1traducator

Funny French Phrases

2012-02-13T21:41:00.001+02:00

Idiomatic Expressions

French Idioms are often quite humorous to non-French speakers because when translated literally, the meaning is illogical. For example, Ah, la vache! literally translates as Oh, the cow. To the French this is a way of expressing surprise much in the same way that Americans might say wow or Good grief! Here are some more examples of amusing idioms:

**Funny French Idioms**
Phrase	Literal Translation	Actual Meaning
C'est la fin des haricots.	That's the end of the beans.	It's the last straw or that's the end of it.
Les carottes sont cuites.	The carrots are cooked.	I've had it.
Marcher à côté de ses pompes.	To walk next to one's shoes.	To be out of it.
Arrête ton char!	Stop your chariot!	Stop bluffing!
Aller au charbon	To go to the coal (mines).	To do something very difficult or arduous.
Casser les oreilles	To break someone's ears.	Hurt someone's ears. (With too much/too loud music, talking, etc.)

Sometimes the French use funny idioms to describe the same types of situations that English speakers do.

Boire comme un trou literally translates as to drink like a hole but means to get wasted which isn't even grammatically correct in English.

Poser un lapin literally translates as to leave a rabbit but means to stand someone up which in literal English would mean to put someone in a standing position.

Sometimes idiomatic expressions are based on the same idea, such as with 'beef' below, but are then used differently in French and in English.
Faire un boeuf translates into To make a beef. In French that means to improvise musically -- as in a jam session. Of course in English, to beef means to complain or make a fuss.

Funny French Phrases That Sound Funny

Unlike the phrases above, some groups of words simply sound silly when spoken. Sometimes the meaning is silly as well. Tongue twisters are in and of themselves funny because they are absurdly hard to say. Since they are 'alliterative,' meaning they often start with the same letter, it all starts to sound like childish babble, reducing both the listener and speaker to fits of laughter.

Logical Tongue Twisters

The meanings of the following phrases aren't necessarily funny, and might even be considered instructive.

Poisson sans boisson--c'est poison!.

(To eat) fish without drinking wine is poison!

Didon dîna, dit-on, du dos d'un dodu dindon.

Didon ate, it is said, from the back of a fat turkey.

Natacha n'attacha pas son chat qui s'échappa.

Natasha did not tie up her cat, who escaped.

Tonton, ton thé t'a-t-il ôté ta toux?

Uncle, did your tea take away your cough?

Tongue Twisters With Funny Meanings

These phrases not only sound funny coming out of the mouth, but are silly when you think about what is being said.

La pipe au papa du Pape Pie pue.

Pope Pius' dad's pipe stinks.

Je veux et j'exige du jasmin et des jonquilles

I want and demand jasmine and daffodils.

Just Pure Nonsense

Finally, some french tongue twisters are nonsensical in their meaning.

Si mon tonton tond ton tonton, ton tonton sera tondu.

If my uncle shaves your uncle, your uncle will be shaved.

Si six scies scient six cyprès, six cents scies scient six cent cyprès.

If six saws saw six cypresses, six hundred saws saw six hundred cypresses.

By Dianne Brooks
sursa
sursa foto

De ce este ACTA o diversiune

2012-02-12T18:49:00.000+02:00

Cât din drepturile fundamentale ale omului putem încălca pentru a proteja drepturile corporațiilor?

În 11 februarie se iese în stradă în mai toate orașele europene. La București și-au anunțat participarea peste 30.000 de protestanți anti-ACTA. Teza pe care o pun în discuție e simplă: nu doar împotriva ACTA trebuie să luptăm, ACTA este doar o diversiune nefericită*.

Dacă vrem un viitor al libertăților apărate de lege și nu unul de lupte de guerilla cu marile corporații și polițiile lor private, trebuie dărâmat din temelii tot sistemul de copyright. Argumente sunt destule și nici de alternative viabile nu ducem lipsă (din zona pieței libere, contemporane). Să le luăm pe rând.

ACTA nu e o lege, e doar un Tratat Comercial. Adică, o înțelegere între state (guverne) care se obligă să trateze similar și împreună o serie de probleme (mărfuri contrafăcute și pirateria). O primă observație: contextele nu sunt similare, din simpla evidență că piața din România nu este piața din Hong Kong.

Ceea ce este frapant în textul ACTA este opunerea dreptului de proprietate intelectuală unor drepturi fundamentale (ce țin de viața privată), unor libertăți negative (presupun minimizarea implicării statului). Și asta în contextul în care lumea se pregătea să inaugureze noi epoci vizionare, conturând libertăți pozitive fără precedent (dreptul la acces la Internet ca derivat al dreptului la educație). Dacă protestele ce vor avea loc zilele acestea în statele semnatare vor cere doar neratificarea ACTA din cauze ce țin de violarea libertăților negative, nu se va rezolva nimic. Ba mai mult, se va da girul unei paradigme primejdioase: o abordare de tipul drepturi de autor vs. drepturi ale omului.

Întrebarea care trebuie evitată cu orice preț este aceasta: cât din drepturile fundamentale ale omului putem încălca pentru a proteja drepturile corporațiilor?

Probabil că nici măcar semnatarii acordului nu își pot închipui că o asemenea întreprindere ar avea șanse de succes. Întâi, din motive de constituționalitate (în orice țară ce posedă constituție democratică și parlament). Apoi, e greu de presupus că lumea s-ar întoarce în timp cu 30 de ani fără o rezistență serioasă. Iar textul este o capcană: punerea problemei în acești termeni este deja o victorie a deținătorilor de drepturi de autor. Deoarece în 2012, se pune de fapt problema legitimității sistemului de copyright.

Iar dacă trebuie să ieșim în stradă pentru libertatea Internetului, trebuie să știm că protestul împotriva ACTA nu doar că nu este de ajuns. Este mai degrabă o diversiune. Trebuie abolite toate modalitățile de constrângere ale sistemului actual de copyright. Să vedem de ce.

Status Quo

Trăim o epocă a abundenței digitale. Avem acces la milioane de filme, cărți, piese muzicale. Și nici un chef să renunțăm la ele. Nu vorbim doar de torrente, ci de Facebook, Youtube, Google Books. Închiderea MegaUpload pentru file-sharing de conținut protejat aruncă peste toate spectrul ilegalității. Pentru că toate fac, în mod esențial, același lucru pentru care fondatorul MU a fost condamnat: permit schimbul de fișiere între utilizatori.

În realitate menținerea acestora într-o zonă de semi-legalitate este prima miză a legislațiilor de tip ACTA. O lume în care toți suntem suspecți, iar Google, Yahoo și Facebook, șantajabile. În fiecare clipă orice utilizator de Internet poate fi chestionat cu privire la dreptul la copiere (din simplul motiv că computerele noastre așa funcționează, fie că vorbim de mail, download sau streaming).

Credibilitatea sistemului de copyright actual. Percepția publică.

Suntem într-un punct în care problemele legate de legislațiile drepturilor de autor ajung subiecte de dileme etice, de seriale de comedie dar și de dispreț public. Practica copyright-ului a transformat actele artistice în industrii prin adăugarea unor armate de avocați în jurul fiecărui emițător de refrene populare (vorba cântecului ”cincizeci la sută cântă/ cincizeci la sută-s badigarzi”). Ca garanție a investițiilor, sistemul de copyright impune producerea de bestsellers, blockbusters și ceea ce cu toții numim în sens derogativ “muzică comercială”. Produse de slabă calitate băgate pe gât prin mijloace ce țin de marketing și PR (heavy rotation, advertising agresiv, advertoriale de la critici sponsorizați, etc.), realizate obligatoriu pe baza unor rețete de succes (repertoriu de clișee fără valoare artistică sau educativă de vreun fel). Iar ultimii ani au adus multe proiecte reformiste la adresa legilor proprietății intelectuale, considerate învechite și abuzive. Și politicieni care nu văd cu ochi buni cum cetățenii obișnuiți devin peste noapte infractori pentru a proteja pensionarii din Florida, adevărații proprietari de royalties (pentru care Internetul este o distracție tinerească, un fel de prosteală colectivă din care se scot bani buni, iar drepturile de autor, petrolul secolului XXI).

Sistemul de copyright însuși se bazează pe distincția clară dintre folosire și copiere (dreptul de a copia o carte la o tiparniță în vederea vânzării). Ceea ce era ok la 1800 când tiparnița și cartea erau două lucruri distincte. Dar ce filtru de percepție anapoda trebuie să folosești și la ce sofisme abracadabrante recurgi pentru a convinge o lume întreagă că același sistem este valabil și în 2012 când computerele sunt și tiparniță și carte, ba și gramofon, proiector sau bancă?

Au apărut de ceva timp modele alternative de business. Albumul celor de la Radiohead, lansat gratuit pe net a generat mult mai mulți bani decât celelalte produse discografice, din donații și din vânzări ale cd-box-urilor de colecție. Dacă punem la socoteală că din vânzările “clasice” ale unui album scos la o casă de discuri le-ar fi revenit doar a zecea parte, înțelegem cum un asemenea exemplu poate fi o sursă de inspirație pentru alți producători de conținut și o amenințare pentru industriile aferente. Industria jocurilor aflase deja că poate face mai mulți bani din crearea de contexte care să pună în valoare produsele decât din retail-ul de copii private (când au început să vândă accesul în lumea virtuală a jocului, nu doar cd-uri cu licențe). Asta fiindcă au fost atenți la ce cere piața liberă și nu la ce înțeleg acționarii corporațiilor din era digitală.

Contextul Politic

Partidul Piraților are deja locuri în Parlamentul European, justiția și forurile europene resping zilnic proiecte legislative ce conțin termenii enforcement și copyright infringement. Statele europene sunt în mare parte defavorizate economic de sistemul actual (link) și sunt în acest moment în situația artiștilor cu succes mondial, dar cu bani puțini. (GEMA, gestionarul drepturilor de autor din Germania, plătește anual peste 70% din încasări titularilor din alte state). Tot din Europa vin și cele mai vocale cereri de drepturi pozitive aferente mediului digital (liberă expresie, acces liber la Internet, la software educațional și schimb cultural neîngrădit).

Iar pe valul susținerii publice și politice tot mai largi a renunțării la o practică ce pare că nu mai avantajează decât pe speculanții de drepturi de autor, nevoia de reformare a sistemului pare mai acută ca oricând.

“Chiar daca am avea un sistem de copyright mai putin nociv – de exemplu unul cu termene de 10 ani si cu pedepse mai putin draconice – ar metastaza rapid in ceea ce avem in prezent, exact asa cum a facut-o deja (initial aveam termene de 14 ani, acum avem de 100). Așadar nu se poate concepe un sistem de copyright modest si „rezonabil”. ” (Stephan Kinsella, link)

În acest context, semnarea unui acord comercial între guverne va acționa “cel puțin” (cum ar zice acordul) ca argument pentru a opri orice tentativă de reformare a sistemului existent deja. Parlamentarul european asupra căruia se exercită presiuni (link) și/sau stimulente (link) va trebui să denunțe asemenea tentative ca încălcări ale obligațiilor ce decurg din acordurile internaționale. ACTA e acoperirea perfectă pentru așa ceva (asemenea regulamentului care îi absolvă de vină pe arbitrii corupți în fotbal, conține ambiguități și deresponsabilizări obscure). Adică, ea nu aduce în esență lucruri noi, dar poate ține agenda vreo 5-6 luni și conform practicilor negustorilor de frici închipuite, respingerea ACTA în mai-iunie în PE va prilejui politicienilor să pozeze în eroi ai drepturilor fundamentale ale cetățenilor electori. Asta în timp ce reformiștii sunt reduși la tăcere (vor părea nerezonabili când lupta se duce în stradă împotriva ACTA, iar electorii îi vor arăta cu degetul dojenitor amintind că nemulțumitului i se ia darul).

E o miză destul de importantă: transformarea luptei pro-reformă într-o rezistență în stradă pro-status quo. Unde status quo = menținerea tuturor într-o zonă a semilegalității (e legal până spune un deținător de drepturi că nu e legal). Estimp, site-urile de file-sharing se închid unul câte unul și nu ar fi de mirare ca un munte de alte legi de tip enforcement (ce ne vor proteja pe rând de terorism, pornografie, medicamente contrafăcute, rețele criminale, contrabandă, imigrație și uitatul pieziș al celor din lumea a treia pe geam la Pizza Hut) să fie adoptate pe principiul celui mai mic rău (câteva inițiative legislative românești aici). Iar singurul mod de a opri abuzurile constante este abolirea sistemului de copyright și înlocuirea lui cu alte practici (atât piața liberă cât și statul pot oferi exemple). Cum putem tolera un sistem care ne face pe toți potențiali infractori pentru a proteja investițiile unui număr restrâns de indivizi? ( este pură incompetență faptul că nu și le pot proteja altfel).

E abolirea copyright-ului o utopie? E mai degrabă recursul la normalitate. Fără încălcarea constantă (conștientă sau nu) a drepturilor de autor, fără file-sharing, cultura occidentală actuală ar fi arătat cu totul altfel. Imaginați-vă bunăoară cum ar fi arătat grafica românească (de la advertising, la ilustrațiile de carte, la filmele românești de animație) dacă art-directorii s-ar fi școlit pe softuri licențiate (MS Paint?). Ce ar fi fost cercetarea românească dacă s-ar fi lucrat pe cărțile din bibliotecă în 2012? Din 200 de euro cât este salariul unui cercetător debutant cam ce ar putea să cumpere în plus de pe Amazon?

Câte denaturări ale realității trebuie acceptate pentru a păstra o reglementare ce tratează tehnologia actuală ca pe mașinăriile secolului XIX? Și câte restricții ale drepturilor fundamentale umane?

P.S.

De ce ACTA este doar o diversiune ticăloasă:

ARTICOLUL 23

Infracțiuni

(1)

Fiecare parte prevede proceduri și sancțiuni penale care să se aplice cel puțin în cazurile de contrafacere intenționată a mărcilor de comerț sau de piraterie care aduce atingere dreptului de autor sau drepturilor conexe la scară comercială. În sensul prezentei secțiuni, actele efectuate la scară comercială le includ cel puțin pe cele efectuate sub forma activităților comerciale pentru avantaje economice sau comerciale directe sau indirecte.

Observație: scara comercială a fost definită în toate celelalte legislații (și) prin excludere. Se excludeau activitățile de tip ”educativ, nonprofit, de tip privat”. Omiterea excluderii este inovația adusă de ACTA. Și asta legat de sancțiuni penale ca obligații ale părților (guverne).

Motivele pentru care acordul a generat (și va genera) nemulțumiri și manifestări de stradă sunt însă altele. Unul dintre cele mai bune insight-uri (sub forma unui top 5 probleme) este aici: http://legi-internet.ro/blogs/index.php/2012/01/30/acta-top-cinci-probleme.

Să amintim două:

1.) Induce necesitatea monitorizării comunicațiilor (prin responsabilizarea furnizorilor):

Fiecare parte se asigură că legislația sa cuprinde proceduri de aplicare a legii, de genul celor enunțate la secțiunea 2 (Punerea în aplicare a sancțiunilor civile) și la secțiunea 4 (Punerea în aplicare a sancțiunilor penale) care să permită o acțiune eficace împotriva oricărui act de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală, care are loc în mediul digital, inclusiv măsuri de remediere eficiente destinate să prevină orice încălcare și măsuri de remediere care să constituie un mijloc de descurajare a oricărei încălcări ulterioare.

2.) Privatizarea actului de justiție (deținătorii de drepturi intelectuale devin parte a procesului de justiție, se sare peste sentințe sau mandate judecătorești):

O parte poate să furnizeze, în conformitate cu actele sale cu putere de lege și cu normele sale administrative, autorităților sale competente autoritatea de a solicita unui furnizor de servicii online să divulge rapid unui titular al dreptului suficiente informații pentru a identifica un abonat despre al cărui cont se presupune că a fost utilizat pentru încălcare, atunci când respectivul titular al dreptului a depus o cerere, suficientă din punct de vedere juridic, cu privire la contrafacerea mărcilor de comerț sau la încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe și atunci când astfel de informații sunt cerute pentru a proteja sau a aplica drepturile respective.

de Cristian Cojanu

sursa si comentarii

Kimonoul înstelat de Victor Eftimiu

2012-02-12T18:32:00.000+02:00

Puţini ştiu că „nebunul care a scris o mie de sonete” – Victor Eftimiu –, delectându-şi admiratorii şi cu o proză parcursă cu interes în timpul în care a trăit, şi cu piese dintre care cel puţin una – „Omul care a văzut moartea” – ar cunoaşte un mare succes dacă ar mai intra în repertoriul teatrelor, este şi autorul unui roman poliţist insolit, apărut în urmă cu opt decenii.

„Kimonoul înstelat” oferă la lectură un cocteil savuros de întâmplări senzaţionale, de răsturnări de situaţie, de umor suculent. Victor Eftimiu şi-a ales ca protagonist un detectiv american – Tom Sincler – care ajunge la Paris pe urmele unor asasini căutaţi pe tot teritoriul SUA. Poliţia franceză îi oferă cu generozitate logistica necesară pentru a-i descoperi şi a-i deferi justiţiei pe soţii Harry şi Malvina Pickleston.

