Autor: Iulia POPOVICI
S-a născut din cenuşa fostului Fond Literar. Administrează finanţe remarcabile şi are drept scop, în teorie, protecţia autorilor şi a operelor pentru a căror reprezentare a fost mandatată (sau în cazul cărora nu există moştenitori legali). E o maşină de făcut bani – cu precădere, din aşa-numita remuneraţie compensatorie pentru copie privată. Practic, e dulăul de pază – nu al textului scris, cît al propriei propăşiri financiare, mizînd, cînd se poate, pe lipsa de informaţie şi comoditatea editorilor, directorilor de teatru etc. Se numeşte societatea de gestiune colectivă a drepturilor de autor COPYRO, iar preşedintele ei este Eugen Uricariu.
Fondul Literar, înfiinţat în 1949, era o instituţie prin intermediul căreia se derulau operaţiunile financiare legate de dreptul de autor: editurile virau către Fond sumele datorate autorilor publicaţi, Fondul plătea onorariile pentru colaboratorii revistelor Uniunii Scriitorilor (USR) şi drepturile de autor conexe, Fondul colecta impozitele datorate de Întreprinderea de Difuzare a Cărţii. Era un fel de CAR, care acorda inclusiv credite membrilor USR. După intrarea în vigoare a noii legi a proprietăţii intelectuale, în 1997, Fondul Literar s-a reînregistrat ca societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor, sub tutela aceleiaşi Uniuni a Scriitorilor – stipulînd, în statut, că toţi membrii USR sînt membri şi ai Fondului, ceea ce contrazicea legea (fiindcă un scriitor trebuie să mandateze, dacă vrea – dacă nu, nu – societatea de gestiune colectivă pentru ca ea să-l reprezinte). S-a cerut completarea unor fişe personale şi aşa, uneori fără să fie pe deplin conştienţi de implicaţiile mandatării, o parte (847) dintre membrii USR au devenit şi membri ai Fondului, ocazie cu care acesta a şi fost botezat COPYRO. Care e o asociaţie privată, la ale cărei bune practici veghează Oficiul Român pentru Drepturi de Autor (ORDA), care ORDA n-a observat cum, în ciuda legii, societatea nu şi-a mai publicat pe site dările de seamă cam de pe vremea guvernării liberale, iar informaţii despre drepturi de autor plătite, din epoca PSD-ului…
Iuţeala de mînă şi nebăgarea de seamă
Legiuitorul a mîncat un cuvînt în Legea 8 din 1996 (a proprietăţii intelectuale) – un „nu“ în formularea: „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedaţi înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi pentru care au expirat termenele de protecţie nu se prelungeşte pînă la termenul de protecţie prevăzut în prezenta lege“ (art. 149, 3). După opt ani, în 2004, legea a fost amendată (prin Legea 285) şi „nu“-ul reintrodus, pentru a nu se încălca principiul neretroactivităţii. Doar că, în absenţa de moment a particulei negative, Ilderim Rebreanu – fiul fratelui lui Liviu Rebreanu, Tiberiu – a obţinut un certificat de moştenitor în urma decesului fiicei scriitorului (survenit în 1995) şi s-a ales cu un proces din partea societăţii de gestiune colectivă a drepturilor de autor COPYRO. În general, din cauza „nu“-ului pomenit mai sus, moştenirea literară a autorilor decedaţi după 1956 (data anterioarei legi a drepturilor de autor, Decretul socialist 321) avînd ca urmaşi direcţi doar soţi/soţii e considerată de jurişti ca interpretabilă. Căci Decretul 321 din 18 iunie 1956 stipula, în articolul 6, că drepturile de autor se transmit prin moştenire „a) soţului şi ascendenţilor autorului, pe tot timpul vieţii fiecăruia; b) descendenţilor, pe timp de 50 ani; c) celorlalţi moştenitori, pe timp de 15 ani, fără ca în acest caz dreptul să se poată transmite din nou prin moştenire“. Nu e foarte clar dacă, totuşi, COPYRO milita pentru apartenenţa la domeniul public a scrierilor rebreniene, de vreme ce (ne zice site-ul Tribunalului Bucureşti) societatea cerea constatarea nulităţii certificatului de moştenitor al lui Ilderim Rebreanu (se pare că erau ţintiţi doi iepuri: dacă Ilderim nu e moştenitor, dar drepturile sînt încă protejate, COPYRO capătă gestiunea lor, dacă Ilderim e moştenitor, dar Rebreanu e în domeniul public… vezi mai jos). Istoria nu s-a terminat, următoarea înfăţişare e la Curtea de Apel, pe 4 martie.
