star pus în scenã în 2005 de un regizor american în ’buricul’ Manhattan-ului. A fost ignorat ca importantã si de cãtre ICR, care l-a mentionat printr’un email colectiv trimis românilor, în româneste (sic!) cu doar 3 zile înainte de premierã (unde nu a venit nici un oficial!).
Spectacolul a fost reluat în Iunie 2008 tot în Manhattan (subliniez, fãrã sprijin românesc). De data asta, a fost mentionat de ICR NY cu câteva zile înaintea premierei, dar pe pagina a 7-a a site-lui sau, la rubrica ’spectacole realizate de alti artisti romani în SUA’ (unele deja trecute!). La protestul meu fatã de asa ’reclamã’ (promisã), mi s’a explicat cã ICR-ul are sarcina sã promoveze cu prioritate actiunile initiate de institut (s’a trimis în cele din urmã totusi un anunt). Dacã explicatia este de înteles din perspectiva functionãrii interne a ICR-ului, ea este inacceptabilã dintr’o perspectivã mai largã.
În februarie 2008, m’am deplasat la Washington pentru o a pleda personal Secretarului de Stat (altul decât cel din 2006) cauza lui Eminescu. Am fost încurajat sã reiau cererea, rãspunzându-mi-se abia în toamnã, în limbaj de lemn, cã DRRP-ul nu are buget pentru un ’proiect de traduceri din texte de Eminescu’!
Ulterior, am primit scuze pentru formularea respectivã cu mentiunea cã oricum bugetul pe 2008 este epuizat... dar cã proiectul va fi reconsiderat în 2009... Desigur, n’am mai auzit nimic, între timp, s’a schimbat si ’echipa’ de conducere.... a morilor de vânt...
Nici initiativa pozitivã a unor functionari de stat români ce lucreazã în SUA nu pare sã ajungã pânã la nivelurile de decizie. În Decembrie trecut am fost invitat de Consulul General din Los Angeles sã tin o serie de prezentãri/recitãri Eminescu pe coasta de vest. Asa am ajuns la universitãtile din Arizona si Portland.... ’Pe drum’ însã, fiind în zonã, am primit o invitatie neasteptatã din partea Centrului de Studii Est-Europeene dela universitatea Berkley de a prezenta albumul The Merry Cemetery of Sãpânta (apãrut anul trecut, colaborare cu fotograful american Peter Kayafas).
Am suplimentat programul cu un moment Eminescu, recitând Glossa în varianta mea englezeascã (care, în treacãt fie spus, a inspirat cu câtiva ani în urmã pe compozitorul american William Toutant sã scrie o piesa pentru bariton si pian – prezentatã deja la câteva festivaluri internationale). Am prezentat Glossa în contrast cu celebrul If a lui Rudyard Kipling si Desiderata americanului Max Ehrmann (1928), poeme similare prin oferirea unor precepte existentiale. (Faptul cã Desiderata a ajuns în topul ... muzical prin anii ’60, recitatã pe fundalul unui cor bisericesc, aratã cã recunoasterea nu se face exclusiv ex catedra. în mod similar, If este acum cunoscut publicului larg si pentrucã o strofã cheie este incrustatã la intrarea pe terenul central dela Wimbledon si a fost mediatizatã.... ad nauseam). Glossa a fost primitã, ca de obicei, cum nu se poate mai bine... unii minunându-se cã e scrisa acum 125 de ani, iar altii întrebându-mã.... de ce nu este cunoscutã... (sic!)
Un scenariu ipotetic de marketing necostisitor
Refuzul oricãrui ajutor relevã cu prisosintã nu doar lipsa de perspectivã culturalã ci si miopia legatã de ’PR management’, cãci adesea nici mãcar nu e vorba de bani.
Dacã ICR NY (sau cele de pretutindeni) s’ar numi ’Institutul Cultural Român Eminescu’, numele poetului - fiind astfel legat de România - nu s’ar instala în mintea localnicilor mãcar prin... asociere?
Dacã acest ’Institut Eminescu’ ar fi invitat expres personalitãti culturale pentru productia The Legend of the Evening Star, mediatizând-o drept o capodoperã a celui care a dat numele institutiei, PR-ul pozitiv pentru Eminescu nu ar fi semnificativ? Dacã, asa cum am propus DRRP-ului, s’ar trimite universitãtilor, centrelor de lingvisticã si literaturã comparatã, centrelor de studii est-europeene, precum si bibliotecilor importante americane (sau de limba englezã din întreaga lume), pachete Eminescu multi-media, nu l-am aseza pe marele nostru poet în rândul universalilor, acolo unde merita?
Când s’ar putea realiza atât de mult cu mijloace relativ modeste, concluzia logicã este cã... nu existã dorinta sau interes de a face ceva în aceastã directie.
Nota finalã
În prezent, în afarã de a le cere anglofonilor sã ne creadã pe cuvânt, nu le putem oferi decât foarte putin pentru credibilitatea lui Eminescu drept ’ultimul mare poet romantic’. Recunoasterea lui ca valoare fundamentalã a României este datoria românilor, si nu se poate realiza decât printr’o strategie guvernamentalã. Lãsat la voia initiativelor individuale (indiferent cât de bine intentionate sau de reusite) sau la voia cererii si ofertei de piatã, Eminescu va rãmâne în continuare necunoscut, sau va intra în atentia publicului strãin doar prin teme senzationaliste, nesemnificative în raport cu imensa sa dimensiune culturalã.