Dar fugarii sunt greu de aflat. Cu excepţia fiului lor David, nimeni nu ştie cum arată ei în realitate. Însă nici el nu are posibilitatea să-i recunoască, fiindcă părinţii lui, din pricina cărora a fost pe nedrept condamnat la moarte în contumacie, umblă în travesti, având alte nume şi ocupaţii, mai presus de orice bănuială, în societatea selectă a oraşului de pe malurile Senei.

De altfel, cele mai multe dintre personajele din carte folosesc deghizările cu nonşalanţă, care mai de care mai ingenioasă. Cartoforul Allen Preston se dă drept fachir, mare ghicitor în stele, fiind totodată şi balerin la „Taverna chinezului”, un local mult preţuit de către turiştii de peste ocean. Miliardarul Bobby Hamilton, rege al cremei de ghete, apare şi sub înfăţişarea unui chinez sau a unui inspector de poliţie. Însuşi Tom Sincler apelează la vestimentaţia orientală ori adoptă identitatea miliardarului sau pe cea a fachirului.

Poliţiştii pe care îi are în subordine se prefac, în unele momente, a fi nişte clienţi dornici doar de distracţie şi băutură, o balerină rusoaică devine ca prin minune o vajnică detectivă.
Metamorfozele năucitoare prin care trec eroii provoacă un lanţ de încurcături de un haz irezistibil, ei nemaiştiind uneori cine sunt cei cărora li se adresează. Ai impresia că autorul urmăreşte amuzat hărmălaia unui carnaval, în toiul căruia se poate întâmpla orice. Însă desfăşurarea lui nu este nicidecum inocentă. De fapt, unii dintre participanţii la acest spectacol multicolor, care aduce aminte de improvizaţiile din commedia dell’arte, sunt fumători de opiu, traficanţi de carne vie, tăinuitori de lucruri furate, gazde ale unor bandiţi daţi în urmărire generală, jucători de cărţi în tripouri clandestine, criminali.

Perspectivele se schimbă cu o viteză năucitoare, ajungi chiar să te întrebi dacă autorul va mai fi capabil să descâlcească iţele pe care tot el le-a înnodat, dar finalul romanului îi demonstrează măiestria de a fi ţinut tot timpul sub control acţiunea.

„Kimonoul înstelat” este de la început până la sfârşit o parodie excelentă a romanului poliţist. Clişeele lui sunt mânuite cu dexteritate, fără să lipsească aportul original în inventarea altor situaţii ce-ar putea deveni şabloane. Ca în multe alte cazuri, la noi lucrurile se petrec pe dos: avem de-a face cu o admirabilă luare în râs a unui gen literar, mai înainte ca el să fi fost constituit şi să-şi fi produs capodoperele. E ca şi cum „Don Quijote” ar fi apărut mai înainte ca romanul cavaleresc să fi cunoscut înflorirea din secolele XIII şi XIV.

Nu ne rămâne decât să regretăm că Victor Eftimiu n-a recidivat, propunându-ne şi alte naraţiuni cu suspans, la fel de năstruşnice. Ar fi avut un destin fulminant ca promotor, în spaţiul românesc, al literaturii cu detectivi şi criminali, şi ar fi rămas în conştiinţa cititorilor mai bine întipărit decât în calitate de creator de sonete, de care doar rareori cineva îşi mai aduce aminte.

Autor: GEORGE ARION

sursa

„Nu doar cred în poezie, eu iubesc poezia“

2012-02-10T21:32:00.000+02:00

Interviu cu Gabriel DALIŞ

Pînă prin 2009, ai stat cumva la cutie. Îmi vorbise Constantin Virgil Bănescu despre tine, doar îmi vorbise. Cele patru volume de poezie erau invizibile. Cum de te-ai hotărît să pariezi pe literatură?

În cutia de care vorbeşti (mie îmi place să-i spun ladă), am publicat patru volume de versuri, unul la Suceava şi trei la Iaşi, am absolvit o facultate şi m-am mutat la Bucureşti pentru un master. În rest, citeam foarte mult şi, uneori, mai şi scriam. Nu mă interesa absolut deloc tot ce astăzi numim marketing cultural, munca mea însemna scrisul propriu-zis şi atît. Şi bine am făcut. Venirea mea în Bucureşti a însemnat însă o schimbare de paradigmă. Munceam foarte mult într-o ţară străină numită Bucureşti, de care mă apropia doar aceeaşi limbă pe care o vorbisem şi acasă. În rest, puteam să mă consider un cetăţean străin, departe de ţara mea. Aici mi-am făcut un anturaj frumos, apoi am început să călătoresc, dacă nu ieşeam din ţară o dată la trei luni simţeam că nu mai sînt bun de nimic pentru mine. Mai tîrziu, cînd voiam să găsesc ceva cu adevărat frumos în viaţă, n-am mai găsit pentru că nu mai scriam. Deloc. Bucureştiul m-a descurajat teribil. Şapte ani nu mi-a publicat absolut nimeni nici un rînd, nu am citit în nici un cenaclu, nu am avut nici o lectură, singura mea ieşire erau site-urile literare de mîna a treia, unde orice amator putea să-şi publice tîmpeniile.

E drept, nu am insistat să apar, probabil puteam găsi o cale, dar nu mi-am găsit locul printre tenebrele zonei douămiiste, a autorilor umflaţi cu pompa – cu cîteva excepţii – şi a liderului unui anume cenaclu.

Cînd l-ai cunoscut pe Virgil Bănescu?

Pe Constantin Virgil Bănescu l-am cunoscut la Casa Pogor din Iaşi, venise cu Cezar Ivănescu prin martie 2000. Am făcut cunoştinţă şi am fumat împreună din ţigările lui, Camel. Ascultîndu-l, mi-am dat seama că, în sfîrşit, a apărut cineva mai bun decît mine. Anii au trecut, am reluat amiciţia noastră după ce m-am mutat în Bucureşti, iar reuşita lui în literatură a fost singurul mod de a crede că şi eu voi reuşi prin scris, la un moment dat. Virgil a ţinut foarte mult la scrisul meu. M-a tot încurajat să scriu o carte nouă, să public o antologie, să fac ceva pentru poezia mea, apoi mi-a propus să scriem o carte de poeme împreună, lucru început, dar, din păcate, curmat de decizia lui de a pune punct lumii lui din această lume.

Pariul pe literatură l-am făcut încurajat de Virgil. Iar după ce el s-a aşezat în cer, am vrut să continui prin antologia apărută un an mai tîrziu prietenia mea cu el dincolo de cuvinte. Aşa a apărut la Editura Charmides din Bistriţa, cartea :pînă mereu.

Şi, totuşi, ai frecventat (nu fără scîntei, înţeleg) gruparea „Ou topos“ de la Iaşi, publicînd chiar şi-n revista Clubului 8. Rădăcinile sînt adînci, ca să spun aşa.

Am debutat în adolescenţă cu Semnale de sîmbătă. Cred că poezia m-a descoperit pe mine, eu nu prea ştiam ce mă aşteaptă de la acea vîrstă. Ajuns în Iaşi, am frecventat Cenaclul Junimea de la Pogor, unde am citit de cîteva ori. La „Ou topos“ mergeam ocazional, mai mult să-l ascult pe Ştefan Baştovoi cîntînd la chitară, nu eram un fan al acelui cenaclu, mă intriga, apoi plictisea teribil, singurii care îmi plăceau erau Baştovoi (mă felicita de fiecare dată cînd mă războiam cu cei de acolo) şi Lucian Dan Teodorovici, pe care-l ştiam din copilărie, părinţii noştri fiind vecini.

Cît de importantă ţi se pare în perspectiva literaturii contemporane lecţia anturajului?

Observ cu îngrijorare că zona de mondenităţi literare uneori este mai influentă decît o carte, oricît de pertinentă ar fi acea carte. Anturajul te susţine, te ajută să (te) promovezi, îţi oferă un spaţiu de confruntare şi posibilitatea de a te situa în raport cu o realitate dată. Dintr-un alt punct de vedere, anturajul poate însemna şi găştile literare (aproape la fel de multe ca numărul scărilor de bloc), care se exclud reciproc şi se înjură pe bloguri, după ce, eventual, scriitorii care le fac rotunde şi-au scris pe cărţi dedicaţii pline de recunoştinţă. Ferească Dumnezeu să aibă un scriitor succes, pentru că vor şti bine ceilalţi scriitori să uite de anturaj şi să-l pună la punct folosind metode secrete. Din păcate, absenţa lecţiei anturajului de care vorbeşti poate fi decepţia acelor scriitori care rămîn izolaţi şi anonimi, ale căror cărţi apar la edituri obscure, în tiraje confidenţiale, nu ajung „unde trebuie“ şi nu produc lumină din nici un alt unghi, exceptîndu-i pe autorii lor. Pe mine problema acestora mă preocupă.

Am cîteva nelămuriri. Dacă nu te superi... Spui că: „Numele oricărui autor care se respectă trebuie scris cu negru pe copertă“. De unde şi pînă unde?

E mai mult o glumă, deşi, recunosc, pe toate cărţile mele numele meu este scris cu negru.

Apoi, că cei mai mulţi bani i-ai cîştigat pe volumul de debut, Semnale de sîmbătă.

Nu m-am gîndit atunci la bani. Scriam cu o sete nebună, din teamă, din disperare, cu convingerea că nimic nu se mai poate face pentru mine. Semnale de sîmbătă a fost o carte norocoasă. A avut un tiraj mare, iar lansările s-au ţinut lanţ. Apoi, premiul pe care l-am primit a fost foarte consistent la acea vreme. Mi-am cumpărat o maşină de scris şi am fost la mare pentru prima dată. Ce să-şi dorească mai mult un băiat de la ţară care credea că scriitorii sînt nişte morţi cu trecut literar, care au locuit la Paris?

Şi, nu în ultimul rînd, că cel mai important aspect pentru tine ca autor, dincolo de a scrie foarte bine, e să găseşti editurile care îţi pot cel mai bine reprezenta cărţile.

Bineînţeles. Dacă aş fi avut şansa unor edituri puternice sau măcar competente care să nu pună gheara pe bani şi să facă perfectul nimic, nu aş fi fost pus în situaţia de a o lua de la capăt sau chiar de a publica o antologie. Hai să îţi spun cîţi bani mi-a cerut un editor în vogă în 2004, cînd i-am propus manuscrisul volumului Copacul fără urmaş, 3.000 de lei pentru 350 de exemplare, volumul urmînd să aibă 60 de pagini. Afişînd superioritatea nasului abia şters cu mîneca şi ţinînd un receptor pe coama urechii, mi-a spus să vin cu banii în maximum două săptămîni ca să ştie ce are de făcut. Cum să pun un manuscris în mîna unuia care cînd vorbeşte despre cărţi dă impresia că vinde porumb fiert pe plajă? Eu nu doar cred în poezie, eu iubesc poezia. Am o relaţie de încredere cu ceea ce scriu. E un adevăr. Iar adevărul ăsta nu se negociază, nici nu se potriveşte.

Din martie 2010 semnezi cronica Institutului Blecher.

E adevărat, de aproape doi ani scriu cronica Institutului Blecher, un club de lectură iniţiat şi moderat de Claudiu Komartin. Este un club de lectură curtat, care şi-a cîştigat binemeritat popularitate şi prestigiu, locul unde au citit pînă acum peste o sută de scriitori, de vîrste diferite, din ţară şi din străinătate, o parte dintre scriitorii tineri care au lecturat aici au şi debutat editorial între timp, iar pe alţii îi putem urmări constant în revistele literare. Prima mea lectură într-un cenaclu din Bucureşti a fost la Institutul Blecher, pe vremea cînd întîlnirile se ţineau în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor. O oportunitate extraordinară. Sînt convins că şi pentru alţii a fost la fel. Apreciez la Institutul Blecher că se încurajează individualităţi, iar discuţiile sînt pe text, constructive şi politicoase.

Ai blog din noiembrie 2009.

Blogul l-am făcut în 2006, dar n-am scris nici un rînd în el pînă în 2009. Mai mult simţeam nevoia de a comunica prin poemele pe care le ţineam prin dosare. Dar am fost prea leneş să scriu acolo.

Ce avantaje/dezavantaje pentru statutul de scriitor vezi de cînd ai blog?

Observ că, de cînd am blog, sînt un scriitor mai citit aici decît în volum. Într-adevăr, blogul m-ajută foarte mult să promovez poezia, să le bat obrazul guvernanţilor actuali şi să vorbesc despre scriitorii care-mi plac foarte mult. Dar această comunitate virtuală este extrem de importantă, se formează ca o prietenie a textelor. Avantajul suprem e rapiditatea cu care circulă o informaţie. Blogul meu mă îndeamnă să vizitez blogurile altor scriitori şi, în forma asta, să fiu la curent cu activităţi şi dezbateri. Nu de puţine ori, poemele pe care le-am postat mi-au adus utilizatori cu comentarii pertinente, ca într-un cenaclu. Îmi doresc ca blogul meu să fie, în primul rînd, un spaţiu de lectură şi nu neapărat unul de dezbatere. Încurajez lectura şi nu comentariile, deşi tocmai o discuţie antrenantă care trebuie încurajată în subsolul articolelor aduce utilizatori noi, iar faţă de cei deja prieteni, dai dovadă de politeţe. Dezavantajul este că blogul poate deveni modalitatea la îndemînă prin care o gaşcă de anonimi te înjură metodic. Vreme în urmă, anonimatul a lăsat opere literare valoroase care au circulat ca nişte euharistii lingvistice. Astăzi, din păcate, zona anonimă aduce pleiada de frustraţi înarmaţi pînă-n dinţi cu invective şi tumori violente.

Cît te-a ajutat blogul să-ţi vinzi antologia?

Suficient ca 90% din tirajul cărţii să se epuizeze într-un an, ceea ce pentru un volum de versuri este nesperat de bine, şi să-mi pun problema unui nou tiraj: pînă mereu. Oricum, ca autor, intenţia mea este de a nu vinde nici o carte, ci de a-mi dărui cărţile. Cred că nimănui inspiraţia nu îi vine pe bani.

Sînt un om discret, care crede în prietenie, în poezie şi în Dumnezeu. Sînt îngăduitor, deşi sceptic, n-am talent alcoolic, nici histrionic. Îmi place enorm pictura, sînt fan Debussy în aceeaşi măsură în care ascult Michael Jackson. Nu trădez, nu uit, nu mă răzbun. Sînt generos cu oamenii buni, dar zgîrcit şi aprig cu ceilalţi oameni. Îmi place să dorm, să petrec ore în şir prin puburi şi cafenele. Din cîte îmi dau seama, nu mă încadrez în nici o generaţie. Sînt un atipic şi o spun fără nici un fel de pretenţie ineluctabilă. Vreau să trăiesc din orice nu mă compromite. Şi chiar compromis, vreau să trăiesc.

Gabriel DALIŞ

Autor: UN Cristian

sursa

Biblioteci avem. Se caută cititori. Ar trebui desfiinţate bibliotecile săteşti?

2012-02-09T18:24:00.000+02:00

Comuna natală a poetului George Coşbuc din judeţul Bistriţa-Năsăud, care îi şi poartă numele, nu are nici bibliotecar, nici cititori activi ai fondului de carte, potrivit unei statistici publicate pe site-ul Bibliotecii Judeţene Bistriţa-Năsăud.

Biblioteca din comuna Coşbuc, care deţine o colecţie cu peste 10.600 de volume, a fost mutată recent din sediul căminului cultural în primărie, deoarece au început lucrările de renovare a clădirii. Funcţia de bibliotecar este vacantă din septembrie 2009, ca urmare a decesului celui care gestiona această activitate. În prezent, puţinele împrumuturi de carte sunt făcute de Rodica Băiţan, soţia fostului bibliotecar, care lucrează ca asistent social la primăria Coşbuc, însă niciun locuitor din comună nu are fişă activă la bibliotecă.

În judeţul Bistriţa-Năsăud, conform statisticii Bibliotecii Judeţene, există alte 11 comune fără utilizatori activi ai fondului de carte şi fără bibliotecari: Budacu de Jos, Ciceu Giurgeşti, Lechinţa, Mărişelu, Miceştii de Câmpie, Nuşeni, Parva, Şieuţ, Şintereag, Telciu şi Uriu. În schimb, sunt două comune, Josenii Bârgăului şi Şanţ, unde există bibliotecari, dar niciun cititor, spre deosebire de comunele Maieru şi Şieu Odorhei unde, chiar dacă nu există o persoană angajată, în statistici apar 56 şi, respectiv, 38 de utilizatori activi. Comuna cu cei mai mulţi cititori înregistraţi la bibliotecă este Rodna, cu 802 persoane, numărul cititorilor de aici fiind doar cu 22 mai puţini decât cei din oraşul Beclean, transmite Agerpres.

În comuna natală a lui Liviu Rebreanu, Târlişua, 282 de locuitori au fişe la bibliotecă, în schimb în comuna Petru Rareş, unde s-a născut Ioan Pop-Reteganul, considerat ‘cel mai mare folclorist al Ardealului’, biblioteca are doar 32 de cititori activi. În ceea ce priveşte ‘oraşul academicienilor’, Năsăud, devenit cunoscut datorită unor nume ca Grigore şi Constantin Moisil, deşi dispune de o bibliotecă cu peste 57.000 de volume, numărul utilizatorilor activi este de doar 916.