Al doilea caz public de apel la justiţie în cazul unei moşteniri literare e cea relatată de Observator cultural privindu-l pe Mihail Sebastian. Motivul pentru care, totuşi, COPYRO se războieşte cu nepoţii lui Rebreanu şi Sebastian, e foarte subtil. În ambele cazuri – iar în cel al lui Mihail Sebastian, chiar flagrant – e vorba despre autori pasibili a fi intrat în domeniul public – şi să nu vă imaginaţi că societatea de gestiune colectivă se ocupă de liberul nostru acces la aceste opere. Sebastian decedînd în 1945, protecţia operei lui (cu excepţia Jurnalului) se calculează conform Legii proprietăţii literare şi artistice din 1923, după care protecţia înceta la 30 de ani de la moartea autorului – deci el intra în domeniul public în 1975 (iar dacă se aplică legea din 1956, care dă 15 ani de protecţie pentru moştenitori indirecţi, cum sînt nepoatele, dreptul va fi expirat în 1960… ; juriştii consideră că autorii fără moştenitori direcţi decedaţi pînă la 23 iunie 1981 sînt neinterpretabili în domeniul public la această dată) – şi am aflat că, din 2004, în nici nu caz nu poate fi reactivat expiratul drept de protecţie – ceea ce nu i-a împiedicat pe unii să ceară, iar pe alţii să plătească, eventual din banii contribuabililor, drepturi de autor. Dar COPYRO e interesată de cu totul altceva: dacă Sebastian sau Rebreanu etc. nu au moştenitori legali şi sînt în domeniul public, societatea de gestiune colectivă deţine drepturile morale. Toate aceste procese ar avea drept unic scop atribuirea către COPYRO a dreptului de a se asigura că numele lui Sebastian/Rebreanu e corect scris pe coperte şi afişe…
Dar să nu ne imaginăm că societatea de gestiune colectivă are o gîndire unitară şi e o susţinătoare a dreptului cititorilor şi editorilor. Cezar Petrescu, autorul lui Fram, ursul polar, a murit pe 9 martie 1961 (cam pe cînd a murit şi Rebreanu).
Unica moştenitoare directă, soţia sa, Florica, a decedat în 1992 (cei doi copii au murit, fetiţa, la o vîrstă fragedă, iar fiul, în 1940). Conform Decretului din 1956 – invocat de COPYRO în cazul autorului Răscoalei –, opera lui Cezar Petrescu a încetat a mai fi protejată exact în 1992. Legea care stipulează extinderea drepturilor de autor la 70 de ani de la moartea autorului a fost dată în 1996, amendată în 2004 şi nu este retroactivă. Aşa că de ce încasează COPYRO bani de la editorii lui Fram… ? Atît de interpretabilă să fie legea? Şi mai mult decît atît, în aşa afacere dubioasă, COPYRO nu acceptă o negociere cu o editură din Israel (Hakibutz Hameucad - Sifriat Poalim), care dorea, în septembrie 2009, să publice versiunea ebraică a lui Fram, ursul polar, pe motiv că… în România, drepturile de autor pentru o operă originală sînt 10% (editorul propunea un procent progresiv, în funcţie de numărul de exemplare vîndute). Ceea ce legislaţia nu zice, că nu e treaba ei, iar ce nu e obligatoriu e negociabil. Avram Kantor a tot explicat, COPYRO a rămas neclintită, căci la cîte propuneri are pentru publicarea în străinătate pentru o operă bănuită a fi în domeniul public, nu se face să dai de la tine ca să ajungă Fram… în Israel şi să încasezi mai mult pe vînzări mai mari (pe principiul ce-i în mînă nu-i minciună). Asta, deşi, democratic, COPYRO destinează 10% din remuneraţia pentru copie privată… traducerilor/ promovării literaturii române în străinătate.
Unde se duc banii?
COPYRO are în jur de 1.800 de membri care, dacă ne luăm după rapoartele adunărilor generale, nu se reunesc mai niciodată. Ceea ce se adună sînt procesele şi banii – mai ales cei din remuneraţia compensatorie pentru copie privată, adică un procent între 0,5 şi 1,5 din valoarea vămuită a hîrtiei A4 şi a fiecărui aparat de reproducere (sume plătite de toţi producătorii şi importatorii de astfel de produse).
