scris de Costi Rogozanu
Iata si o recenzie din Suplimentul de cultura despre o carte chiar buna care se citeste repede si cu folos. Incep sa cred ca cele mai mari opere literare produse de cultura romana trebuie cautate prin interviurile date din 90 incoace. Exagerez, ca asa sint io.
Cartea de interviuri a lui Ovidiu Şimonca, „Pot să vă mai enervez cu ceva?” reconfirmă legea nescrisă a scriitorului: nu există talent, geniu, măreţie, valoare literară dacă nu eşti un indiscret adevărat, un curios nebun şi, regula numărul unu, dacă nu ştii să întocmeşti o bîrfă ca lumea despre alt personaj din lumea literară sau despre tine însuţi. Da, domnilor şi doamnelor cititori, adevăraţii scriitori se auto-bîrfesc. Este poate singurul amănunt care îi desprinde de muritorii de rînd.
Ovidiu Şimonca aduce ceva nou în peisaj: face interviuri cu libido jurnalistic, se documentează, nu se lasă hipnotizat de interlocutor, pune întrebări care chiar sînt întrebări, nu noi encomioane. Are acea preocupare sfîntă care irită lumea culturală, dar care e atît de importantă pentru bieţii de noi, cititorii: vrea să scoată ceva de citit, nu acceptă narcisismul paroxistic, cea mai gravă boală a culturii şi a oamenilor care o fac. „Pot să vă mai enervez cu ceva” este o întrebare pe care Şimonca i-a adresat-o lui Gabriel Liiceanu şi care apoi, explică autorul în prefaţă, a fost dusă la rangul de frază-vedetă de nervii lui Andrei Pleşu care nu concepea că se pot face astfel de dialoguri cu personalităţi ale culturii. Pariul a fost cîştigat de Şimonca. Am citit cartea dintr-un foc, dar dintr-un motiv cu totul neaşteptat.
Nu m-au mai interesat deloc, dar deloc, iritările şi scandalizările megavedetelor intervievate – toate acele „ciupeli” mi-au părut îngheţate în trecutul foarte recent. Cele mai datate texte sînt tocmai acelea care au provocat scandal şi nelinişte. „Zona” Păltiniş pare încremenită în ţîfnă şi indignare estetizantă. Am recitit însă cu mare plăcere interviuri cu scriitori de o vioiciune şi prospeţime incredibile care stau mult mai bine într-o carte decît în paginile unei reviste. Glume, autoironie, răutate, bîrfe, talent, vizionarism, înţelepciune, curaj, zeci de ingrediente divine pentru o lectură care chiar îşi face dor şi poftă de literatura română. Demersul simplu al lui Şimonca, acela de a sta pe bune de vorbă cu oamenii şi nu de a căuta la rîndul său confirmare şi „întovărăşire” culturală, e cu atît mai valoros.
Păcăleala lui Iliescu şi mineriada
În interviul cu Nicolae Manolescu e foarte interesant că o întîmplare pe care o ştiam numai din poveşti off the record în discuţiile dintre studenţi şi profesor ajunge să-i fie livrată lui Şimonca simplu: înainte de a publica un interviu jenant cu Ion Iliescu după mineriada din 90, Manolescu şi Zigu Ornea avuseseră o discuţie cu preşedintele de atunci în care acesta promisese că va încerca să-şi lămurească public atitudinea din timpul evenimentelor. Manolescu i-ar fi spus că ar trebui să dea o explicaţie publică în legătură cu mineriadele, iar Iliescu i-ar fi răspuns atunci: „Da, m-au tras în piept”. Nu ştiu ce a vrut să însemne asta, dar ce ştim e că apoi l-a tras el în piept pe criticul neexperimentat, făcîndu-l să publice în România Literară un interviu fără vlagă şi fără explicaţii. Manolescu îl regretă şi acum. Iar noi învăţăm o lecţie importantă: cum procedează un politician versat şi de ce anume trebuie să te fereşti cînd te întîlneşti cu unul ca el – de propria credulitate şi de propria ta bună creştere…
Un personaj extraordinar al cărţii este Antoaneta Ralian. Ingenuitate, deşteptăciune, umor, sînt toate prezente în dialogul cu marea traducătoare. Are în plus acea seninătate pe care o au mulţi din generaţia domniei sale: detaşarea de vremurile tulburi şi descrierea seacă a felului cum funcţionează cenzura şi, uneori implicit, a felului în care funcţionează literatura. Ralian aminteşte de fixaţia pe care cenzorii comunişti o făcuseră pentru pasajele erotice şi în altă parte enunţă hîtru: „Literatura, toată literatura lumii, este una pregnant erotică.” Ştie cum să recomande autori: dragostea Antoanetei Ralian pentru Murdoch şi Bellow mi-a amintit că şi eu sînt un sclav al acestor autori şi graţie domniei sale – lucruri simple, aşa cum simplu s-a bucurat cînd soţul i-a adus de la piaţă un băţ pe care doamna Ralian l-a plantat într-un ghiveci, iar după 3 ani a înflorit un liliac de toată frumuseţea.