Scris de : D.P. sursa sursa foto

Toţi pierd şi toţi câştigă

2012-02-08T17:27:00.000+02:00

În toate epocile, decadenţa a avut marcajul prosperităţii, iar veacul al XX-lea nu face excepţie. Veacul nostru nu face decât să confirme acest adevăr, atât de evident, încât aduce a paradox şi e tratat ca atare. E oare de bine că orice nătărău poate să-şi publice, de la o zi la alta, într-o carte care impune prin dimensiuni şi eleganţă, emanaţia îngustă a minţii sale? Pentru ins, e de bine, dar pentru carte, nu.

La începuturile tiparului modern, construcţia unei cărţi cerea mult discernământ, multă muncă şi multă cheltuială. Nimănui nu-i convenea, nici scriitorului, nici editorului şi nici tipografului să angajeze tipărirea şi distribuirea unei cărţi fără un potenţial sigur de cititori. Mai bine zis, fără acei cititori calificaţi, prin cultură şi punct de vedere, şi răsăriţi dintr-o masă posibilă, dar neinteresantă, dintr-o mulţime posibilă, dar care nu putea influenţa drumul cărţii în direcţia calităţilor ei. O scriere a lui Kant sau Flaubert putea să ajungă şi în mâinile unui târgoveţ mai spălat, însă nu aici se decidea soarta ei.

Astăzi, oricât de scumpă ar fi o carte la vânzare, ea e în esenţă la fel de ieftină la producător ca orice obiect industrial de serie. Cu medicamentele, lucrurile stau cam la fel: se produc ieftin cu tona şi se vând scump cu miligramul. Discernământul cultural şi artistic nu mai contează, tot ce contează e discernământul comercial. Iar în avalanşa de cărţi tipărite pe banii autorilor, din vanitate sau din prostie, nici măcar acesta. S-ar putea obiecta că a crescut şi numărul cărţilor de calitate – ceea ce e adevărat – şi că e în grija cititorului să le selecteze şi să le aibă – ceea ce e fals.

Cititorii scrierilor cu mare încărcătură spirituală şi cu un stil foarte elaborat sunt puţini, sunt împrăştiaţi pe toată planeta şi n-au mijloacele să ajungă, pe drumul cel mai scurt, la cărţile condiţiei lor. Mai ales că acestea, apărând în tiraje mici şi pe culoare nesusţinute de industria publicitară, sunt în mod fatal scumpe. Astăzi, un Balzac n-ar mai răzbi în puhoiul făcătorilor de romane de larg consum. În India, se tipăresc anual peste 10.000 de romane scrise de indieni. Mă întreb tot mai des dacă nu cumva aşa-numitele romane cu succes internaţional, garantat de industria publicitară, nu-s fabricate în China, ca tenişii şi blugii „sută la sută americani”.

Consolarea pentru autorii de profunzime, care ratează noile întreceri de cantitate şi de viteză, vine chiar din istoria creaţiei literare, unde tot ce a avut un început, oricât de triumfant şi de oportun a fost acesta, a avut şi un sfârşit. O lume se termină, dar lumea care începe anunţă o competiţie a calităţii absurdă în care aleargă fiecare încotro vrea şi toţi sunt, în acelaşi timp, şi perdanţi, şi câştigători.

Autor: TUDOR OCTAVIAN
sursa

Charles Dickens 2012 - Omagiu pentru cel mai popular scriitor din epoca victoriana

2012-02-07T13:24:00.000+02:00

Charles Dickens in his study at Gad's Hill Place, his country home in Higham, Kent – a long way from his early life in Norfolk Street, Marylebone. Photograph: Everett Collection/Rex Features

http://www.guardian.co.uk/books/gallery/2012/feb/01/charlesdickens-london

Charles Dickens este omagiat, pe 7 februarie, printr-un Google Doodle postat pe pagina de start a motorului de cautare.

Charles Dickens s-a nascut la Portsmouth la 7 februarie 1812, casa sa natala devenind ceea ce este acum Muzeul Charles Dickens. Dickens a fost cel mai popular romancier din epoca victoriana si este considerat pe scara larga ca fiind unul dintre cei mai buni romancieri din toate timpurile. El a creat unele dintre cele mai memorabile personaje din literatura de specialitate.

Festivitati in onoarea lui Charles Dickens

Mai multe festivitati sunt organizate in Marea Britanie in cinstea celor 200 de ani de la nasterea marelui scriitor. Printul de Wales si Ducesa de Cornwall vor conduce festivitatile din Regatul Unit si Charles va depune o coroana de flori pe mormantul lui Dickens, la Westminster Abbey, unde a fost ingropat in 1870.
Ralph Fiennes va citi un extras din Bleak House, dat de Mark Dickens, stra-stra-nepotul lui Charles Dickens.
Puterea de a scrie a lui Dickens, bogatia de caractere si sentimentul sau puternic de moralitate este la fel de captivant si de relevante si in secolul 21. Povestirile sale cele mai celebre, printre care "Oliver Twist", "Marile sperante", "David Copperfield" si "Colind de Craciun", au dat nastere la filme, piese de teatru, drame de televiziune si musicaluri.

Dupa Shakespeare, niciun alt scriitor pana la Dickens nu a influentat cultura mondiala la o scara atat de larga. Aniversarea a 200 de ani de la nasterea sa in 2012 ofera o oportunitate unica pentru a comemora viata, munca si valorile de o comoara nationala.

Catedrala Southwark va celebra bicentenarul nasterii lui Charles Dickens, cu o serie de evenimente. O expozitie va avea o selectie de scrisori a lui Charles Dickens, dar si alte artefacte vor rula pe ecran.

Viata lui Charles Dickens

Tanar fiind, Charles si-a petrecut timpul liber in compania romanelor de aventuri ale lui Tobias Smollett si Henry Fielding. Familia sa facea parte din nobilimea de mijloc si i-a asigurat educatia la o scoala privata, dar totul avea sa se schimbe dupa ce tatal sau a pierdut o suma mare de bani in distractii si straduindu-se sa-si mentina pozitia sociala, familia fiind trimisa la inchisoarea datornicilor.

La varsta de 12 ani, Charles Dickens este destul de matur ca sa munceasca zece ore pe zi in fabrica de crema de ghete a lui Warren (aflata in apropiere de statia de cale ferata Charing Cross), pentru sase silingi pe saptamana. Cu acesti bani trebuie sa-si achite cazarea si sa incerce sa-si ajute familia. Dupa o perioada de timp, situatia familiei se imbunatateste in urma unei mosteniri venite din partea familiei tatalui.

Familia Dickens iese din inchisoarea saracilor, dar mama il lasa pe Charles sa lucreze in continuare la fabrica de crema de ghete. Dickens n-o va ierta niciodata si acest resentiment, precum si situatia grea a clasei in mijlocul careia si-a trait o parte din copilarie vor deveni teme majore ale operei sale.

Pe 2 aprilie 1836 se casatoreste cu Catherine Hogarth, impreuna cu care va avea zece copii. in acest an accepta un post de editor la Bentley's Miscellany, unde va ramane pana in 1839. Alte doua ziare la care a publicat foarte mult au fost Household Words si All the Year Round.

In 1868 divorteaza de sotia sa, dar aceasta va locui la Gad's Hill pana la moarte.Dickens continua sa lucreze si sa faca turnee de promovare a romanelor sale, iar in 1868 face a doua calatorie in SUA, unde remarca schimbarile survenite in urma Razboiului Revenit in Anglia, deasemenea isi continua turneele in Scotia si Irlanda. In timpul unui astfel de turneu sufera un prim infarct in anul 1869 dupa care urmeaza o perioada de odihna.

Pe 2 decembrie 1867 are prima intalnire cu cititorii in Statele Unite, la New York. Aceste intalniri cer insa mult efort si vor contribui la deteriorarea starii lui de sanatate.

Pe 9 iunie 1870, Dickens moare in urma unui atac de cord. Scriitorul si-a dorit sa fie inmormantat la catedrala Rochester, dar se odihneste la Manastirea Abbey, in coltul poetilor.

Data: 07.02.2012 / Autor: Maria Toma

sursa

Charles Dickens: biografie şi opere care pot fi lecturate online in original

Dezastre publicitare

2012-02-06T23:08:00.000+02:00

sursa

Ce cărţi mai citesc scriitorii – recomandări de lectură.

2012-02-05T11:52:00.000+02:00

La sfârşit de an, când se fac bilanţurile, am încercat să recoltăm opiniile unor personalităţi din lumea culturală românească în legătură cu cele mai frumoase, mai importante cărţi pe care le-au citit. Aceste opinii urmând să devină pentru dumneavoastră, cititorii noştri, tot atâtea îndemnuri spre lectură. Dar şi chei de interpretare a unor universuri ficţionale. Iată deci un evantai larg de recomandări, de cărţi grave sau amuzante, antrenante sau contemplative, dar care, toate, stau sub semnul unei certe valori literare. Criticii, recenzenţii de carte sau editorii, sub presiunea volumului uriaş de cărţi publicate zilnic, au avut în mod limpede privirea întoarsă spre noutate, spre ultimele apariţii. Ceilalţi au cedat contemplaţiei, vederii panoramate şi ierarhiilor subiective. Toţi, profesionişti ai lecturii, vă propun o seamă de cărţi admirabile. La sfârşit, dar nu la urmă, vă propunem un pachet de recomandări alcătuit de Ziarul de duminică.

Evantai din cărţi

Aurelia Mocanu, critic de artă şi jurnalist

Orientalistul Tom Reiss, Ed. Rao, 2008

Cartea care m-a captivat în vara asta fierbinte a fost biografia patetică a unui scriitor azer-evreu, trecut la islam, devenit, printre alte excentricităţi, biograf al lui Stalin şi Mussolini. Cele peste 500 de pagini, blindate cu note şi bibliografie, pornesc de la ţâşnirea petrolului la Baku, explică anarhismul rus şi pârjolul bolşevic, cenuşa Imperiului Otoman, flama nazismului, scurt-circuitul evreilor orientali cu cei germanizaţi, la Berlin sau Viena. În Orientalistul (Ed. Rao, 2008), gazetarul american Tom Reiss reface o existenţă dramatică, nu teze statale, aşa că scrie în urzeală, destul de incorrect pol, istoria crudă a primei jumătăţi de secol european.

Iulian, împăratul apostat Gore Vidal, Polirom

Semnalez reeditarea la Polirom a romanului istoric fascinant asupra lui Iulian, împăratul apostat (scris în 1964), adică supoziţia că puteam să ne dispensăm de creştinism. Clasic-postmodernul american Gore Vidal ne inoculează admiraţia pentru sfârşitul elenismului, scenarizează dramatic concurenţa păgânismului mithraic cu emergenţa creştinismului şi ne relativizează sanctificări de tip Constantin cel Mare. Autopsie istorică europeană tocmai bună pentru prizat globalismul.

Jurnalul întârziat a lui Samuil Rosei, Ed. Anastasia, 2011

Este o lectură alertă, mozaicată cultural şi axată pe trei decenii de observaţii sincere privind breasla artiştilor plastici. Este cazul unei reconstituiri grafologice a unor agende aproape secrete ale unui personaj carbonizat de istoria extremismelor din anii '40. Rosei a trăit într-un fel de clandestinitate culturală, ca însoţitor discret şi amabil al carierelor artistice, prin slujba de galerist la UAP, apoi consilier artistic, după 1990, la prima casă de licitaţii de artă a Bucureştiului.

Harta şi teritoriul Polirom 2001

Romanul este ca un tur periculos de Luna Parc în marketingul publicitar care tronează în arta (şi cultura) contemporană. Houellebecq-Goncourt, delicios model de textură romanescă neagră, adică "vitrion franţuzesc" pulverizat asupra artei contemporane.

Palimpsest continuu Magda Manoliu, Ed. Perfomantica, 2011
Un prim volum de poeme, strânse ca o rouă de Ierihon în aproape patru decenii de slujire a limbii române: Magda Manoliu, Palimpsest continuu, Ed. Perfomantica, 2011.

Versuri austere şi autentice, venite rar la lumină, din impuls existenţial nicidecum ca fapt cultural, cu registrul suferinţei înăbuşite în ceauşism, sapienţiale în anii din urmă. O bună surpriză poetică, de sensibilitate şi decenţă a limbii pe elipsa versului.

Cărţi pentru echilibru lăuntric
Marius Vasileanu, jurnalist şi profesor de istoria religiilor

Unul din modelele taoiste ale lumii vorbeşte despre jocul celor cinci mişcări (elemente). Deformarea profesională mă determină să cred că lectura/ jocul următoarelor cinci cărţi apărute recent ar putea reamplasa cititorul - descărcat de prejudecăţile uzuale - pe calea unui tonic echilibru lăuntric:

Funcţia critică a credinţei André Scrima, Humanitas, 2011, prefaţa, traducerea şi îngrijirea volumului de Anca Manolescu

Le rire et les religions. Un couple explosif, (sous la direction de) Frédéric Antoine et Arnaud Join-Lambert, (Éditions Fidélité, Namur, Belgique, 2011)

Universul într-un singur atom. Convergenţa ştiinţei şi spiritualităţii Sanctitatea Sa Dalai Lama, Humanitas, 2011, traducere Adina-Camelia Avramescu

Mircea Eliade - Henry Pernet. Corespondenţă 1961 - 1986, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011, prefaţă de Mac Linscott Ricketts, traducere Mihaela Gligor şi Călin Cristian Pop

Grădina ca parabolă teologică - meditaţii despre grădinărit. Cu un epilog filocalic despre Grădina sufletului contemplativ, Vigen Guroian, Deisis, Sibiu, 2011, traducere şi postfaţă diac. Ioan I. Ică jr.

Voi continua propriul meu joc cu doar câteva argumente provenite din acelaşi tezaur taoist: (1) scrisul Pr. A. Scrima este mereu viu, plin de trezie, greu de înţelesuri asupra cărora vei putea medita cel puţin un an de aici înainte - a chestiona permanent propria ta credinţă este un gest de sănătate spirituală care corespunde primăverii, începutului, lojii Lemnului; (2) întrebările sunt cu adevărat ziditoare dacă găseşti puterea de a (su)râde chiar acolo unde se cere gravitate maximă - cartea despre râs şi religii corespunde bucuriei ca esenţă a Cerului, creşterii, anotimpului vară, lojii Focului; (3) nu există ruptură între ştiinţă şi spiritualitate, demonstrează Dalai Lama, iată elementul de UNITATE la care merită să mediteze orice zăpăcit al acestei lumi postmoderne - corespunde Centrului, sfârşitului verii (în realitate, un "intersezon"), unui necesar tonus permanent, lojii Pământ; (4) înţelepciunea presupune o bună recoltare a celor sădite peste an, aceasta fac cei doi istorici ai religiilor M. Eliade şi H. Pernet: recoltează înţelepciunea acestei lumi - splendida carte rezultată corespunde toamnei, lojii Metalului (simbol al apărătorului organismului/cosmosului prin eliminarea răului); (5) la încheierea acestui ciclu biblio-agrar, ce poate fi mai necesar decât "meditaţiile despre grădinărit" şi contemplarea grădinii sufletului - cartea lui V. Guroian corespunde depozitării, anotimpului iarna, nordului, culorii albastru, lojii Apă şi rugii lui Samuel: "Vorbeşte Doamne, căci robul Tău ascultă"…

Ardente aşteptări de lectură
Dan. C. Mihăilescu, critic literar, eseist

În ce mă priveşte, din cele câteva zeci de bucoavne cu care am venit acasă după cele trei zile (cu şapte lansări) petrecute şnur la târgul "Gaudeamus", cele mai ardente aşteptări de lectură vizează:

Søren Kierkegaard, Opere III, Ed. Humanitas, cu texte traduse pentru prima dată în româneşte, cuprinzând inclusiv notaţii despre Iov, apostolul Pavel şi Ioan Botezătorul.

Solar Ian McEwan, Editura Polirom, deşi, frunzărind cartea, am subînţeles că e departe de Inocentul sau Durabila iubire. În schimb, pare aproape de Rabitt-ul lui Updike, aşa încât precis că mă va scoate din sărite exact în măsura în care o să mă incite.

Tridentul lui Neptun Fred Vargas, Editura Trei.
Doamna arheolog de la CNRS, care nu e nicidecum scriitor maghiar şi care m-a hipnotizat prin Omul cu cercurile albastre. Mai e nevoie să spun ceva?

De la Junimea la Noica Marta Petreu, Editura Polirom.
Vezi bine că iar e rost de scandal. Dar, ca şi în cazurile Neagu Djuvara şi Lucian Boia, Marta Petreu reuşeşte să schimbe viforos apa din acvariul mâlos al istoriei noastre literare. Iritant pentru unii, benefic pentru toată lumea.

Moartea Ceauşeştilor Catherine Durandin, Ed. Humanitas.
Aici nu mai pot glosa nimic. Titlul spune totul.

Cinci cărţi bune de citit
Horia Gârbea, scriitor, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti

Băieţi aproape buni Bogdan Teodorescu, Editura Tritonic, roman
Acesta este cel mai bun roman al autorului care a scris destule altele, devenite best-sellers, pe lângă volumele lui despre manipulare şi respectiv despre 54 de locuri de vizitat din 24 de ţări, la fel de bine vândute. Bogdan Teodorescu are forţă, imaginaţie, un har special de a combina personaje şi acţiuni numeroase într-o ţesătură complexă. Băieţi aproape buni scanează toată mizeria manipulării gazetăreşti - politice - socio-mondene a societăţii noastre, fix în anul scrierii cărţii.