Legea din 1996 definea imprecis lista aparatelor supuse plăţilor în procent de 5; legea a fost modificată în 2005, stabilind lista clară a produselor (fotocopiatoare, scannere, imprimante şi multifuncţionale) şi modificînd procentele. Mai demult, companiile importatoare de echipamente IT au protestat împotriva faptului că societatea de gestiune colectivă cere plata retroactivă, începînd din 2002, a cuantumului de 5% din valoarea de import a echipamentelor IT introduse pe lista de plată abia în 2005. Una peste alta, avînd în vedere că, în procesul din 2008 cu Alpha Leasing, COPYRO a cîştigat în instanţă suma de 27.027.804 lei reprezentînd remuneraţie compensatorie pentru copie privată pentru aparatele electronice importate în perioada 14 august 2005 – 31 iulie 2008 (plus dobîndă) – acestea fiind cele mai recente date despre încasările din copie privată –, sumele sînt importante. Din ele, 50% se duc la asociaţiile de editori, ce rămîne se împarte între autori, membri sau nemembri COPYRO – asta, după ce se reţine un comision mediu, pentru eforturile societăţii (30%) şi alte activităţi culturale (30%, pentru burse, editare, promovarea literaturii româneşti în străinătate).
De pildă, documentul de pe site-ul COPYRO intitulat „Copie privată 2007“ listează 1.342 de beneficiari (un număr copleşitor fiind moştenitori sau autori decedaţi şi fără moştenitori, ca Ion Marin Sadoveanu), cu un total de 956.945,82 de lei, din care COPYRO îşi reţinea în jur de 100.000 de euro. Din care a dat nişte burse… cu o condiţie: ca beneficiarii să fie reprezentaţi de respectiva societate (în 2007, Dan Sociu povestea, pentru Cuvîntul, că pentru primirea bursei în cauză i s-a cerut să devină membru COPYRO şi să fie „impresariat de ei“) – chiar dacă e vorba de sume destinate tuturor autorilor. COPYRO nu e obligată să anunţe nemembrii că au bani de luat – şi nici n-are de ce, fiindcă aceste sume, dacă nu sînt revendicate de beneficiari timp de trei ani, rămîn societăţii. Cît despre procentul din sumele datorate autorilor pentru exploatarea propriei opere – el se negociază în funcţie de „complexitatea lucrării“…
În 2005, raportul comisiei de cenzori – singurul public – stabilea că instituţia, non-profit şi destinată protejării autorilor, avusese venituri de 1.202.698,64 lei şi cheltuieli de 993.885,28 de lei, cu un excedent total de 208.813,36 de lei. Media salariilor celor 22 de angajaţi era – în 2005 – de 1.727 de lei. În 2005, salariul mediu brut pe economie era 973 de lei…
Credeaţi că a fi autor nu e rentabil? Poate nu pentru autori…
Fondul Literar, înfiinţat în 1949, era o instituţie prin intermediul căreia se derulau operaţiunile financiare legate de dreptul de autor: editurile virau către Fond sumele datorate autorilor publicaţi, Fondul plătea onorariile pentru colaboratorii revistelor Uniunii Scriitorilor (USR) şi drepturile de autor conexe, Fondul colecta impozitele datorate de Întreprinderea de Difuzare a Cărţii. Era un fel de CAR, care acorda inclusiv credite membrilor USR. După intrarea în vigoare a noii legi a proprietăţii intelectuale, în 1997, Fondul Literar s-a reînregistrat ca societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor, sub tutela aceleiaşi Uniuni a Scriitorilor – stipulînd, în statut, că toţi membrii USR sînt membri şi ai Fondului, ceea ce contrazicea legea (fiindcă un scriitor trebuie să mandateze, dacă vrea – dacă nu, nu – societatea de gestiune colectivă pentru ca ea să-l reprezinte). S-a cerut completarea unor fişe personale şi aşa, uneori fără să fie pe deplin conştienţi de implicaţiile mandatării, o parte (847) dintre membrii USR au devenit şi membri ai Fondului, ocazie cu care acesta a şi fost botezat COPYRO. Care e o asociaţie privată, la ale cărei bune practici veghează Oficiul Român pentru Drepturi de Autor (ORDA), care ORDA n-a observat cum, în ciuda legii, societatea nu şi-a mai publicat pe site dările de seamă cam de pe vremea guvernării liberale, iar informaţii despre drepturi de autor plătite, din epoca PSD-ului…