Este memorabilă şi descrierea vizitei lui Bellow în România de după cutremurul din 1977. Venise împreună cu soţia sa a cărei mamă se afla pe patul de moarte. Bellow tocmai luase Nobelul şi era absolut terifiat de un Bucureşti nerefăcut după cutremur. Dar şi speriat de vivacitatea scriitorului român (bine selecţionat de partid pentru o întîlnire la Uniunea Scriitorilor) în a pune întrebări tîmpite: „A fost întrebat: de ce aşa de mulţi evrei au luat premiul Nobel? Ce legătură este între marea finanţă evreiască şi juriul care acordă premiul Nobel”.
Personajele flagrant narcisiste nu rezistă nici în interviuri. Sînt pierdute pentru acest tip de demers. Andrei Şerban mi se pare un caz tipic şi o spun cu simpatie – pentru artişti ca el dialogul este inutil dacă nu se semnează în prealabil o convenţie a adoraţiei. Am reţinut totuşi o poveste amuzantă: Dinu Săraru l-ar fi invitat (printr-un interpus) să monteze „Apus de soare”, dar i-a transmis că l-ar vrea pe Costel Constantin în rolul lui Ştefan cel Mare. Şerban i-a transmis că actorul cu pricina este totuşi foarte înalt, nu se potriveşte cu statura (fizică a) voievodului. Răspunsul conducerii Teatrului Naţional din Bucureşti de la acea vreme a venit ca un tunet: „ne-am gîndit şi la asta, îl vom ţine pe Costel Constantin foarte mult aşezat pe scaun”.
Poezie cu capul în jos
Excelent este Dumitru Ţepeneag, scriitor care ştie să arunce o reflecţie profundă exact atunci cînd te aştepţi mai puţin. Plasează şi teribile poveşti cu tovarăşii de poezie şi de băutură: bea împreună cu Dimov şi apoi stăteau agăţaţi de balustrada balconului, de la etajul 7, cu capul în jos, undeva pe bulevardul Ştefan cel Mare. Ţepeneag poate fi şi veninos: povesteşte, şi ne anunţă şi martorii întîmplării, că Liiceanu i-ar fi cerut 1000 de euro. Dar are, printre bîrfe, venin, umor sau umflat în pene, momente de o luciditate tulburătoare: „Cînd a venit Ceauşescu, au înţeles deja că nu se poate folosi literatura pentru impunerea ideilor politice. Pînă la Ceauşescu, s-au dat enorm de mulţi bani la scriitori. Toţi ăştia, de la Dan Deşliu la Marin Preda, au profitat de anii în care partidul credea că literatura ajută la ceva. Vorba e că după venirea la putere a lui Ceauşescu, s-au trezit cu o grămadă de scriitori car nu serveau la nimic şi mai şi reprezentau un pericol potenţial. Noroc că mulţi erau, aşa cum am spus, carierişti, dornici de parale. S-au trezit cu unul Goma, care vroia mai mult decît nişte parale. Au mai fost şi alţii. Din 1968, nimeni în Partid nu mai dorea o literatură care să aducă „omul nou”. Tot ce doreau era să-şi păstreze scaunele. Şi politicienii, şi scriitori. Nu mai credea nimeni în nimic”. Critici, istori ai literaturii şi ai mentalităţilor, ascultaţi profetul – aici stă perspectiva complet neacoperită asupra istoriei noastre din ultima jumătate de secol.