Cartea Alcool Ion Mureşan, Editura Charmides, poezie Aşa cum se explică limpede şi programatic în "Poemul alcoolicilor", băutura e un vehicul spre Dumnezeu, iar cârciuma - un loc de reflecţie la dumnezeire. Aşa cum şamanii obţin transa mistică prin stupefiante sau, uneori, chiar alcool, omul contemporan incapabil de a se înălţa cu gândul spre divinitate în cursul vieţuirii lui grăbite, larvare, găseşte în alcool elixirul care-l pune în contact cu îngerii, şi în cârciumă templul care oferă ambianţă propice şi răgaz pentru meditaţie.

Ucideţi generalul Bogdan Hrib, Editura Tritonic - Crime Scene, roman Primind de la misteriosul ex-KGB-ist Puşkin, omul care apare când nu te aştepţi, misiunea să-l ucidă pe generalul Simionescu, Stelian Munteanu va fi în mare dificultate, mai ales că Simionescu chiar moare împuşcat la Viena, acolo unde fostul lui TR-ist nu se îndurase să-l lichideze. După cum spuneam, prin modul de scriere şi mai ales prin memorialul de cazarmă al personajului, Ucideţi generalul e mai mult decât un roman poliţist sau de aventuri.

Viaţa lui Kostas Venetis Octavian Soviany, Cartea Românească, roman Traseul lui Kostas Venetis şi al ucenicului şi amantului său poreclit "Nemţoaica", tânărul care-i şi scrie, după dictare, biografia sunt complicate, sinuoase, pline de orori. Venetis este coţcar (trişor), scamator, ucigaş, sodomit prin vocaţie, dar şi prin ură. Un şir uriaş de fapte, dar şi de personaje atroce şi memorabile este "viaţa" lui Venetis, şi nici aventurile "Nemţoaicei" care-i notează trecutul nu-s unse cu dulceaţa lumii. Cei doi se întâlnesc la Veneţia şi acolo are loc întremarea lui Kostas şi dispariţia lui fără urmă.

Mortul îndrăgostit Mihail Gălăţanu, Editura Vinea, poezie Forţa şi expresivitatea lui Mihail Gălăţanu apar şi în acest volum. La el, dragostea şi moartea sunt un continuum, o împletire ca în ideograma alb-neagră a principiilor masculin şi feminin. În textele lui Gălăţanu moartea e feminină şi dragostea e atributul viril. Întregul volum e consacrat temei, inclusiv prin conotaţiile spirituale, religioase ale morţii şi prin nuntirea văzută ca ritual funerar şi invers, cum se vede şi din titlul "moarte cu dar". "Moartea trebuie ţinută în putere, frumoasă şi tânără" zice poetul.

Cărţile mele de suflet
Bogdan Hrib, scriitor, director şi fondator al Editurii Tritonic

Ocolul pământului în 80 de zile Jules Verne
Argument - pentru că am învăţat geografie şi am călătorit cu personajele cărţii prin toată lumea şi am râs şi am învăţat să citesc cu multă, multă poftă.

Somnul de veci Raymond Chandler
Pentru că am descoperit o lume şi un autor, şi pentru că mi-aş fi dorit să scriu ca el şi să trăiesc în acele vremuri nu foarte îndepărtate.

54/24 Bogdan Teodorescu
Pentru că este cartea de călătorii pe care o am la capul patului şi îmi oferă şansa de a şterge zile nesuferite şi grele cu o poveste supersimpatică, ori de câte ori am nevoie.

Atac în bibliotecă George Arion
Pentru că am citit-o într-o vreme când aşa ceva nu putea apărea şi pentru că m-a provocat să-mi încerc norocul într-ale scrisului.

Cireşarii Constantin Chiriţă
Pentru că am citit acele volume exact atunci când trebuia, la vârsta şi în epoca potrivită, pentru că am trăit cu ei toate aventurile, pentru că am citit pe ascuns în pat, sub pătură cu lanterna aprinsă...

Recomandări de sfârşit de an
Stelian Ţurlea, scriitor şi jurnalist

Fortăreaţa nebunilor George Arion, Crime scene publishing, roman poliţist
Rar mi-a fost dat să citesc o carte care să transmită atâta tensiune, mai ales în ampla parte care descrie perioada deţinerii lui Andrei Mladin într-un ospiciu, pentru vina de a fi dorit să afle de ce şi cum a dispărut un tânăr ca dorea să fugă din România comunistă. Fortăreaţa nebunilor e un roman obsedant, scris cu uşurinţa extraodinară cu care ne-a obişnuit George Arion.

O zi David Nicholls, Editura Litera, roman de dragoste
David Nicholls e un maestru pe mai multe planuri. Înainte de orice, dialogurile admirabile, pagini şi pagini care curg cu o naturaleţe dezarmantă, parcă smulse din viaţă. Apoi, traseele complicate, haotice, întortocheate ale legăturilor dintre doi oameni, în care se amestecă iubire, frustrare, dezamăgire, speranţă, nevoia de un apropiat, fuga de singurătate. Un deznodământ surprinzător.

Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut Jonas Jonasson, editura Trei, o carte amuzantă
Un bătrân de o sută de ani fuge dintr-un azil, ajunge în posesia unei valize cu cincizeci de milioane de dolari cu gangsterii şi poliţia pe urmele lui. Aflăm că în lunga lui viaţă i-a întâlnit pe toţi mai marii lumii, Truman, Stalin, Mao şi alţii, doar pentru că ştia ca nimeni altul cum să facă explozibili...

Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete. Andrei Pleşu, Editura Humanitas, carte de eseuri
Portrete de o remarcabilă fineţe, dar, mai ales, caracterizări memorabile, tăiate cu bisturiul, cu multă detaşare, autorul admiţând că de multe ori nu este de acord cu opiniile celor descrişi, uneori chiar şi când îi admiră.

Harfa de iarbă Truman Capote, Editura Polirom, carte clasică
O capodoperă, de nenumărate ori editată, de multe ori adaptată pentru film, un microroman care narează din perspectiva unui adolescent orfan izolat împreună cu două mătuşi nonconformiste într-un... copac, de unde nu mai vor să coboare.

Uneori, oamenii şi Dumnezeu scriu poveşti cu aceeaşi mână, chiar dacă în limbi diferite
Magdalena Mărculescu, editor, director în Grupul editorial Trei

Să alegi cinci cărţi importante din viaţa ta este mai greu decât să numeşti cinci oameni importanţi din viaţa ta.
Propun să încep "lista celor cinci" cu o mare carte a copilăriei mele:

Odiseea lui Homer. M-am pierdut şi m-am regăsit pe mine însămi printre paginile acestei epopei pline de aventuri, de umor şi de metamorfoze. Acum câţiva ani, aveam să ajung în insula Corfu. Există acolo un loc de o frumuseţe dincolo de metaforă, numit Paleocastriţa, un golf străjuit de o stâncă nespus de spectaculoasă. Arată precum o corabie împietrită în bătăia valurilor. Legenda trimite la "Odiseea" M-am topit în peisaj şi în amintirea lecturii: uneori, oamenii şi Dumnezeu scriu poveşti cu aceeasă mână, chiar dacă în limbi diferite.
Adolescenţa este cu adevărat vârsta lecturilor pasionale. Dostoievski, si mai ales Fraţii Karamazov aveau să însemne pentru mine un lung voiaj spiritual.

Patul lui Procust al lui Camil Petrescu a fost un fel de abecedar al senzualităţii.
A urmat o vârstă a filosofiei, pe parcursul anilor de facultate şi de doctorat, pe care îmi este imposibil să o rezum. Dar, chiar presupunând că studiile m-ar fi purtat pe alte căi, chiar dacă aş fi ales să fac matematică, sau sport sau jurnalism, sunt sigură că, mai devreme sau mai târziu, l-aş fi descoperit pe Nietzsche, iar lectura lui m-ar fi marcat. Dincolo de bine şi de rău a însemnat declaraţia mea personală de independenţă.

Îmi plac mult biografiile. Poveştile despre vieţile altora, în special ale "eroilor" constituie un bun antidot împotriv lenei şi lipsei de entuziasm.

Viaţa pe care Richard Branson o relatează în autobiografia sa Pierderea virginităţii te inspiră şi este întotdeauna un bun început atunci când nu mai ai şansa să o iei cu adevărat de la capăt.

Închei, sărind practic ultimii 12 ani din viaţa mea, anii de editor prin excelenţă, în care, profesional, nu am făcut apoape nimic altceva decât să citesc, să aleg şi public cărţi la editurile TREI şi Pandora M.

"Haine groase şi cărţi de citit"
Lucian Vasilescu, scriitor, editor Ziarul de duminică

Cartea Psalmilor pre stihuri Şerban Foarţă, Editura Brumar
151 de Psalmi au fost recitiţi de Şerban Foarţă în cheie poetică. Un exerciţiu superb de spiritualitate, care-l confirmă pe autor ca pe unul dintre cei mai dăruiţi ambasadori ai limbii române. Pentru cine a uitat (sau nu ştie): Şerban Foarţă este şi unul dintre autorii de texte pentru formaţia Phoenix, din anii de glorie ai acesteia.

Spuma zilelor Boris Vian, Editura Humanitas
După mine, Spuma zilelor este cel mai frumos roman de dragoste care a fost scris vreodată. Cartea poate fi citită la orice vârstă şi este un amestec alchimic desăvârşit al regnurilor şi al speciilor, care se dovedesc a fi complementare. Dacă ar fi să mi se dea poruncă să uit tot, cu excepţia unei singure cărţi, pe aceasta aş alege să n-o uit.

Cititorul Bernhard Schlink, Editura Polirom
Desigur, aţi putea cumpăra (sau descărca) filmul ("The Reader", cu Kate Winslet şi Ralph Fiennes în rolurile principale, film cu câte cinci nominalizări la Oscar şi la premiile BAFTA şi câştigător al unui Glob de Aur). Cartea, însă, este de o tandreţe răscolitoare, o îmbrăţişare deznădăjduită a cuvintelor.

Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado, Editura pentru Literatură Universală
N-o căutaţi în librării, că n-o s-o găsiţi. Încercaţi prin anticariate sau pe internet.
Scrisorile (apocrife, dar ce mai contează) au fost scrise acum vreo patru sute de ani de o călugăriţă portugheză, Mariana Alcoforado. Destinatarul: un ofiţer alăturea de care a trăit o halucinantă şi interzisă poveste de dragoste. Bărbatul nu i-a răspuns niciodată. Scrisorile sunt unanim considerate o capodoperă a literaturii de dragoste.

Evanghelia după Jimmy Didier van Cauwelaert, editura Humanitas
Autorul a primit (pentru un roman anterior) premiul Goncourt.
Ar putea fi clonat Iisus pornind de la sângele prelevat de pe Giulgiul din Torino? Şi dacă această clonare ar izbuti, ce-ar putea şi ce-ar trebui să facă omenirea cu copia perfectă a Mântuitorului? Dar omul cu pricina, ce-ar face când (şi dacă) ar afla că este reîntruparea Fiului lui Dumnezeu?

Felul în care orânduieşti cărţile spune totul despre tine
Daniel Nicolescu, jurnalist, traducător, editor Ziarul de duminică

Familia mea şi alte animale Gerald Durrell, Editura Vremea
Este, prin definiţie, Cartea de vacanţă. Fie că sunteţi la mare sau la munte, înaintea Crăciunului, a vacanţei de Paşte sau în concediu de vară, această bijuterie narativă vă va însori sufletul. Gerry Durrell, autorul ei, este fratele mult mai celebrului romancier Lawrence Durrell (care, de altfel, este prins în "insectarul" de personaje umane şi lighioane al acestei cărţi). În plus, a fost ani la rând directorul Grădinii zoologice din Londra. Nu ştiu cum s-a achitat de datoria lui de manager animalier, dar, cu siguranţă, în materie de scris şi de umor hâtru nu are egal. Am recitit volumul de vreo zece ori şi, promit, o voi mai face.

Cartea fiinţelor imaginare Margarita Guerrero, Jorge Luis Borges, Editura Polirom

Veţi spune că sunt obsedat de animale. Ei, bine, nu sunt. Faptul că a doua carte pe care o recomand e un bestiar, o suită de portrete ale unor fiinţe miraculoase, constituie o pură întâmplare afectivă. Manualul de faţă e un exerciţiu de imaginaţie dezlănţuită, de viziuni baroce, aglutinate în manieră arcimboldescă, dar şi de stil. Eseist şi povestitor, îndeobşte, fascinat de idei mai mult decât lucruri, şi de cărţi mai mult decât de oameni, Borges este aici şi un magician al descrierii monştrilor carte ne bântuie visele.

Istoria lecturii Alberto Manguel, Editura Nemira

O carte despre cărţi. O carte care valorează cât toate sfaturile noastre. Manguel dovedeşte un spectaculos dinamism al inteligenţei, ştie să selecteze cu imperială fineţe - în plin exerciţiu al celei mai eclectice activităţi posibile, lectura! -, arborează un spirit tânăr, lipsit de anchilozele cititorului tradiţional, recunoaşte valoarea mijloacelor moderne de comunicare şi admite, neperturbat de grija vreunei concesii, convieţuirea bibliotecii clasice cu internetul.

După o viaţă de alergătură (în care, între altele, i-a fost asistent lui Borges), a pus punct şi şi-a desfăcut în sfârşit lăzile cu cărţi pe care le-a cărat pretutindeni. Le-a aşezat pe pardoseala unei chilii (din Poitou, Franţa) în stive, unele costelive, altele că nişte turnuri Babel, pe altele le-a înghesuit în şiruri îngălbenite, pe altele nou-nouţe le-a făcut grămezi, şi a prins să-şi închipuie cum îşi va aranja biblioteca. "Mă simţeam ca în prima zi înainte de creaţie: totul era acolo, dar nimic nu avea nume şi nu-şi găsise locul. Am petrecut nu şapte zile, ci trei luni că să creez un univers unde mă puteam regăsi şi unde mi-am strecurat toate obiectele intime care trimiteau la alte lumi: batiste, scrisori, bilete de metrou..." Altfel spus, a realizat că biblioteca este mai presus de orice autoportret şi autobiografie şi că, fie că ai 10 cărţi, fie că ai 30.000, felul în care le vei orândui în Templu va spune totul despre tine.

Harta şi teritoriul Michel Houllebecq, Editura Polirom

Poate nu cel mai bun roman al singurului scriitor francez al momentului cu adevărat universal, însă, oricum, cel pentru care a luat, în sfârşit, după două decenii de aşteptare, premiul Goncourt. O punere în scenă insolită a propriei morţi (condusă ca un roman poliţist de cea mai bună factură) se intersectează cu cea mai modernă, curajoasă, perspicace biografie artistică pe care am citit-o în ultima vreme: cea a lui Jed Martin, un pictor atins de aripa geniului. O carte care se citeşte dintr-o răsuflare şi care scapă de obişnuitele obsesii sexuale ale autorului.

Zazie în metrou Raymond Queneau, Editura Paralela 45

O carte nebună, scrisă într-o limbă pe jumătate inventată, despre o puştoaică rebelă, obraznică şi, totuşi, adorabilă, care porneşte într-un voiaj de rutină prin Paris, dar care, atrasă de mirajul descoperirii, ajunge să trăiască o adevărată odisee, punctată de personaje şi întâmplări bizare, dintre care cea mai bizară este însăşi aventura limbajului. O carte care numai la nevoie trebuie citită în traducere, a unuia dintre cei mai rafinaţi şi complecşi stilişti ai literelor franceze.

ZIARUL DE DUMINICĂ RECOMANDĂ

Teorema lui Almodovar Antoni Casas Ros, Editura Vellant

Un roman bizar, de o frumuseţe stranie, cu accente sumbre, contrariante, născut din condeiul unui scriitor cu o biografie misterioasă. Nu se ştie dacă lucrurile stau chiar aşa sau dacă e vorba despre unda de marketing emisă de primul său editor francez, dar Antoni Casas Ros, născut în 1972, în Catalonia franceză, din tată spaniol şi mamă italiancă, a fost victima unui grav accident, în urma căruia a fost desfigurat. Nimeni din lumea literară franceză nu l-a văzut până acum, iar manuscrisul primului său roman a căzut, ca din cer, pe biroul editorului său. Ceea ce completează aerul straniu al poveştii este numele şi linia biografică a personajului din Teorema lui Almodovar, personaj care se numeşte Antoni Casas Ros şi care... a suferit un grav accident, în urma căruia şi-a pierdut iubita şi chipul...

Catch-22, Joseph Heller, Editura Polirom

La jumătate de veac după apariţie, volumul face parte din categoria rară a cărţilor care, odată începute, nu mai pot fi lăsate din mână. Roman cult, ecranizat cu mare succes (de Mike Nichols, cu Alan Arkin, Anthony Perkins sau Orson Welles printre interpreţi), Catch-22 este, în linii mari, o naraţiune burlescă ale cărei fire se întind în perioada celui de-al doilea Război Mondial. Ne aflăm pe mica insulă italienească Pianosa, la 12 kilometri sud de Elba, unde îşi are baza o escadrilă de aviatori americani. De aici pornesc în misiuni de recunoaştere sau de bombardament toţi eroii cărţii şi apoi se întorc tot aici, ciuruiţi trupeşte şi răvăşiţi mental. Deşi, oficial, pe harta de operaţiuni, taberele care se opun sunt constituite din americani şi nemţi (fiecare cu aliaţii lor), luptele cele mai intense se duc între americani şi ei înşişi, sau, dacă vreţi, între americani şi ideea de război.