Iuţeala de mînă şi nebăgarea de seamă
Legiuitorul a mîncat un cuvînt în Legea 8 din 1996 (a proprietăţii intelectuale) – un „nu“ în formularea: „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedaţi înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi pentru care au expirat termenele de protecţie nu se prelungeşte pînă la termenul de protecţie prevăzut în prezenta lege“ (art. 149, 3). După opt ani, în 2004, legea a fost amendată (prin Legea 285) şi „nu“-ul reintrodus, pentru a nu se încălca principiul neretroactivităţii. Doar că, în absenţa de moment a particulei negative, Ilderim Rebreanu – fiul fratelui lui Liviu Rebreanu, Tiberiu – a obţinut un certificat de moştenitor în urma decesului fiicei scriitorului (survenit în 1995) şi s-a ales cu un proces din partea societăţii de gestiune colectivă a drepturilor de autor COPYRO. În general, din cauza „nu“-ului pomenit mai sus, moştenirea literară a autorilor decedaţi după 1956 (data anterioarei legi a drepturilor de autor, Decretul socialist 321) avînd ca urmaşi direcţi doar soţi/soţii e considerată de jurişti ca interpretabilă. Căci Decretul 321 din 18 iunie 1956 stipula, în articolul 6, că drepturile de autor se transmit prin moştenire „a) soţului şi ascendenţilor autorului, pe tot timpul vieţii fiecăruia; b) descendenţilor, pe timp de 50 ani; c) celorlalţi moştenitori, pe timp de 15 ani, fără ca în acest caz dreptul să se poată transmite din nou prin moştenire“. Nu e foarte clar dacă, totuşi, COPYRO milita pentru apartenenţa la domeniul public a scrierilor rebreniene, de vreme ce (ne zice site-ul Tribunalului Bucureşti) societatea cerea constatarea nulităţii certificatului de moştenitor al lui Ilderim Rebreanu (se pare că erau ţintiţi doi iepuri: dacă Ilderim nu e moştenitor, dar drepturile sînt încă protejate, COPYRO capătă gestiunea lor, dacă Ilderim e moştenitor, dar Rebreanu e în domeniul public… vezi mai jos). Istoria nu s-a terminat, următoarea înfăţişare e la Curtea de Apel, pe 4 martie.
Al doilea caz public de apel la justiţie în cazul unei moşteniri literare e cea relatată de Observator cultural privindu-l pe Mihail Sebastian. Motivul pentru care, totuşi, COPYRO se războieşte cu nepoţii lui Rebreanu şi Sebastian, e foarte subtil. În ambele cazuri – iar în cel al lui Mihail Sebastian, chiar flagrant – e vorba despre autori pasibili a fi intrat în domeniul public – şi să nu vă imaginaţi că societatea de gestiune colectivă se ocupă de liberul nostru acces la aceste opere. Sebastian decedînd în 1945, protecţia operei lui (cu excepţia Jurnalului) se calculează conform Legii proprietăţii literare şi artistice din 1923, după care protecţia înceta la 30 de ani de la moartea autorului – deci el intra în domeniul public în 1975 (iar dacă se aplică legea din 1956, care dă 15 ani de protecţie pentru moştenitori indirecţi, cum sînt nepoatele, dreptul va fi expirat în 1960… ; juriştii consideră că autorii fără moştenitori direcţi decedaţi pînă la 23 iunie 1981 sînt neinterpretabili în domeniul public la această dată) – şi am aflat că, din 2004, în nici nu caz nu poate fi reactivat expiratul drept de protecţie – ceea ce nu i-a împiedicat pe unii să ceară, iar pe alţii să plătească, eventual din banii contribuabililor, drepturi de autor. Dar COPYRO e interesată de cu totul altceva: dacă Sebastian sau Rebreanu etc. nu au moştenitori legali şi sînt în domeniul public, societatea de gestiune colectivă deţine drepturile morale. Toate aceste procese ar avea drept unic scop atribuirea către COPYRO a dreptului de a se asigura că numele lui Sebastian/Rebreanu e corect scris pe coperte şi afişe…
Dar să nu ne imaginăm că societatea de gestiune colectivă are o gîndire unitară şi e o susţinătoare a dreptului cititorilor şi editorilor. Cezar Petrescu, autorul lui Fram, ursul polar, a murit pe 9 martie 1961 (cam pe cînd a murit şi Rebreanu).