Erotism
Nora Iuga spune tot ce nu spun scriitorii de obicei, cu o nonşalanţă devastatoare. Despre „Sexagenara şi tînărul” povesteşte că a făcut tot posibilul să camufleze identitatea tînărului, dar că personajul e feminin este o copie fidelă a sa. Acesta este un păcat mortal. Toţi scriitorii te înnebunesc cu diferenţa dintre ficţiune şi realitate, despre felul în care prelucrează realul şi îl ficţionalizează. Iuga aruncă peste gard reziduurile teoriei literare şi spune simplu „eu sînt aia”. Şi continuă cu fraze pe care rar le-am auzit spuse public de oameni de cultură de pe aici, o lecţie de dezinhibare: „Mi-a plăcut enorm să fac dragoste” a fost subtitlul scos de Şimonca cu timiditate. Gabriela Melinescu povesteşte la un moment dat cum a lovit tăios într-un securist tot cu o aluzie sexuală (iubitul său era străin): „Tovarăşe Nicolae Dragoş, chiar şi în pat e interzis să te întîlneşti cu străinii?”…
Mircea Horia Simionescu este o biblie de anecdotic şi surprinzător. (Mă rog, pentru cunoscătorii textelor sale memorialistice, nu e o surpriză, Simionescu este unul dintre cei mai valoroşi „cronicari” ai anilor de aur literat-comunişti). Vorbeşte relaxat despre o aventură extraconjugală, lansîndu-l pe jurnalist cu gura căscată. Înainte de a povesti asta, Simionescu aminteşte cu umor de ceea ce însemna amor extraconjugal la G.Călinescu (un sfînt pentru „tîrgovişteni”): îşi chema cîte o „iubită”, o fată pe care o plăcea, acasă, în biroul unde soţia nu avea acces, şi îi cînta romanţe siropoase la vioară. Iar apoi, lăsa brusc vioara şi îşi invita amanta afară. Asta era tot.
„Pot să vă mai enervez cu ceva” chiar are personaje, nu doar simpli scriitori plicticoşi. Apar ca nişte copii jucăuşi şi indiscreţi care emit senin sentinţe grave, care se mîndresc nemăsurat sau îşi mărturisesc spăşit păcatele. Şimonca a produs literatură tocmai pentru că a practicat jurnalismul cum scrie la carte. M-a mai speriat din cînd în cînd cînd cu întrebarea – lansată către domni şi doamne de peste 70 de ani – despre cum văd ei sfîrşitul, moartea. E ceva ce eu n-aş putea să întreb vreodată. Dar oamenii aceia răspund, nu se blochează, intră în joc. Deci e o carte care merită.
Ovidiu Şimonca, Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemenţă şi emoţie, editura Cartier, colecţia Rotonda, 424 de pagini
Cartea de interviuri a lui Ovidiu Şimonca, „Pot să vă mai enervez cu ceva?” reconfirmă legea nescrisă a scriitorului: nu există talent, geniu, măreţie, valoare literară dacă nu eşti un indiscret adevărat, un curios nebun şi, regula numărul unu, dacă nu ştii să întocmeşti o bîrfă ca lumea despre alt personaj din lumea literară sau despre tine însuţi. Da, domnilor şi doamnelor cititori, adevăraţii scriitori se auto-bîrfesc. Este poate singurul amănunt care îi desprinde de muritorii de rînd.
Ovidiu Şimonca aduce ceva nou în peisaj: face interviuri cu libido jurnalistic, se documentează, nu se lasă hipnotizat de interlocutor, pune întrebări care chiar sînt întrebări, nu noi encomioane. Are acea preocupare sfîntă care irită lumea culturală, dar care e atît de importantă pentru bieţii de noi, cititorii: vrea să scoată ceva de citit, nu acceptă narcisismul paroxistic, cea mai gravă boală a culturii şi a oamenilor care o fac. „Pot să vă mai enervez cu ceva” este o întrebare pe care Şimonca i-a adresat-o lui Gabriel Liiceanu şi care apoi, explică autorul în prefaţă, a fost dusă la rangul de frază-vedetă de nervii lui Andrei Pleşu care nu concepea că se pot face astfel de dialoguri cu personalităţi ale culturii. Pariul a fost cîştigat de Şimonca. Am citit cartea dintr-un foc, dar dintr-un motiv cu totul neaşteptat.
Nu m-au mai interesat deloc, dar deloc, iritările şi scandalizările megavedetelor intervievate – toate acele „ciupeli” mi-au părut îngheţate în trecutul foarte recent. Cele mai datate texte sînt tocmai acelea care au provocat scandal şi nelinişte. „Zona” Păltiniş pare încremenită în ţîfnă şi indignare estetizantă. Am recitit însă cu mare plăcere interviuri cu scriitori de o vioiciune şi prospeţime incredibile care stau mult mai bine într-o carte decît în paginile unei reviste. Glume, autoironie, răutate, bîrfe, talent, vizionarism, înţelepciune, curaj, zeci de ingrediente divine pentru o lectură care chiar îşi face dor şi poftă de literatura română. Demersul simplu al lui Şimonca, acela de a sta pe bune de vorbă cu oamenii şi nu de a căuta la rîndul său confirmare şi „întovărăşire” culturală, e cu atît mai valoros.