Daniel Stein, Ludmila Uliţkaia, traducător, Editura Humanitas fiction

Roman compozit, a cărui structură amestecă epistolele, mărturiile din jurnale, articolele de ziar şi interviurile, cartea Ludmilei Uliţkaia urmăreşte destinul singular al unui erou atipic. În Bielorusia anului 1942, Daniel Stein, evreu polonez care îşi ascunde identitatea, este silit să devină traducător pentru armata germană. Profitând însă de această situaţie, ajută 300 de oameni să evadeze din ghetou. După război, Stein se converteşte la catolicism, devine preot şi se stabileşte în Israel, unde joacă de asemenea un rol hotărâtor în viaţa semenilor săi.

Evanghelia după Iuda Adam Blake, Editura Trei

Cel mai bine scris şi mai captivant thriller religios de la Codul lui Da Vinci încoace.
O comunitate secretă este descoperită de nişte savanţi care decriptează un text misterios. Comunitatea este urmaşa lui Iuda, apostolul hulit al lui Isus. Conform noilor descoperiri, Iuda ar fi cel mai iubit discipol, căruia i s-a promis că va conduce întreg pământul. Aşteptând momentul în care va domina lumea, poporul lui Iuda locuieşte sub pământ, bine camuflat într-un hangar uriaş din Mexic, fără legături cu exteriorul. Ce se va întâmpla cu acest popor în clipa în care secretul ameninţă să-i fie demascat?

Grădina uitată, Kate Morton, Editura Humanitas fiction

Kate Morton scrie pentru marele public iubitor de poveşti incitante şi-l cucereşte. Romanul de faţă este povestea a trei femei din trei generaţii, cu destinul marcat de acelaşi loc magic - o grădină secretă, în buna şi frumoasa tradiţie a grădinilor englezeşti. Nu lipseşte conacul, nici istoria familiei plină de întâmplări dramatice şi sentimente profunde, iubirea dintre frate şi soră, devotamentul şi prietenia verişoarelor, amestecul de ură şi invidie al unei mame pentru intrusa care i-ar umbri fiica.

Viaţă şi destin, Vasili Grosman, Editura Polirom

Violent iconoclast în raport cu valorile comunismului, manuscrisul cărţii, compus în anii 50 şi trimis spre publicare în 1960 revistei "Znamia", a fost confiscat de către KGB şi a zăcut în arhivele de la Lubianka vreme de 30 de ani. Graţie unei copii pe microfilm, aflate în arhiva lui Andrei Sakharov, a putut însă să ajungă în anii 70 în Occident şi să fie publicat în Franţa, în 1980 (în Rusia, mult mai târziu, în 1990, după dezgheţul gorbaciovist). Salvată printr-un miracol, capodopera lui Grosman este considerată primul mare strigăt de eliberare a conştiinţei ruse în perioada post-stalinistă.

Iarna la Lisabona, Antonio Muñoz Molina, Editura Leda

O învăluitoare poveste de dragoste, compusă pe ritmuri de jazz, cu imagini cinematografice şi trimiteri literare, pe care suntem invitaţi s-o sorbim pe-ndelete, tolăniţi confortabil în penumbră, cu o ţigară într-o mână şi un pahar în cealaltă. Pentru că autorul ne călăuzeşte paşii, alături de eroii săi, în lumea de fum şi de păreri, de entuziasme alcoolice şi acorduri de jazz din barurile interlope din Madrid, Berlin sau Lisabona. Totul începe într-o cameră de hotel din Madrid, unde Santiago Biralbo, pianist, îi povesteşte fragmentar, haotic, unui prieten, povestea sa de dragoste imposibilă, dureroasă cu Lucrecia, începută cu cinci ani mai devreme la San Sebastian, în hotelul provincial Lady Bird. După două săptămâni de trăiri pătimaşe, Lucrecia pleacă brusc la Berlin. Urmează câteva scrisori şi apoi tăcerea şi
golul interior. Un vid pe care nici măcar muzica nu îl va mai putea umple, pentru că acolo, la Lady Bird, Santiago Biralbo avusese o revelaţie hotărâtoare: anume ca nu va mai putea cânta la pian decât dacă ea, iubita dispărută în ceţurile Nordului, va fi acolo lângă el să îl asculte şi să îl dorească.

Infamii mărunte, Panos Karnezis, Editura Leda

Povestirile negre din acest volum se petrec într-un sat elen neaflat pe vreo hartă geografică cunoscută, şi este populat de oameni a căror bizarerie te pune, la început, pe gânduri. Încet-încet, ajungi să te familiarizezi cu ei, ajungi să-i faci cu ochiul frizerului Nektarios, care visează să îmblânzească animale, să-l înţelegi pe doctorul Panteleon, care şi-a atârnat pe zidul cabinetului un certificat de pescuit în locul diplomei de medic, să ne te mai înfiorezi la vederea Cassandrei, femeia tatuată, şi nici să mai paralizezi întâlnindu-te cu Centaurul sau cu Meduza pe uliţele satului. Absurdul, secretele de familie, trădările, miraculosul ajung să fie la fel de fireşti şi de tihnite ca un pahar aburit de uzo şi o cafea tare, pe masa unei taverne greceşti.

Mărturisirea, John Grisham, Editura RAO

Un om nevinovat va fi executat şi numai adevăratul vinovat îl poate salva. În 1998, Travis Boyette a răpit, violat şi ucis o tânără foarte populară dintr-un liceu din Slone, după care i-a îngropat cadavrul astfel încât să nu fie găsit niciodată. Spre uimirea şi satisfacţia lui, poliţia şi procurorii l-au arestat şi condamnat însă pe Donte Drumm, un star al fotbalului local, şi l-au trimis să-şi aştepte executarea sentinţei la moarte. Au trecut nouă ani. Travis este eliberat pe cauţiune pentru o altă infracţiune. Donte mai are patru zile şi va fi executat. Dar Travis suferă de un cancer cerebral inoperabil şi, pentru prima dată în viaţă, se hotărăşte să facă lucrul corect şi să mărturisească. Dar cum poate un vinovat să convingă avocaţi, judecători şi politicieni că sunt pe punctul de a executa un om nevinovat?

Hoţul de umbre, Marc Levy, Editura Trei

Faptele, în termeni de succes de public, sunt următoarele: Marc Levy este cel mai citit scriitor francez al momentului - 20 de milioane de exemplare vândute, traduceri în 41 de ţări. Ultima sa producţie, "Le voleur d'ombres" ("Hoţul de umbre") a fost lansată, după ce a fost învăluită într-un mister preliminar absolut neobişnuit (nu tu sinopsis, nu tu fragmente de text sau interviuri cu autorul care să dea o idee despre carte), atent ţesut de editorul său, Robert Lafont, pe 17 iunie 2010. Într-o săptămână după ce "s-a tras cearşaful de pe statuie", au fost epuizate pe piaţa franceză 465.000 de exemplare din roman şi s-a pregătit un supliment de tiraj de 15.000 de exemplare.

Marioneta, Robert Harris, Editura Allfa

Naratorul şi eroul cărţii este un "negrişor", un rewriter mai degrabă decât un writer, un om din umbră. În panoplia sa de succese se află o lungă listă de bestseller-uri, autobiografii de vedete, de sportivi, niciodată de oameni politici. Acum însă, se pare că le-a venit şi acestora rândul. Omul nostru este invitat să scrie memoriile lui Adam Lang, premierul britanic, şi nici nu se-apucă bine de lucru că descoperă nişte secrete înspăimântătoare, susceptibile să creeze cutremure în politica mondială.

Mărturia, Anita Shreve, Editura Allfa

Mike, directorul Academiei Avery, dezvăluie o casetă video în care patru elevi, trei băieţi şi o fată (ea în vârstă de 14 ani, ei - între 17 şi 19), sunt surprinşi în timpul unei orgii sexuale. Nimic nu sugerează faptul că puştoaica nu ar fi consimţit la această "petrecere", iar băieţii nu par să o silească să facă amor. În ciuda acestor detalii deculpabilizatoare, scandalul incendiază toată comunitatea locală, iar cititorii află cum pot fi iremediabil năruite vieţile unor tineri din pricina unei singure nopţi de alcool, de nişte alegeri nesăbuite şi desigur, de invazia hormonilor la vârsta adolescenţei.

Netherland, Joseph O'Neill, Editura Leda

Netherland este considerată ca fiind cea mai bună operă de ficţiune despre viaţa în New York şi la Londra de la căderea Turnurilor Gemene încoace. Interogat în 2009, la BBC, despre ultimele sale lecturi, preşedintele Obama a spus că tocmai citea Netherland şi că i se pare o carte excelentă.
Eroul cărţii este Hans Van den Broek, un analist financiar de origine olandeză, care trăieşte într-un loft luxuos din cartierul TriBeCa, alături de soţia sa Rachel şi fiul lor Jake. Siliţi de evenimentele din 11 septembrie să-şi părăsească domiciliul, ei se instalează într-un hotel unde încep să apară problemele, iar Hans începe să descopere o faţă ascunsă a New York-ului, excentrică, interlopă, plină de culoare şi străină de birourile financiare traumatizante cu care se obişnuise.

Pacientul englez, Michael Ondaatje, Editura Polirom

O carte care se reeditează, cu un constant succes de public, din 1992 încoace. Ne aflăm la sfârşitul celui de-al Doilea Război, într-o vilă din Italia, transformată în spital de campanie. Locul pare rupt de lume, este însingurat, apăsător şi nu mai este locuit decât de Hanna, o tânără infirmieră care a refuzat să plece, de dragul unicului ei pacient, un aviator englez cu arsuri atroce, căpătate în urma unui accident în Sahara. Alături de ea, mai apare un aventurier ciudat, care a lucrat în serviciile de informaţii, şi un tânăr sikh, înrolat în armata britanică. În această atmosferă de sfârşit de lume, în care spectrul morţii este omniprezent, fiecare dintre personaje se dezvăluie şi ridică văluri succesive de pe trecutul propriu. Cel mai misterios rămâne omul ars, legat printr-o pasiune stranie de grijulia sa infirmieră, şi despre care nu se ştie exact dacă a fost cu adevărat un erou, ori un simplu aventurier îndrăgostit de deşerturi.

A doua şansă, James Patterson, Editura RAO

Uciderea brutală a unei fetiţe şi a unei bătrâne de culoare este considerată la început opera unui grup rasist şi cele două omoruri nu par să aibă în comun decât sadismul cu care au fost comise. Detectivul Lindsay Boxer simte că la mijloc e mai mult de atât şi cheamă din nou în ajutor clubul fetelor de la Crime. Moartea a încă doi reprezentanţi ai legii le confirmă suspiciunile că ucigaşul urmăreşte ceva mult mai profund decât simpla răzbunare. Ultima soluţie pentru oprirea şirului de crime pare să fie întinderea unei capcane căreia criminalul să nu îi poată rezista. Însă un singur pas greşit poate avea consecinţe fatale, iar clubul celor patru riscă să nu mai aibă... o a doua şansă.

Cărţile lui James Patterson s-au vândut în mai multe exemplare decât cele ale lui Dan Brown, Stephen King şi John Grisham la un loc.

Regele Havanei, Pedro Juan Gutiérrez, Editura Trei

Martor al accidentului căruia îi cad victime mama, bunica şi fratele său, Rey ajunge să fie internat într-o şcoală de corecţie. Puştiul fuge din recluziune şi devine unul dintre zecile de mii de vagabonzi ce colcăie pe străzile capitalei cubaneze. Învaţă să cerşească, să fure, să mintă, să înşele, să bea, să se drogheze, să se bată, dar mai cu seamă să-şi valorifice uriaşa potenţă sexuală. Homofob declarat, Rey, metamorfozat într-un amant regal, cucereşte inima şi epiderma mai tuturor femeilor cu care intră în relaţie. De unde şi porecla pompoasă de El Rey de La Habana, Regele Havanei: un rege al sexului dezlănţuit, un monarh al plăcerii orgasmice, un "cap încoronat" al scenei erotice. Unul dintre numeroşii regizori ai amantlâcului stradal, căci Havana, sub Castro, supravieţuieşte fie din activităţi securistice, fie din contrabandă cu rom, trabucuri şi, mai ales, sex. Lipsit de identitate socială, Rey are ca unică marcă individuală neobositu-i falus. La 17 ani, Regele Havanei nu ştie decât să vândă plăcere şi să fie întreţinut de numeroasele şi vremelnicele sale iubite.

Totul sub Cer, Matilde Asensi, Editura Humanitas fiction

Totul sub Cer se citeşte ca palpitant ghid de călătorie într-o cultură atât de veche, de bogată încât inevitabil va zgândări cititorii să caute şi alte cărţi legate de China. Cartea deschide portiţe spre atâtea "chinezării", una mai interesantă decât alta, că începi să-i înţelegi pe cei pasionaţi de Orient, care simt că le-ar mai trebui două-trei vieţi ca să descopere toate minunăţiile sale. Romanul scriitoarei spaniole a declanşat fascinaţia faţă de China, aşa cum "Shogun" de James Clavell a stârnit imensa curiozitate faţă de Japonia medievală.

sursa

"Ce se intampla in aceasta tara?"

2012-02-03T23:44:00.000+02:00

In institutiile de invatamant din Marea Britanie ia proportii ingrijoratoare un fenomen greu de inteles.

Copiii, chiar si cei de numai 4 ani, devin tot mai agresivi si de multe ori isi lovesc invatatorii.

Potrivit Ministerului britanic al educatiei, numai anul trecut 1.190 de copii au fost suspendati de la cursuri din cauza comportamentului agresiv.

Explicatia este ca invatatorii si profesorii nu au suficienta autoritate in fara copiilor si de cate ori intalnesc un elev dificil, prefera sa-l exmatriculeze.

600 dintre micutii penalizati au atacat si lovit chiar un profesor sau un alt adult, in timp ce numai 300 au batut un alt copil. Violentele sunt si verbale, copiii amenintand sau jignind profesorii.

Potrivit acestor statistici, in ultimii patru ani procentul copiilor suspendati de la ore a crescut cu 3%.

“Invatatorii nu stiu cum sa se impuna in fata copiiilor, ca sa castige respectul si in loc sa incerce sa-i disciplineze, prefera sa-i dea afara”, spune profesorul Frank Furedi.

sursa

Poeta poloneză Wislawa Szymborska, laureată a premiului Nobel pentru literatură, a murit

2012-02-03T10:06:00.003+02:00

Wislawa Szymborska (1923 - 2012)

Născută în vestul Poloniei, aproape de Poznań, la 2 iulie 1923. La vîrsta de 8 ani s-a mutat (împreună cu familia) în Cracovia, unde a rămas pînă astăzi. A studiat filologie polonă la Universitatea Jagiellonă din Cracovia însă, după un an, a trecut (pentru doar încă un an) pe sociologie. Între 1953-1981 a lucrat în redacţia săptămînalului literar cracovian „Zycie Literackie” (Viaţa literară) în care a ţinut o rubrică de critică literară ce s-a concretizat în trei volume apărute în 1973, 1981 şi 1992 sub numele de „Lektury nadobowiazkowe” (Lecturi facultative). A publicat unsprezece plachete de versuri: „Dlatego zyjemy” (Pentru că trăim) 1952, „Pytania zadawane sobie” (Întrebări adresate mie) 1954, „Wolanie do Yeti” (Chemare către Yeti) 1957, „Sol” (Sarea) 1962, „Sto pociech” (O sută de bucurii) 1967, „Wszelki wypadek” (Ar fi putut să se întîmple) 1972, „Wielka liczba” (Marele număr) 1976, „Ludzie na moscie” (Oameni pe pod) 1986, „Koniec i poczatek” (Sfârşit şi început) 1993, „Chwila” (Clipa) 2002, „Dwukropek” (Două puncte) 2005. De-a lungul vieţii, a cîştigat o sumedenie de premii, de la Premiul pentru Literatură al Oraşului Cracovia (1954) şi Premiul Ministerului Polonez al Culturii (1963) la Premiul Goethe (1991), Premiul Herder (1995), Premiul PEN Clubului Polonez (1996), sau Premiul Nobel pentru Literatură (1996) „pentru o poezie care, cu o precizie ironică, permite contextului istoric şi biologic să iasă la lumină în fragmente de realitate umană”, după cum îşi argumenta decizia juriul de la Stockholm.