Unica moştenitoare directă, soţia sa, Florica, a decedat în 1992 (cei doi copii au murit, fetiţa, la o vîrstă fragedă, iar fiul, în 1940). Conform Decretului din 1956 – invocat de COPYRO în cazul autorului Răscoalei –, opera lui Cezar Petrescu a încetat a mai fi protejată exact în 1992. Legea care stipulează extinderea drepturilor de autor la 70 de ani de la moartea autorului a fost dată în 1996, amendată în 2004 şi nu este retroactivă. Aşa că de ce încasează COPYRO bani de la editorii lui Fram… ? Atît de interpretabilă să fie legea? Şi mai mult decît atît, în aşa afacere dubioasă, COPYRO nu acceptă o negociere cu o editură din Israel (Hakibutz Hameucad - Sifriat Poalim), care dorea, în septembrie 2009, să publice versiunea ebraică a lui Fram, ursul polar, pe motiv că… în România, drepturile de autor pentru o operă originală sînt 10% (editorul propunea un procent progresiv, în funcţie de numărul de exemplare vîndute). Ceea ce legislaţia nu zice, că nu e treaba ei, iar ce nu e obligatoriu e negociabil. Avram Kantor a tot explicat, COPYRO a rămas neclintită, căci la cîte propuneri are pentru publicarea în străinătate pentru o operă bănuită a fi în domeniul public, nu se face să dai de la tine ca să ajungă Fram… în Israel şi să încasezi mai mult pe vînzări mai mari (pe principiul ce-i în mînă nu-i minciună). Asta, deşi, democratic, COPYRO destinează 10% din remuneraţia pentru copie privată… traducerilor/ promovării literaturii române în străinătate.
Unde se duc banii?
COPYRO are în jur de 1.800 de membri care, dacă ne luăm după rapoartele adunărilor generale, nu se reunesc mai niciodată. Ceea ce se adună sînt procesele şi banii – mai ales cei din remuneraţia compensatorie pentru copie privată, adică un procent între 0,5 şi 1,5 din valoarea vămuită a hîrtiei A4 şi a fiecărui aparat de reproducere (sume plătite de toţi producătorii şi importatorii de astfel de produse).
Legea din 1996 definea imprecis lista aparatelor supuse plăţilor în procent de 5; legea a fost modificată în 2005, stabilind lista clară a produselor (fotocopiatoare, scannere, imprimante şi multifuncţionale) şi modificînd procentele. Mai demult, companiile importatoare de echipamente IT au protestat împotriva faptului că societatea de gestiune colectivă cere plata retroactivă, începînd din 2002, a cuantumului de 5% din valoarea de import a echipamentelor IT introduse pe lista de plată abia în 2005. Una peste alta, avînd în vedere că, în procesul din 2008 cu Alpha Leasing, COPYRO a cîştigat în instanţă suma de 27.027.804 lei reprezentînd remuneraţie compensatorie pentru copie privată pentru aparatele electronice importate în perioada 14 august 2005 – 31 iulie 2008 (plus dobîndă) – acestea fiind cele mai recente date despre încasările din copie privată –, sumele sînt importante. Din ele, 50% se duc la asociaţiile de editori, ce rămîne se împarte între autori, membri sau nemembri COPYRO – asta, după ce se reţine un comision mediu, pentru eforturile societăţii (30%) şi alte activităţi culturale (30%, pentru burse, editare, promovarea literaturii româneşti în străinătate).
De pildă, documentul de pe site-ul COPYRO intitulat „Copie privată 2007“ listează 1.342 de beneficiari (un număr copleşitor fiind moştenitori sau autori decedaţi şi fără moştenitori, ca Ion Marin Sadoveanu), cu un total de 956.945,82 de lei, din care COPYRO îşi reţinea în jur de 100.000 de euro. Din care a dat nişte burse… cu o condiţie: ca beneficiarii să fie reprezentaţi de respectiva societate (în 2007, Dan Sociu povestea, pentru Cuvîntul, că pentru primirea bursei în cauză i s-a cerut să devină membru COPYRO şi să fie „impresariat de ei“) – chiar dacă e vorba de sume destinate tuturor autorilor. COPYRO nu e obligată să anunţe nemembrii că au bani de luat – şi nici n-are de ce, fiindcă aceste sume, dacă nu sînt revendicate de beneficiari timp de trei ani, rămîn societăţii. Cît despre procentul din sumele datorate autorilor pentru exploatarea propriei opere – el se negociază în funcţie de „complexitatea lucrării“…
În 2005, raportul comisiei de cenzori – singurul public – stabilea că instituţia, non-profit şi destinată protejării autorilor, avusese venituri de 1.202.698,64 lei şi cheltuieli de 993.885,28 de lei, cu un excedent total de 208.813,36 de lei. Media salariilor celor 22 de angajaţi era – în 2005 – de 1.727 de lei. În 2005, salariul mediu brut pe economie era 973 de lei…
Credeaţi că a fi autor nu e rentabil? Poate nu pentru autori…