Păcăleala lui Iliescu şi mineriada
În interviul cu Nicolae Manolescu e foarte interesant că o întîmplare pe care o ştiam numai din poveşti off the record în discuţiile dintre studenţi şi profesor ajunge să-i fie livrată lui Şimonca simplu: înainte de a publica un interviu jenant cu Ion Iliescu după mineriada din 90, Manolescu şi Zigu Ornea avuseseră o discuţie cu preşedintele de atunci în care acesta promisese că va încerca să-şi lămurească public atitudinea din timpul evenimentelor. Manolescu i-ar fi spus că ar trebui să dea o explicaţie publică în legătură cu mineriadele, iar Iliescu i-ar fi răspuns atunci: „Da, m-au tras în piept”. Nu ştiu ce a vrut să însemne asta, dar ce ştim e că apoi l-a tras el în piept pe criticul neexperimentat, făcîndu-l să publice în România Literară un interviu fără vlagă şi fără explicaţii. Manolescu îl regretă şi acum. Iar noi învăţăm o lecţie importantă: cum procedează un politician versat şi de ce anume trebuie să te fereşti cînd te întîlneşti cu unul ca el – de propria credulitate şi de propria ta bună creştere…
Un personaj extraordinar al cărţii este Antoaneta Ralian. Ingenuitate, deşteptăciune, umor, sînt toate prezente în dialogul cu marea traducătoare. Are în plus acea seninătate pe care o au mulţi din generaţia domniei sale: detaşarea de vremurile tulburi şi descrierea seacă a felului cum funcţionează cenzura şi, uneori implicit, a felului în care funcţionează literatura. Ralian aminteşte de fixaţia pe care cenzorii comunişti o făcuseră pentru pasajele erotice şi în altă parte enunţă hîtru: „Literatura, toată literatura lumii, este una pregnant erotică.” Ştie cum să recomande autori: dragostea Antoanetei Ralian pentru Murdoch şi Bellow mi-a amintit că şi eu sînt un sclav al acestor autori şi graţie domniei sale – lucruri simple, aşa cum simplu s-a bucurat cînd soţul i-a adus de la piaţă un băţ pe care doamna Ralian l-a plantat într-un ghiveci, iar după 3 ani a înflorit un liliac de toată frumuseţea.
Este memorabilă şi descrierea vizitei lui Bellow în România de după cutremurul din 1977. Venise împreună cu soţia sa a cărei mamă se afla pe patul de moarte. Bellow tocmai luase Nobelul şi era absolut terifiat de un Bucureşti nerefăcut după cutremur. Dar şi speriat de vivacitatea scriitorului român (bine selecţionat de partid pentru o întîlnire la Uniunea Scriitorilor) în a pune întrebări tîmpite: „A fost întrebat: de ce aşa de mulţi evrei au luat premiul Nobel? Ce legătură este între marea finanţă evreiască şi juriul care acordă premiul Nobel”.
Personajele flagrant narcisiste nu rezistă nici în interviuri. Sînt pierdute pentru acest tip de demers. Andrei Şerban mi se pare un caz tipic şi o spun cu simpatie – pentru artişti ca el dialogul este inutil dacă nu se semnează în prealabil o convenţie a adoraţiei. Am reţinut totuşi o poveste amuzantă: Dinu Săraru l-ar fi invitat (printr-un interpus) să monteze „Apus de soare”, dar i-a transmis că l-ar vrea pe Costel Constantin în rolul lui Ştefan cel Mare. Şerban i-a transmis că actorul cu pricina este totuşi foarte înalt, nu se potriveşte cu statura (fizică a) voievodului. Răspunsul conducerii Teatrului Naţional din Bucureşti de la acea vreme a venit ca un tunet: „ne-am gîndit şi la asta, îl vom ţine pe Costel Constantin foarte mult aşezat pe scaun”.