Consemnări biografice de Doru Cosmin Radu

Poezii de Wislawa Szymborska

Posibilităţi

Prefer cinematograful.
Prefer pisicile.
Prefer stejarii de pe Warta.
Pe Dickens îl prefer lui Dostoievski.
Prefer să iubesc oamenii
în locul omenirii.
Prefer să am alături ac şi aţă.
Prefer culoarea verde.
Prefer să nu afirm
că toate au o motivaţie.
Prefer excepţiile.
Prefer să plec mai devreme.
Prefer să discut cu medicii despre altceva.
Prefer ilustraţiile vechi.
Prefer absurditatea scrierii versurilor
absurdităţii de a nu le scrie.
Prefer, cînd vine vorba de iubire, aniversările
sărbătorite-n fiecare zi.
Prefer moraliştii
care nu-mi promit nimic.
Prefer bunătatea vicleană naivităţii.
Prefer pămîntul în civil.
Prefer ţările cucerite celor cuceritoare.
Prefer să am reţineri.
Prefer iadul haosului iadului ordinii.
Prefer poveştile fraţilor Grimm titlurilor de ziar.
Prefer frunzele fără flori florilor fără frunze.
Prefer cîinii cu cozi netăiate.
Prefer ochii luminoşi pentru că ai mei sînt întunecaţi.
Prefer sertarele.
Prefer multe lucruri nemenţionate aici 
multor lucruri nici ele menţionate.
Prefer zerourile risipite întîmplător 
celor aşezate în coada altor cifre.
Prefer scurta existenţă a insectelor eternităţii stelelor.  
Prefer să bat în lemn.
Prefer să nu întreb cît timp şi cînd.
Prefer să ţin cont chiar şi de faptul
că existenţa îşi are raţiunea sa.

ÎntoarceriS-a întors acasă. N-a scos nici un cuvînt.
Era limpede – ceva n-a mers aşa cum trebuia. 
S-a lungit în pat în hainele ce le purta.
Şi-a tras pătura peste cap.
Şi-a strîns genunchii la piept.
Are aproape patruzeci de ani, dar nu şi în acest moment.
Acum e ca în pîntecul mamei sale,
înveşmîntat în suficiente straturi de piele, adăpostit în întuneric.
Mîine o să ţină un discurs 
despre homeostazia în cosmonautica megagalactică.

Acum însă, e ghemuit şi adormit.

Bunătatea orbilorPoetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.

Îşi simte fiecare propoziţie
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.

Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale, 
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna,
pentru peştii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului. 

Citeşte – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească – 
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită,
despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă.

Şi-ar dori să nu mai menţioneze – deşi nu are de ales – 
toţi sfinţii de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.

Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduinţa, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc şi aplaudă.

Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ţinută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.

Laudă surorii meleSora mea nu scrie poezii
şi nici nu cred că o să scrie vreodată.
E ca mama ei care niciodată n-a scris poezii,
şi ca tatăl ei care nici el n-a scris poezii niciodată. 
Însă sub acoperişul ei mă simt in siguranţă.
Soţul ei n-ar scrie poezii pentru nimic în lume,
şi – deja începe să sune ca o poezie găsită – 
nici una din rudele mele nu scrie poezii.

Sora mea nu are sertare pline de poezii vechi, 
în geantă nu cară niciodată poezii noi, 
iar cînd mă invită la masă 
ştiu că nu are de gînd să-mi recite nimic.
Însă supele ei sînt delicioase, 
nu vezi în casa ei manuscrise pătate de cafea.

Sînt o mulţime de familii în care nimeni nu scrie poezii.
Sînt însă multe familii în care o mulţime de persoane scriu poezii.
Uneori poezia se revarsă în cascade de generaţii
provocînd vîrtejuri teribile de sentimente comune.

Sora mea e adepta prozei, iar scrierile ei 
se rezumă la dimensiunea unei cărţi poştale 
a cărei text promite în fiecare an acelaşi lucru:
cînd se va întoarce 
ne va povesti tot, 
tot, 
tot ce a văzut.

Unora le place poeziaUnora – 
asta înseamnă că nu tuturor.
Nici măcar celor mai mulţi, doar cîtorva.
Nu punem la socoteală şcolile, unde-i impusă,
nu-i socotim nici pe poeţi,
ne dă cam două fiinţe dintr-o mie.

Le place – 
dar le place şi supa cu găluşte,
şi complimentele, chiar şi culoarea albastră,
haina cu care s-au obişnuit,
nu mai vorbesc de propria lor părere
sau mîngîiatul unui cîine.

Poezia – 
dar ce e poezia?
S-au dat atîtea răspunsuri evazive
la această întrebare.
Nici eu nu ştiu ce-i poezia, 
şi mă agăţ de-acest nu ştiu ca de-un colac de salvare.

Traduceri de Doru Cosmin Radu

sursa


*****

Poeta poloneză Wislawa Szymborska, laureată a premiului Nobel pentru literatură pe anul 1996, a murit, ieri [1 februarie], la vârsta de 88 de ani.

Wislawa Szymborska a murit în somn în reşedinţa ei din Cracovia, a declarat Rusinek pentru agenţia de presă poloneză PAP.

Născută pe 2 iulie 1923 în oraşul Bnin din regiunea Poznan, Szymborska şi-a făcut studiile superioare la Facultatea de litere şi sociologie de la Universitatea Jagellonne din Cracovia. Scriitoarea a trăit apoi în acest oraş istoric din sudul Poloniei până la sfârşitul zilelor sale.

Wislawa Szymborska este autoarea a 20 de volume de poezie, marcate de numeroase reflecţii filosofice asupra unor chestiuni morale din epoca noastră, sublimate într-o formă poetică foarte precisă şi elegantă.
Autoarea poloneză a tradus şi operele altor scriitori, mai ales volume de poezie clasică franceză, precum cele scrise de Agrripa d'Aubigné şi Théophile de Viau, dar şi operele poetului evreu Icyk Manger.

Spirit independent, Wislawa Szymborska s-a ţinut la distanţă de viaţa politică, făcând parte dintre acei intelectuali polonezi pentru care dimensiunea spirituală a vieţii trecea înaintea tuturor celorlalte lucruri.

sursa

Four books look at dyslexia

2012-02-03T00:33:00.000+02:00

image from: http://www.the-parenting-magazine.com/tag/dyslexia/

‘Dyslexia is our best, most vivid evidence that the brain was never wired to read,’’ writes Maryanne Wolf, and she’s got the word on why. Wolf is director of the Center for Reading and Language Research at Tufts and a professor of child development. She also has a son Ben, who went to the Rhode Island School of Design, draws like a dream - and is dyslexic. But more to my purpose, she’s the author of a madly fascinating book called “Proust and the Squid: The Story and Science of the Reading Brain’’ (Harper, 2007).

The book contains great, thought-provoking sections on dyslexia - an umbrella term for a variety of reading difficulties, by the way, not just scrambled letters. It also arc-lights the latest research on how our brains turn and catch on letters and words. It took 2,000 years for the human race to mature from grasping concrete symbolic systems like hieroglyphics, for instance, to abstract ones like the alphabet. Now it takes roughly 2,000 days for a child’s brain to arrive at a place where reading makes sense. And it’s not because of some “reading gene.’’ It’s a matter of new circuits being laid down in those areas of the brain mainly used for recognizing objects and pulling up their names. Children are wired for sound, as cognitive scientist and linguist Steven Pinker says, “but print is an optional accessory that must be painstakingly bolted on.’’

For dyslexics, that bolting is full of glitches. Wolf chutes us through the different suppositions for why they occur: everything from a time delay in taking in syllables and letters to the idea that dyslexics don’t have the same neuronal connections in the “reading part’’ of their brain as fluent readers. Neuroscientists are focusing their attention on Area 37 in the crucial occipital-temporal region. I’m boiling this way down, but what seems to happen is typical readers make connections between the front and back of the region, while dyslexics make connections between the right and left, which are less efficient pathways.

My husband taught a student who struggled mightily with dyslexia in high school - but was also an exceptional chess player. It turns out this is a classic twofer; dyslexics must constantly strategize around their disability, and many also are highly skilled at forming pictures in their mind. Both are useful tools for chess and other activities: When it comes to the job world, dyslexics are most likely to be scientists, computer programmers, artists, entertainers, entrepreneurs, architects, and other vocations requiring boldness and visual imaginations. In fact, some argue that the greater the disability, the greater the talent. “In the Mind’s Eye: Creative Visual Thinkers, Gifted Dyslexics, and the Rise of Visual Technologies’’. first published in 1997 (second edition, Prometheus Books, 2009), even mentions one renowned non-dyslexic researcher at the National Institutes of Health who worries he “was not dyslexic enough’’ to do work as original and creative as his dyslexic colleagues.

Author Thomas G. West, who is dyslexic himself, carefully lays down the anecdotal and scientific evidence of this disability/hyperability coexistence. The list of dyslexics amazes: Leonardo da Vinci, Thomas Edison, George Patton, Albert Einstein, Henry Ford, Robin Williams, Richard Branson. In our day, there’s Jack Horner, a path-breaking paleontologist who claims it’s easy for dyslexics to think outside the box - because “they have never been in the box.’’ To that end, dyslexia shouldn’t be “fixed.’’ Besides, in our era of spellcheck and calculators, maybe it can be worked around with less anguish.

Maybe. But to children who are dyslexic and their tirelessly-advocating parents, this sounds cruelly utopian. Shirley Kurnoff’s “The Human Side of Dyslexia: 142 Interviews with Real People Telling Real Stories’’ (London Universal, 2001) is blunt on the toll. The kid with ulcers and anxiety attacks, the boy who hides in the school bathroom until the bell rings, so no one will see him go into the special ed class. The mom who voice-records chapter after chapter of textbooks for her daughter, and the parents who wrestle with school choice. It’s a moving rendition of accommodation, struggle, and spine.

But even more moving - because each hard-earned word is laid down with such care - is “My Dyslexia’’ (Norton, 2011) by the Pulitzer-prize-winning poet Philip Schultz. (A poet-dyslexic? Yes, and so was Yeats.) It wasn’t until he was 58, when his young son was diagnosed with dyslexia, that Schultz realized this was the taproot of his own stinging school experience. “It feels as if I’m meeting myself for the first time,’’ he writes. Then he casts back on his childhood. “I never meant to be annoying, forgetful, delayed, overwhelmed and dumb-sounding and -looking,’’ he writes. The book is unstinting on his sadness, his shame, but also his persistence and the acuity of his unconventional mind. At age 15, on a cold winter’s day, he finally feels the joy that reading freights in. The vehicle is Walker Percy’s “The Moviegoer,’’ and for the first time in his life, he read “without realizing I was reading.’’ Which, of course, is the beautiful point of it all.

By Katharine Whittemore
THIS STORY APPEARED IN The Boston Globe

Cînd comerțul bate libertatea individuală: A.C.T.A.

2012-02-01T16:48:00.002+02:00

Se cheamă Tratatul Comercial împotriva Contrafacerii (Anti-Counterfeiting Trade Agreement – deci, ACTA). Nu arată foarte periculos și n-are decît 25 de pagini (dintre trei – și nu una, cum aprecia, recent, ministrul român al Comunicațiilor, Valerian Vreme – dedicate mediului digital). Dar dacă va fi ratificată de Parlamentul European, în luna iunie, ACTA ne va schimba din rădăcini modul de viață (și nici artiștii nu vor trăi mai bine). România a semnat recent ACTA – și spune, prin vocea pomenitului ministru de resort că va trebui să ne conformăm dacă nu vrem să fim ca Rusia și China. Cu o săptămînă înainte de semnarea de la Tokio, raportorul european pentru ACTA, europarlamentarul francez Kader Arif, și-a dat demisia din această funcție, denunțînd lipsa de transparență și refuzul celor responsabili de a accepta sugestiile oferite de Parlamentul European.

În primul rînd, e prima dată la noi cînd transferul digital de informație copyright-ată e pus pe picior de egalitate cu bunurile contrafăcute. Altfel spus, un film care circulă pe torrenți e tot una cu un pantof pe care niște, să-i numim, chinezi cumsecade au scris Mike. O altă categorie de produse vizate sînt medicamentele generice, a căror distribuție se dorește mult mai strict controlată, nu pentru protecția sănătății cetățenilor, ci pentru respectarea drepturilor comerciale ale producătorilor. „De exemplu, aspirina se vinde pe internet ca la aprozar“, spune Valerian Vreme; ceea ce nu înseamnă că cei care-o vînd pe internet au manufacturat-o la ei acasă sau că e contrafăcută, iar producătorul nu obține profit, ci că producătorii de astfel de medicamente generice (nesupuse regimului de prescriere medicală) își doresc un control mai mare asupra comerțului cu ele, asigurîndu-și cota dorită de profit, indiferent dacă asta limitează accesul oamenilor la produse de mare necesitate. Forma finală a ACTA e rezultatul direct al faptului că societatea civilă nu a fost invitată la negocieri (rămase cît se poate de secrete), iar principalii autori sînt organizațiile internaționale de comerț și nu reprezentanții direct aleși ai cetățenilor vizați.

Revenind la aspirina de pe internet: în momentul de față, internetul e dominat de o regulă de bază, care face posibil YouTube, Facebook, Twitter și multe altele – degrevarea de responsabilitate a intermediarului (respectarea drepturilor de autor este responsabilitatea utilizatorului și nu a celui care furnizează suportul-vehicul). În această situație precisă, ACTA nu ne distinge de China, ci ne face la fel – China responsabilizează furnizorul pentru conținutul vehiculat. Căci ACTA spune că semnatarii acordului trebuie să asigure cadrul juridic pentru ca autoritățile să poată impune unor terțe părți blocarea canalelor de comercializare a acestor bunuri contrafăcute – eventual, aflăm mai încolo, la simpla cerere a deținătorului de licență și inaudita altera pars (fără citarea pîrîtului, cum ar veni), ba chiar în absența unei solicitări directe. Adio aspirine pe internet, pentru că furnizorul de servicii de internet (cunoscut drept ISP – Internet Service Provider), la cererea unui fabricant de astfel de medicamente sau pentru că i se pare ceva suspect și e făcut responsabil el însuși, poate opera blocarea magazinului online pînă la verificarea respectării copyright-ului. Avangardistă ca de obicei, Franța, care are deja Legea Hadopi (utilizatorii primesc avertismente graduale pentru utilizarea rețelelor P2P), dorea în noiembrie 2011, prin vocea lui Nicolas Sarkozy, să stopeze și streaming-ul și descărcarea directă prin impunerea asupra furnizorilor a unei obligații de supraveghere.

Asta va face și ACTA. „România, dacă vrea, poate să ofere date privind ID-ul de unde s-a făcut o anume tranzacţie pe internet“, zice ministrul Vreme. Ca să vrea, trebuie să și poată, iar pentru asta, furnizorii de servicii de internet, care pînă acum erau doar intermediari lipsiți de responsabilitate, trebuie să stocheze informații despre activitatea utilizatorilor, pe care ulterior vor avea permisiunea să le transmită unor terțe părți, fără acordul utilizatorilor. Interesant e că la jumătatea lui ianuarie, Comisia Europeană a dat publicității un comunicat despre comerțul electronic și alte chestiuni digitale, conform căruia există o propunere ca, la sesizarea industriei de divertisment, motoarele de căutare, serviciile de plată și de publicitate online să nu mai poată furniza servicii contractuale site-urilor vizate, tactică aplicată de Guvernul SUA în disputa cu WikiLeaks.

„Ceaușescu“ este marcă înregistrată la OSIM; dacă ACTA întră în aplicare, orice site care folosește referințe la Ceaușescu neconforme cu dorințele deținătorilor mărcii ar putea fi blocat. Din ACTA nu cîștigă artiștii și creatorii, ci intermediarii lor, administratori comerciali ai unor drepturi intelectuale care au căpătat sensuri atît de vaste, încît pot acoperi orice, doar să merite drumul pînă la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (numele de Ceaușescu se pare că merită). Sau poate nici ei nu cîștigă prea mult – în Franța, cu Legea Hadopi cu tot, creșterea vînzărilor pe iTunes a fost în rata constantă observabilă dinaintea aplicării legii. ACTA este un tratat cu acoperire internațională vastă, ceea ce permite controlul schimburilor pe internet pe jumătate din planetă, și asta e o miză mai importantă chiar și decît conservarea profiturilor. România nici măcar nu e o piață cu potențial pentru industriile beneficiare ale ACTA, nouă ne va fi doar blocat accesul la informație pe care oricum n-o putem cumpăra. Însă informații vitale legate de viața privată (de unde, cu cine, ce comunicăm) ar putea fi stocate și transferate altcuiva fără ca măcar să știm. Orice dorință de protest vehiculată în medii virtuale va fi înăbușită în fașă – vom sfîrși, deci, prin a semăna cu China mai mult decît s-ar fi crezut.

În semn de protest față de semnarea de către Polonia a tratatului, parlamentarii polonezi au purtat o mască – aceeași intens vehiculată de-a lungul protestelor din Europa din ultimele luni –, o mască Guy Fawkes. Ar trebui avertizați că dacă și le-au făcut singuri acasă, sînt pasibili, conform ACTA, de represalii din partea Time Warner, producătorul filmului V for Vendetta, care a înregistrat oficial patentul pentru fața lui Fawkes. Care e mort din 1606.

de Iulia Popovici
sursa + comentarii pe marginea articolului

UPDATE: Ministerul Economiei a publicat textul acordului ACTA

Orhan Pamuk: eseuri despre cititori şi scriitori

2012-01-31T21:28:00.000+02:00

Editura Polirom propune o nouă perspectivă asupra autorului premiat cu Nobel pentru Literatură cu ajutorul eseurilor despre lectură reunite sub titlul "Romancierul naiv şi sentimental".