Interventia institutiilor culturale si a guvernului este absolut imperativã dacã Eminescu mai înseamnã ceva pentru români. Mi-e teama însã cã mentalitatea ’globalistã’ – ce a democratizat accesul la informatie dar a redus simtitor discernãmântul si importanta traditiilor literare – cât si criza economicã mondialã vor fi scuze suficiente ca românii sã nu facã nimic. Sau cum zice Creangã: pânã acum ne-a fost cum ne-a fost, dar de acum înainte tot asa o sã ne fie!
Am ajuns la întrebarea de început, ce (ne) facem cu Eminescu? Poate cã, de fapt, întrebarea a devenit inutilã, poate cã între timp românii au acceptat absurdul argument al irelevantei sale iar Eminescu a devenit irelevant si pentru cei mai multi dintre noi. Personal, am avut des sentimentul cã mã zbat inutil. Desigur, eu mã voi lupta si pe viitor, cã asa mi-e menirea (sau împãtimirea). Nu as fi scris însã rândurile de fatã fãrã sã-mi recunosc mãcar o urmã de speranta.
Notã Biograficã
Nãscut în România, Adrian George Sahlean detine diploma de Master’s în filologie englezã si spaniolã (Bucuresti, 1975) si psihanaliza (Boston, 1995). În 2002 obtine certificarea clinicã de psihanalist, terminându-si în prezent doctoratul. Dl. Sahlean este autorul a trei volume de traduceri de poezie în englezã si a unor eseuri de traducere literarã.
Începând cu aparitia volumului bilingv The Legend of the Evening Star/Legenda Luceafãrului (Boston, Prospero Press, 1996), editie reluatã si de Biblioteca Nationala Românã în anul 2000, si continuând cu volumul bilingv Eminescu – Selected Poema/ Poezii Alese (Bucuresti, Editura Univers, 2000), tãlmãcirile A G Sahlean si-au câstigat treptat o largã apreciere. Volumul publicat de Editura Univers a primit medalia comemorativã de aur „Eminescu 2000” si Marele Premiu al Asociatiei Scriitorilor si Artistilor Români din SUA „LiterArt XXI” (2002).
Pe parcursul anilor, traducerile eminesciene au constituit o sursã de inspiratie si pentru creatori din alte domenii artistice:
(2002) Fundatia culturalã românã si British Council au sponsorat un disc audio cu traducerea Luceafãrului eminescian (The Legend of the Evening Star) în recitarea Principelui Radu de Hohenzollern-Veringen pe fundalul muzical al Poemei Române de George Enescu;
(2003); Compozitorul american William Toutant a scris o piesã pentru bariton si pian pe textul „Glossei”;
(2004) Compozitorul american (de origine românã) Dino Ghezzo a compus o piesã multimedia pe libretul englezesc al „Luceafãrului”
(2005) 'The Evening Star' a fost pus în scenã într’o montare teatral-muzical-coreografica la teatrul 'Acorn' din New York, si reluatã în (2008) la teatrul ‘Marjorie Dean Little’ din Manhattan.
(2007) Cântãreata si pianista de jazz Anca Parghel a compus o piesã pe variantã englezeascã a poeziei 'De ce nu-mi vii?'
(2007) Poetul american W. C. Cross a dat o replicã modernã „Odei” (în metru antic), temele eminesciene universale fiind abordate din perspectiva experientei americane contemporane; (publicatã si în Convorbiri Literare în 2008)
În 2006, traducerile au fost incluse într’o nouã editia bilingvã 'Eminescu - Eternul Dor, Imposibila Iubire' ('Eternal Longing, Impossible Love') volum însotit de un disc audio ce înglobeazã peste 400 de ore de muncã de înregistrare, editare, montaj si ilustratie muzicalã. Variantele englezesti sunt recitate de cunoscutul actor Jeremy Geidt, dela American Repertory Theatre din Cambridge, pe fond muzical interpretat de pianistul Horia Mihail. CD-ul cuprinde, printre altele, „Luceafãrul”, „Glossa”, „Scrisoarea I”, „La Steaua”, „Stelele’n Cer”, „Oda”, „Pe lângã plopii fãrã sot” si „De ce nu-mi vii”, poeme aflate în volumul premiat Eminescu – Selected Poems apãrut la editura Univers.
Dl. Sahlean este fondator (2004) şi presedinte al organizatiei non-profit Global Arts (www.globalartsnpo.org), menitã sã faciliteze schimbul cultural si educativ dintre România si SUA. Organizatia a primit statutul non-profit în anul 2005, ca recunoastere directã a activitãtilor sale, în prezent având ca obiectiv principal promovarea lui Eminescu în rândul publicului american.
Dl. Sahlean este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Societãtii Americane de Psihanaliza Moderna, Asociatiei Traducãtorilor Literari din America, si Asociatiei Scriitorilor si Ziaristilor Medici.
Alte resurse despre M. Eminescu:
Radu Mihai CRI§AN: SPRE EMINESCU - Raspuns romanesc la amenintarile prezentului §i la provocarile viitorului (Carte publicata cu CopyLIBER.)
http://www.archive.org/stream/SpreEminescu#page/n0/mode/2up
Radu Mihai CRI§AN: EMINESCU INTERZIS. GINDIREA POLITICA (Carte publicata cu CopyLIBER) http://www.archive.org/stream/EminescuInterzis.GindireaPoliticaAutorDr.RaduMihaiCrisan/EminescuInterzis.GandireaPoliticapdf#page/n0/mode/2up
http://www.mihai-eminescu.net/category/carti-online/