Poezie cu capul în jos
Excelent este Dumitru Ţepeneag, scriitor care ştie să arunce o reflecţie profundă exact atunci cînd te aştepţi mai puţin. Plasează şi teribile poveşti cu tovarăşii de poezie şi de băutură: bea împreună cu Dimov şi apoi stăteau agăţaţi de balustrada balconului, de la etajul 7, cu capul în jos, undeva pe bulevardul Ştefan cel Mare. Ţepeneag poate fi şi veninos: povesteşte, şi ne anunţă şi martorii întîmplării, că Liiceanu i-ar fi cerut 1000 de euro. Dar are, printre bîrfe, venin, umor sau umflat în pene, momente de o luciditate tulburătoare: „Cînd a venit Ceauşescu, au înţeles deja că nu se poate folosi literatura pentru impunerea ideilor politice. Pînă la Ceauşescu, s-au dat enorm de mulţi bani la scriitori. Toţi ăştia, de la Dan Deşliu la Marin Preda, au profitat de anii în care partidul credea că literatura ajută la ceva. Vorba e că după venirea la putere a lui Ceauşescu, s-au trezit cu o grămadă de scriitori car nu serveau la nimic şi mai şi reprezentau un pericol potenţial. Noroc că mulţi erau, aşa cum am spus, carierişti, dornici de parale. S-au trezit cu unul Goma, care vroia mai mult decît nişte parale. Au mai fost şi alţii. Din 1968, nimeni în Partid nu mai dorea o literatură care să aducă „omul nou”. Tot ce doreau era să-şi păstreze scaunele. Şi politicienii, şi scriitori. Nu mai credea nimeni în nimic”. Critici, istori ai literaturii şi ai mentalităţilor, ascultaţi profetul – aici stă perspectiva complet neacoperită asupra istoriei noastre din ultima jumătate de secol.
Erotism
Nora Iuga spune tot ce nu spun scriitorii de obicei, cu o nonşalanţă devastatoare. Despre „Sexagenara şi tînărul” povesteşte că a făcut tot posibilul să camufleze identitatea tînărului, dar că personajul e feminin este o copie fidelă a sa. Acesta este un păcat mortal. Toţi scriitorii te înnebunesc cu diferenţa dintre ficţiune şi realitate, despre felul în care prelucrează realul şi îl ficţionalizează. Iuga aruncă peste gard reziduurile teoriei literare şi spune simplu „eu sînt aia”. Şi continuă cu fraze pe care rar le-am auzit spuse public de oameni de cultură de pe aici, o lecţie de dezinhibare: „Mi-a plăcut enorm să fac dragoste” a fost subtitlul scos de Şimonca cu timiditate. Gabriela Melinescu povesteşte la un moment dat cum a lovit tăios într-un securist tot cu o aluzie sexuală (iubitul său era străin): „Tovarăşe Nicolae Dragoş, chiar şi în pat e interzis să te întîlneşti cu străinii?”…
Mircea Horia Simionescu este o biblie de anecdotic şi surprinzător. (Mă rog, pentru cunoscătorii textelor sale memorialistice, nu e o surpriză, Simionescu este unul dintre cei mai valoroşi „cronicari” ai anilor de aur literat-comunişti). Vorbeşte relaxat despre o aventură extraconjugală, lansîndu-l pe jurnalist cu gura căscată. Înainte de a povesti asta, Simionescu aminteşte cu umor de ceea ce însemna amor extraconjugal la G.Călinescu (un sfînt pentru „tîrgovişteni”): îşi chema cîte o „iubită”, o fată pe care o plăcea, acasă, în biroul unde soţia nu avea acces, şi îi cînta romanţe siropoase la vioară. Iar apoi, lăsa brusc vioara şi îşi invita amanta afară. Asta era tot.
„Pot să vă mai enervez cu ceva” chiar are personaje, nu doar simpli scriitori plicticoşi. Apar ca nişte copii jucăuşi şi indiscreţi care emit senin sentinţe grave, care se mîndresc nemăsurat sau îşi mărturisesc spăşit păcatele. Şimonca a produs literatură tocmai pentru că a practicat jurnalismul cum scrie la carte. M-a mai speriat din cînd în cînd cînd cu întrebarea – lansată către domni şi doamne de peste 70 de ani – despre cum văd ei sfîrşitul, moartea. E ceva ce eu n-aş putea să întreb vreodată. Dar oamenii aceia răspund, nu se blochează, intră în joc. Deci e o carte care merită.
Ovidiu Şimonca, Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemenţă şi emoţie, editura Cartier, colecţia Rotonda, 424 de pagini