După ce cititorii l-au cunoscut pe Orhan Pamuk în ipostaza de memorialist, prin volumul "Istanbul", tradus şi el în română, de data aceasta ei pot să afle, prin eseurile din "Romancierul naiv şi sentimental", traduse din engleză de Rebeca Turcus, cum vede autorul turc relaţia dintre cititori şi autori.

Volumul este descris drept "o interpretare impresionantă a faptelor care se petrec în mintea romancierului, este una dintre cele mai for midabile tentative de elaborare a unei teorii a romanului întreprinse de un practicant al scrisului".

Lecturi despre literatură la Universitatea Harvard

De fapt, textele din volumul apărut în 2010 reprezintă o serie de lecturi susţinute de Pamuk la universitatea americană Harvard.

Titlul sub care sunt reunite acestea este o trimitere la eseul critic al poetului Friedrich Schiller, "Despre poezia naivă şi cea sentimentală", apărut în 1796.

Schiller a realizat distincţia dintre scriitorii care se lasă absorbiţi de creaţia lor – naivi – şi cei care se detaşează de ea – sentimentali.

Despre texte, cotidianul britanic "The Telegraph" scrie că "sunt recomandate cu căldură studenţilor şi cititorilor serioşi". Şi alte publicaţii au primit cu cronici pozitive această iniţiativă a romancierului de a descrie cum vede el cititul.

"«Romancierul naiv şi sentimental» a lui Pamuk este fermecătoare, autoreflexivă şi meditativă", s-a precizat în "The Guardian".

"O carte concisă şi impresionant de rafinată... Vocea teoreticianului Pamuk – gravă, meditativă şi ironică – se armonizează cu vocea narativă din romanele sale. Predominantă este însă dragostea lui pentru literatură", a fost de părere criticul de la "San Francisco Chronicle".

"Forţa cărţii lui Pamuk constă nu atât în teoriile lui despre roman, cât în credinţa sa în roman... Pamuk e convins că adevărata misiune a romancierului este să creeze lumi, iar motivul esenţial pentru a citi literatură este explorarea acestora... Lucrarea sa ne aminteşte că, fără această credinţă aproape metafizică, nu pot fi scrise cărţi mari – şi nici nu pot fi apreciate pe deplin", se consemnează în Bookforum.

Iar publicaţia de specialitate "Australian Literary Review" a elogiat de asemenea volumul: "Deşi excentrică şi uneori elitistă, această carte despre arta romanului conţine o percepţie dinamică a vieţii ficţiunii şi a felului în care romanul ne face să vedem lumea, astfel că ea va fi preţuită atât de cititori, cât şi de scriitori".

Laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură

În aceeaşi colecţie de autor "Orhan Pamuk" au mai apărut volumele "Istanbul", în urmă cu câteva luni, "Cartea neagră", "Mă numesc roşu", "Viaţa cea nouă" şi "Muzeul inocenţei".

Romancierul turc a fost laureat în 2006 cu Premiul Nobel pentru Literatură. Academia Suedeză care i-a acordat premiul şi-a motivat decizia spunând că el este cel "care în căutarea sufletului melancolic al oraşului său natal a descoperit noi simboluri pentru ciocnirea şi intersecţia culturilor".

"Una dintre cele mai formidabile tentative de elaborare a unei teorii a romanului întreprinse de un practicant al scrisului... “
AUSTRALIAN LITERARY REVIEW, publicaţie literară

ESEU
Ce se petrece în mintea noastră atunci când citim un roman

Fragment din volumul "Romancierul naiv şi sentimental" – seria de autor "Orhan Pamuk" (colecţia Biblioteca Polirom, Editura Polirom, 2012, traducere din limba engleză şi note de Rebeca Turcuş).

"Romanele sunt vieţi secunde. La fel ca visele despre care vorbeşte poetul francez Gérard de Nerval, ele dezvăluie culorile şi complexitatea vieţilor noastre şi sunt pline de oameni, chipuri şi obiecte pe care avem senzaţia că le recunoaştem. Şi, la fel ca într-un vis, atunci când citim un roman, lucrurile extraordinare pe care le întâlnim acolo ne marchează uneori atât de puternic, încât uităm unde ne aflăm şi ne închipuim în mijlocul evenimentelor şi personajelor imaginare la care asistăm.

În astfel de momente credem că lumea ficţională în care am pătruns şi cu care ne delectăm este mai reală decât realitatea însăşi. Faptul că aceste vieţi secunde ni se pot părea mai reale decât realitatea înseamnă adesea că înlocuim romanul cu realitatea ori cel puţin că îl confundăm cu viaţa reală. Însă nu ne plângem niciodată de această iluzie, de această naïveté [naivitate (în fr., în orig.).]. Dimpotrivă, la fel ca în unele vise, ne dorim ca romanul pe care-l citim să continue, sperând că această viaţă secundă nu va înceta să trezească în noi o senzaţie pu ternică de realitate şi autenticitate. În ciuda a ceea ce cunoaştem despre ficţiune, suntem sâcâiţi şi enervaţi în cazul în care un roman nu reuşeşte să creeze iluzia că întruchipează realitatea. Visăm presupunând că visele sunt reale; asta e însăşi definiţia visului. Tot astfel, citim un roman spunându-ne că este real – dar undeva în mintea noastră ştim foarte bine că presupoziţia noastră este falsă. Acest paradox îşi are sursa în natura romanului. Să începem prin a sublinia faptul că arta romanului se sprijină pe capacitatea noastră de a crede simultan în stări contradictorii."

BIOGRAFIE

11 milioane de volume vândute

Orhan Pamuk s-a născut în 1952, în Istanbul. Romancierul turc este în prezent şi profesor la Universitatea Columbia din New York, unde predă literatură comparativă şi tehnici de scriere.

Pamuk este unul dintre cei mai importanţi scriitori turci şi a vândut 11 milioane de volume în lumea întreagă, traduse în peste 60 de limbi străine. El a devenit astfel cel mai bine vândut autor al ţării sale.

Pamuk şi Jose Saramago au fondat împreună Parlamentul Scriitorilor Europeni. În urma unei legi adoptate în 2005 în Turcia, în care se stipula că persoanele care îşi insultă ţara vor face închisoare, Pamuk a fost acuzat retroactiv din cauza declaraţiilor sale dintr-un interviu. După ce a fost pus sub acuzare, scriitorul şi-a repetat în Germania opiniile.

Autor: Ruxandra Grecu

Citiţi mai mult: Orhan Pamuk: eseuri despre cititori şi scriitori - Cultură > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/orhan-pamuk-eseuri-despre-cititori-si-scriitori-964043.html#ixzz1l45brdJd EVZ.ro

Caragiale a plecat din tara după ce a fost acuzat de plagiat

2012-01-30T23:22:00.000+02:00

E mai putin cunoscut faptul că I.L Caragiale s-a stabilit in 1905 la Berlin, unde a și murit. Mai înainte avusese o tentativă de a se stabili la Cluj. Motivul a fost că cu câtiva ani mai inainte a fost acuzat de plagiat pentru "Năpasta", iar criticii au fost foarte virulenți. Cu o imagine aproape terfelită a dorit să plece spre Ardeal, însă atacurile la adresa sa au continuat. Pleacă în Germania și ajunge la Berlin, unde se decide să se stabilească definitiv.

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până in toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român.

Tot atunci i-a trimis fiului sau Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”

A publicat în revista literară bimensuală Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolo Machiavelli, Nunta lui Belfagor.

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești au fost expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului.

sursa

Anul traducerilor

2012-01-30T18:45:00.000+02:00

Nimic nu este mai reconfortant decît să vezi pe rafturile cu noutăţi ale librăriilor din România titluri recente, de cărţi importante, vehiculate în revistele literare internaţionale şi discutate de juriile unor prestigioase premii. Cărţi traduse în română aproape concomitent cu apariţia originalului, care-ţi dau acel sentiment unic că te afli în pulsul lucrurilor şi că poţi avea oricînd o imagine limpede a mersului literaturii. Dar, evident, cum nu numai ritmul formidabil al traducerilor contează, ci şi calitatea acestora, la fel de importante sînt şi iniţiativele de retraducere a unor cărţi majore, într-o limbă proaspătă, vie, care să înlesnească accesul cititorului contemporan la universul acestora, precum şi alcătuirea unor selecţii reprezentative, care să acopere golurile de traducere din opera unor mari autori. Şi acestea fiind zise, am definit cele două tendinţe care au dominat segmentul de carte străină din România în 2011. De asemenea, e de remarcat (o face şi Marius Chivu, în bilanţul său din nr. 411 al Dilemei vechi) că anul acesta editurile şi-au întors (în sfîrşit) faţa şi către proza scurtă, traducînd, uneori integral, texte fundamentale din opera maeştrilor.

Într-un top (personal) al traducerilor din 2011, pentru supremaţie s-ar bate doi autori pe cît de diferiţi, pe atît de importanţi – unul pentru impactul operei sale asupra literaturii secolului al XX-lea, celălalt pentru o carte atipică, rafinată, perfect dozată, declarată romanul secolului al XX-lea: John Cheever, considerat Cehovul suburbiei americane, şi Giuseppe Tomasi di Lampedusa, cu al său Ghepard supranumit de Edward Said o „Moarte a lui Ivan Ilici siciliană“. Apariţia unei integrale a prozei lui John Cheever (la Editura Polirom, în traducerea lui Ciprian Şiulea), dar şi retraducerea unui roman fundamental precum Ghepardul (Humanitas Fiction, traducere de Gabriela Lungu), publicat acum împreună cu povestea (demnă ea însăşi de un roman) a scrierii şi publicării sale, se regăsesc fără îndoială printre evenimentele editoriale esenţiale ale anului 2011.

Tot într-un top personal al preferinţelor ar urma José Donoso, cu Obscena pasăre a nopţii (Editura Leda, traducere de Dan Munteanu Colan), autor despre care Carlos Fuentes spunea, în cadrul unei conferinţe ţinute la Institutul Cervantes din Paris, în octombrie 2011, că a murit ucis de fapt de pierderea inspiraţiei scriitoriceşti, aici la cotele sale maxime. Tot Editurii Leda cititorul îi datorează traducerea primelor două volume din seria de autor „Roberto Bolaño“: Convorbiri telefonice (traducere de Dan Munteanu Colán) şi Anvers (traducere de Horia Barna).

La capitolul proză scurtă, de netrecut cu vederea: Saul Bellow, Filiera Bellarosa şi alte povestiri (Editura Polirom, traducere de Ioana Zirra), şi Julian Barnes, Puls (Editura Nemira, traducere de Radu Paraschivescu), Amos Oz, Scene de viaţă campestră (de fapt, un roman în povestiri, Editura Humanitas Fiction, traducere de Ioana Petridean). Dintre cărţile traduse în română într-un timp record de la apariţia lor: Intriga matrimonială a lui Jeffrey Eugenides (Editura Polirom, traducere de Dana Crăciun). În privinţa trilogiilor sau tetralogiilor, un top ar include, fără îndoială, ultimul volum al tetralogiei dedicate de John Updike lui Harry „Rabbit“ Angstrom, Rabbit se odihneşte (Humanitas Fiction, traducere de George Volceanov), dar şi primul volum din trilogia autobiografică a lui J. M. Coetzee, Scene de viaţă provincială – Copilărie (Editura Humanitas Fiction, traducere de Irina Horea) şi primele două volume din trilogia lui Haruki Murakami, 1Q84, traduse de Iuliana Oprina şi Florin Oprina la Editura Polirom (volumul al treilea a apărut şi el de curînd). Tot Editura Polirom propune încă o traducere inedită (realizată de Adriana Liciu), din Ilf şi Petrov, 1001 de zile sau Noua Şeherezadă, şi un nou volum, de memorialistică de această dată, semnat de Orhan Pamuk: Istanbul (în traducerea aceleiaşi Luminiţa Munteanu).

În ceea ce priveşte cărţile de poezie, două volume de excepţie a publicat Editura Humanitas Fiction: cele mai ample două selecţii româneşti de poeme din opera lui Fernando Pessoa (antologie, traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note de Dinu Flămând) şi a lui T. S. Eliot (Opere poetice, 1909-1962, traduceri de Şerban Foarţă, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu şi Şerban Foarţă & Adriana-Carmen Racoviţă, cu o prefaţă de Ştefan Stoenescu; volumul este bilingv şi cuprinde numeroase texte ale poetului american traduse pentru prima oară în limba română).

În încheiere, două cărţi anunţate în 2011 şi aşteptate cu nerăbdare în 2012:Pînă la capătul pămîntului de David Grossman, desemnată de revista LIRE cel mai bun roman al anului 2011 în Franţa (Editura Polirom, traducere de Ioana Petridean) şi Oameni din Dublin de James Joyce (Editura Humanitas Fiction, într-o nouă traducere semnată de Radu Paraschivescu).

Într-un an atît de bogat în traduceri, în care ritmul, dar şi obstinaţia în direcţia unei actualizări a acestora au constituit tendinţele principale în publicarea de carte străină, cititorului nu-i mai rămîne decît să realizeze selecţia necesară pentru a se bucura de cărţi, mai vechi sau mai noi, proaspăt traduse, sau de noile lor variante în limba română.

autor: Andreea Răsuceanu

sursa

Editura Carpathia Press cauta traducatori specializati in retroversiuni

2012-01-30T15:04:00.000+02:00

Avem de tradus cateva carti de beletristica- proza, teatru, jurnal si nu am gasit inca pe cineva care sa faca acest lucru. Daca sunteti interesat, va rog sa imi scrieti.

Multumesc,

--
Maria Anghel

Carpathia Press & Production SRL
Str. Cantaretul Macarie nr.6, sector 1
Bucuresti
Mobil: +40 744 380 643
Telefon: +40 21 317 01 10
Fax: +40 21 317 01 14
E-mail: anghel.maria@gmail.com

(Anunt postat pe blogul 1traducator cu acordul editurii.)

*****

despre editura: http://edituracarpathiapress.wordpress.com/about/

carti aparute la editura Carpathia Press: http://edituracarpathiapress.wordpress.com/carti-aparute-la-editura-carpathia-press/

Nicolae Labiş, poezie si zbucium

2012-01-29T16:32:00.000+02:00

Supranumit de cãtre criticul Eugen Simion “buzduganul unei generaţii”, Nicolae Labiş a fost o personalitate fulgerãtoare şi un talent de excepţie, stins prea devreme, dar care ne-a oferit moştenirea sensibilitãţii şi geniului sãu poetic prin care a încercat recuperarea vechilor valori, a esenţei artistice supuse dezagregãrii de cãtre noua ideologie. Labiş a simţit cum politicul sugrumã literatura şi a luptat pentru repunerea în drepturi a poeziei ca mesaj al libertãţii şi reînnoirii.

Fişã biograficã:

1935, 2 decembrie. Se naste Nicolae Labis, în Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, judetul Suceava (pe teritoriul fostului judet Baia). Mama, Ana-Profira, învătătoare, este din Topolita, sat vecin cu Humulestii, si bunica ei, Zamfira Blendea, era înrudită cu Stefan sin Petrea Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă.

1942-1946 Scoala primară în satul natal (în clasa mamei), apoi, în refugiu, în comuna Mihăilesti, satul Văcarea (lângă Câmpulung Muscel), unde va urma clasa a III-a, obtinând numai note de 9 si 10. Colegii de atunci îsi amintesc că scria poezii si scenete si îi plăcea să apară în public ca recitator.

1946-1951 Se înscrie la Liceul "N. Gane" din Fălticeni. În 1949, trimite "Scânteii Tineretului" Slove de ziar si la Posta redactiei se observă că tânărul corespondent are "mult simt artistic". În noiembrie, acelasi an, începe să scrie (pe un caiet de scoală, descoperit 30 ani mai târziu) nuvela Cărări Jpre victorie. În august 1950 (la 15 ani), poezia Muntele cântă, din caietul pe care l-a intitulat Cântecul unui adolescent, este trimisă "Vietii românesti".

1950 noiembrie. Consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni. Prezent ca o "minune locală", el uimeste pe cei de fată prin cultura vastă, solidă si se impune tuturor prin severă stăpânire de sine. La festivitatea finală recită propria sa poezie, Fii dârz si luptă, Nicolae!

1951 mai. Seria succeselor continuă. Bucuresti, Concursul de limba si literatură română, matematică si fizică, faza pe tară. Elevul de la Fălticeni obtine premiul I la limba română. 1951 iunie. Debut bucurestean: Gazeta de stradă apare în "Viata românească", nr. 6.

1952 ianuarie. Transferat la Liceul "M. Sadoveanu" din Iasi. Conducător al cenaclului literar din scoală. Aici, Labis îl cunoaste pe George Mărgărit, poet si publicist de autentică finete intelectuală, a cărui prietenie 11 va însoti toată viata. Continuă seria "prelucrărilor", de această dată din Lenau (pornind de la varianta literară făcută de Stefan Siklody) si două traduceri vor apărea în "Iasul nou".

1952, 15 septembrie. În urma unui examen de admitere, Nicolae Labis intră la Scoala de literatură "Mihai Eminescu" din Bucuresti. Labis este redactor la sectorul de poezie din redactia "Anilor de ucenicie", revista Scolii.

1953 februarie. Pus în discutia colectivului pentru "abateri de la morala si disciplina Scolii".

1951-1954 O extrem de întinsă productie lirică, găzduită în principalele publicatii culturale si literare ale vremii, vă rămâne doar acolo, întrucât nici Primele iubiri, nici Lupta cu inertia, si nici una dintre editiile apărute între 1958 -1985 nu o vor retine.

1954 octombrie. În "Viata Românească": Moartea căprioarei. Se înscrie la Facultatea de filologie, dar o părăseste după un semestru.

1955-1956 Anii în care sunt scrise piesele lirice majore din creatia poetului. Multe dintre ele, desi publicate în reviste, nu intră în sumarul Primelor iubiri.

1956 martie. Conferinta pe tară a tinerilor scriitori la care Labis rosteste un cuvânt exemplar.

1956 10 decembrie noaptea. Este accidentat de un tramvai în statia de vis-ă-vis de Spitalul Coltea. Va dicta prietenului său Aurel Covaci cele 11 versuri dintre care primul este: "Pasărea cu colt de rubin...". Luni, 24 decembrie, ora 12.00, la adunarea de doliu de la Casa Scriitorilor vorbesc Eugen Jebeleanu, Gheorghe Tomozei si Paul Georgescu, iar Paul Anghel citeste Moartea căprioarei. Este înmormântat la cimitirul Bellu după ce convoiul face un ocol prin fata mormântului lui Mihai Eminescu.

1958 Început de an. Apare “Lupta cu inertia”.

Universul poetic

“Oi îndura, gândind ce-o să urmeze.
Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângi
Visând la piscuri, nalte metereze”. (“Geografia timpului”)

Poezia lui nu poate fi încadratã într-un curent anume. Cel mult putem sã-l clasificãm drept inauguratorul generaţiei şaizeciste, dar despre teme propriu-zise se poate vorbi mai greu întrucât lirismul sãu se traduce mai degrabã printr-o fluiditate extraordinarã a expresiei, o curgere perpetuã de emoţii care sublimeazã experienţele biografice, un romantism care purificã şi pe el şi pe cititori. Fluiditatea sentimentelor se întrevede şi în structura frazelor, acestea fiind caracterizate de versificaţie liberã, exprimare abruptã, exploatarea vorbirii informale. În limbaj gãsim intimidate, afectivitate, energie, vigoare, toate încadrate într-un proces de autocunoaştere care integrezã toate materialele stilistice la îndemânã. De aceea poate cã forţa artisticã şi didacţicã a lui Labiş rezidã în primul rând nu atât în dezlanţuirile de replici cât în valurile interioare care le provoacã, pentru cã versurile devin pânã la urmã oglinda unui destin pe care poetul vrea sã şi-l reveleze.

“Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrăţişate strâns”. (“Primele iubiri”)

Odatã alese anumite cuvinte, atitutini, trãiri, explorarea va fi condiţionatã de acestea. Poezia lui Labiş se cautã pe sine, el se cautã pe sine prin ea şi niciun factor potenţial de cunoaştere nu este sacrificat în favoarea metaforei. Mediul poetic se dezvoltã şi sub forma unei ambivalenţe: pe de-o parte spaţiul nord-moldovenesc, poezie popularã, Sadoveanu, pe de alta Bucureşti, Rimbaud, Villon. Tradiţie şi modernitate într-o sintezã sufleteascã ce încearcã sã depãşeascã prin vers istoria şi sã elibereze poezia de poverile politicului. Care sunt noile idei, care sunt noile direcţii, cum pot fie le întruchipate artistic? Asta se întreabã poetul, dornic sã creeze în istorie şi politic o sferã proaspãtã a libertãţii.

“Copiii cresc şi unii se despart
De cei ce le-au dat viaţa din iubire.
Plecãrile din tine-n alte lumi
Să nu le iei nicicând drept despãrţire.
Când eu gresesc ori mă stropesc noroaie,
Mă chemi si eu la tine vin tiptil,
Si-n foşnetul luminii din frunzişuri
Mă faci din nou nevinovat copil”. (“Incheiere”)

Dacã în prima etapă creativă (“Primele iubiri” îndeosebi) predominã o tratare mai mult exterioarã a actualitãţii, un patos oarecum golit de conţinut, un proiect uman-realist, o impersonalitate uneori monotonã, ulterior poetul se va interiorize în vederea cautarii unui sens. Spiritul alterneazã între prãbuşire, aneantizare, dezechilibru acut şi pacificarea cu universal, absenţa tulburãrii, regãsirea echilibrului. Poezia devine o manifestare spontanã a spiritului.

“Aripa mea se izbeste mereu de zãbrelele nemarginirii
Si parcã-i un veac de când zbor,
Azi,înainte de-un nou şi sãlbatic avânt,
Vreau ca sã cânt cântecul meu de-nceput.” (“Cântec de început”).

Vitalitate şi reflexivitate în aceeaşi cãutare avidã, în aceeaşi confesiune nãscutã din marile întrebãri şi nelinişti; abis şi ceresc în aceleaşi versuri în care suflã un destin care se purifica pe drumul erorii necesare înţelegerii. Labiş ne pune în faţã dilemele umane fãrã teama cã ele vor suna prosaic, creând astfel un dialog mai intim cu cititorul. Totodatã comunicarea se realizeazã şi prin apelul la vechile valori: integrarea eminescianã în natura care transformã viaţa într-un spectacol cosmic, universal sadovenian al copilãriei, glasul pãmântului lui Rebreanu.

“Indrăgit ca o mireasă, duşmănos ca o sudalmă,
Chica vântul ţi-a-ncâlcit-o, veacuri-veacuri, monoton,
Tu, pământ al ţării noastre, pătimaş cuprins în palmă,
Încălzit cu buze aspre de tot neamul lui Ion”. (“Pãmântul”)

Apare în poezia sa o coexistenţã a copilãriei cu maturitatea, care intervine premature dare este verificatã mereu de vârsta imaculatã. Existã mereu o tendinţã de a elogia copilãria, dar şi o angoasã care se opune. Cele douã momente ale vieţii sunt însã inseparabile, în ciuda conştinetizãrii realului crud care intervine în puritatea fragilã şi vrea sã o înlocuiascã cu necesitatea imediatã. Tensiunea poate fi şi expresia antitezei între cruzime şi compasiune, la nivel individual şi social.

“Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!” (“Moartea cãprioarei”)

Ce lipseşte la poetul nostru este lirica eroticã purã. Iubirea apare ca o aşteptare, o dorinţã, un cuvânt, dar niciodatã sentimental nu este explicit. O viziune dulce-amãruie a jocului dragostei substituie partenerul puternic individualizat capabil sã ofere posibilitaea unei comuniuni desãvãrşite. Independenţa are o pondere mult mai mare în relaţiile umane, pentru cã individual se focalizeazã mai degrabã pe cãutarea unui adevãr mai presus de afecţiune.

“Arde o stea între multele stele,
Arde pe ceruri şi pe drapele,
Capăt de osie - roşie stea -
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvârte pe osia dură
În anotimpuri de frig şi căldură,
Şi când furtunile mă bântuiesc,
Cerbii şi vulturii mei o privesc”. (“Primele iubiri”)

O pulsaţie aparte a poeziei lui Labiş este cea a nesupunerii, care provoacã nevoia de a construi ceva în cinstea libertãţii, care trebuie mereu sã se afle deasupra nesubordonãrii. Arta este o formã de a depãşi suferinţa, rãzbunând realitatea. Dar este o artã în acţiune, nu doar o contemplare.

“Tu, prometeu român, purtând alt mit
Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poţi clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit: - Mai pot!” (“Meşterul”)

În volumul nr. 2, “Lupta cu inerţia”, se contureazã mai clar cãutãrile şi interiorizãrile. Epicul scade pânã la confesiunea purã, meditaţia romanticã. Trezirea din inerţie se produce prin explorarea internã, care aduce elemente noi la suprafaţã. Spiritual se aflã într-o permanentã transformare, la fel ca natura şi poezia care se reunesc între tradiţie şi modernitate.

“Sub zenit
Am să fiu fericit
Când cineva,
Descifrându-mi litera şi inima mea,
Va putea fi privit
Râzând, ori rânjind,
Ori plângând”. (“Confesiuni”)

Scufundat într-un infern al introspecţiei, poetul nãzuie spre necunoscut. Transpare şi o senzaţie a unei linişti nenaturale, care contravine elanului vital. Trecutul devine mai apãsãtor, persoana de înstrãineazã de sine, moment în care intervine iar copilãria, cea cu sensibilitatea autenticã. Rãul este atât exterior, social, cât şi interior, cel al imperfecţiunii fiinţei. Existenţa este în pericol pentru cã se pierde duhul idilic al copilãriei.

“Şi totuşi, ceva mai lipseşte. Flămând,
Inima încă-mi mai bate, cerând.
Lipseşte o floare, neînflorită
Nici în somnu-mi adânc,
Nici în munca-mi grăbită”. (“Lupta cu inerţia”)

Zbuciumul se cautã mântuit, se doreşte liniştea, dar liniştea creatoare, insuflatã de vitalitate. Destinul poetului este între élan şi pieire, între vitalism şi tragism. Se resimte o dorinţã accentuatã de înţelegere, de explicare. Versurile, ca şi viaţa, surprind în mare masurã momente şi gânduri consumate şi consumatoare. Funcţia terapeuticã a reprezentãrii poetice nu se implineşte niciodatã la modul absolut, pentru cã toatã aceastã trãire condensatã a vieţii şi poeziei stã sub semnul unei linişti de suprafaţã.

“Pentru ce-am plecat,
Unde mă îndrept?
S-au întunecat
Sensurile-n piept,
Dar o flacără
Mă cheamă acolo
Sub straturi de nea
Şi vreau să treacă
Liniştea mea”. (“Dor”)

Peisajul lãuntric devastat, care anticipeaza sfârşitul, dezvãluie încercarea de motivare şi de depãşire a limitelor tragice care se impun odatã cu trãirea intensã.

“Si, re-nviat o clipã de-un nevãzut indemn,
Iti pare cã zbura-va din nou, ultima oarã,
Spre un cimitir mai sobru şi mai demn.” (“Albatrosul ucis”).

Autor: Irina-Maria Manea
sursa

Limbajul francez modern

2012-01-28T15:49:00.001+02:00

Deoarece conservatorismul membrilor Academiei Franceze – supranumiți nemuritorii – este binecunoscut, francezii au inițiat un festival dedicat neologismelor din limbajul gal. Ajuns la a zecea ediție, XYZ festival of new words, are ca scop promovarea noutăților apărute în limbă și militează pentru introducerea lor în dicționarul întocmit de Academie.

Anul acesta [2011] marele favorit a fost cuvântul attachiant(e) – o combinație între attachant (captivant) și chiant (pacoste) care desemnează o persoană cu care ai o relație de tip love-hate. Alte expresii demne de luat în considerare sunt: bête seller – o carte proastă dar cu foarte mult succes, textoter – a scrie SMS-uri, phonard – persoană care nu se poate dezlipi de telefonul mobil, bonjoir – o combinație între bonjour și bonsoir care se folosește la mijlocul zilei și photophoner – a face fotografii cu telefonul mobil.

Éric Donfu, sociolog, fondatorul evenimentului, explică faptul că acest festival susține ideea lui Victor Hugo: limbajul este o ființă vie care moare dacă nu inventezi noi cuvinte.

Sursa: www.guardian.co.uk

Scris de Andreea Chebac
sursa

Nouvelles règles d'orthographe : dix points à connaître

2012-01-28T15:36:00.000+02:00

Depuis 1990, de nouvelles règles d’orthographe sont recommandées par l’Académie française. Même si l’institution précise que l’ancienne orthographe n’est pas fautive, à l’école, elles doivent être la « référence ».

Voici les principales.

1 Les numéros composés sont toujours reliés par des traits d’union. Ex : trente-et-un, deux-cents (ancienne orthographe : trente et un, deux cents).

2 Dans les noms composés de la forme verbe + nom (pèse-personne) ou préposition + nom (sans-abri), le second élément prend la marque du pluriel seulement et toujours lorsque le mot est au pluriel. Ex : un compte-goutte, des compte-gouttes (avant : un compte-gouttes, des compte-gouttes); un après-midi, des après-midis (un après-midi, des après-midi).

3 On emploie l’accent grave (au lieu de l’accent aigu) dans un certain nombre de mots, ainsi qu’au futur et au conditionnel des verbes qui se conjuguent comme « céder ». Ex : évènement, règlementaire, ils règleraient (avant : événement, réglementaire, ils régleraient).

4 L’accent circonflexe disparaît sur le i et le u, mais on le maintient dans les terminaisons verbales du passé simple, du subjonctif et en cas d’homonymie. Ex : cout; entrainer (avant : coût, entraîner).

5 Les verbes en -eler ou -eter se conjuguent comme peler ou acheter. Les dérivés en -ment suivent les verbes correspondants. Exceptions : appeler, jeter et leurs composés. Ex : j’amoncèle, amoncèlement (avant : j’amoncelle, amoncellement).

6 Les mots empruntés aux langues étrangères forment leur pluriel comme les mots français et sont accentués conformément aux règles qui s’appliquent aux mots français. Ex : des matchs, un révolver (des matches, un revolver).

7 La soudure s’impose, en particulier, dans les mots composés de contr(e)-, entr(e)-, extra-, infra-, intra-, ultra-, avec des éléments savants (hydro-, socio-, agro-…) mais aussi dans les onomatopées et dans les mots d’origine étrangère. Ex : entretemps, tictac, weekend (entre-temps,tic-tac, week-end).

8 Les mots en -olle et les verbes en -otter (et leurs dérivés) s’écrivent respectivement -ole et -oter. Exceptions : colle, folle, molle et les mots de la même famille qu’un nom en -otte (comme botter, de botte). Ex : corole, frisoter (corolle, frisotter).

9 Pour montrer la prononciation du u, le tréma est déplacé sur la lettre u dans les mots comportant -guë- et -guï - et ajouté à la lettre u sur les mots en -geure ainsi qu’avec le verbe arguer. Ex : aigüe, ambigüe, ambigüité, argüer (avant : aiguë, ambiguë, ambiguïté, arguer).

10 Des anomalies sont supprimées. Ex : charriot, imbécilité, lunetier, relai… (avant : chariot, imbécillité, lunettier, relais…)

Le Parisien

Cum se face o recenzie literara?

2012-01-27T14:55:00.000+02:00

Ca si recenzent, trebuie sa imprimati prezentarii dvs. parerea critica si analitica dar si impresia personala pe care v-a lasat-o o carte. Persoanele care scriu recenzii ar trebui sa raspunda la doua intrebari: CE? si DE CE? Astfel, in scrierea unui text de acest gen, combinati abilitatea de a scrie despre ce ati citit, analiza scopului atins sau neatins de catre autor si exprimarea propriilor pareri.

In timp ce cititi un roman, puneti-va urmatoarele intrebari:

1. Care este punctul de vedere/scopul autorului?
Punctul de vedere si scopul pot fi mai degraba sugerate decat exprimate clar. De cele mai multe ori puteti gasi aceasta informatie in prefata sau introducere.

2. Care sunt motivele principale ale autorului?
Si aceste raspunsuri le gasiti tot in introducere.

3. In ce fel se leaga cartea de alte carti cu acelasi subiect?
Subiectul cartii este unul inedit, nemaiintalnit pana la ea? Daca nu e inedit, adauga informatii noi?

Desi, in general, recenziile inseamna inserarea impresiilor personale, exista unele aspecte pe care, de obicei, unii le iau drept instructiuni in scrierea textelor.

Majoritatea recenziilor incep cu o descriere bibliografica a romanului.
Un exemplu ar fi: Titlu. Autor. Informatii despre publicare. Numarul paginilor.

Ca mai toate lucrarile scrise, recenzia in sine incepe cu o introducere in care se explica pe scurt despre ce va fi vorba mai departe. De obicei ar trebui sa reluati in primul paragraf titlul cartii si numele autorului, astfel incat cititorii sa nu bajbaie prin text cautand aceste informatii.

O alta idee ar fi sa oferiti informatii despre cadrul in care se desfasoara actiunea. Situarea in timp si spatiu ii va da cititorului posibilitatea de a judeca faptele in concordanta cu mentalitatea epocii.

Apoi, recenzia ofera un scurt rezumat al celor mai importante intamplari, expuse cu ajutorul unor citate sau ale parafrazelor unor fragmente cheie.

Evaluarea cartii este cel mai important lucru dintr-o recenzie, deoarece este punctul dvs. de vedere, impresiile personale si subiective. Iata cateva idei pe care puteti sa le luati in considerare:

cat de bine si-a atins cartea scopul?
ce a omis cartea?
cum se prezinta cartea in raport cu alte scrieri pe acelasi subiect?
care sunt aspectele care nu conving cititorul?
ce experienta personala ar putea fi legata de subiectul acestei carti?

Este foarte important sa faceti distinctie intre punctul dvs. de vedere si al autorului pentru a nu induce cititorul in eroare.

Puteti incheia cu o concluzie, un sfat, o indicatie sau o avertizare.

Dupa ce ati terminat de scris recenzia, recititi-o si faceti corecturile necesare, atat cele gramaticale cat si cele de exprimare. Nu repetati cuvinte, folositi expresii sau sinonime. Verificati de asemenea si datele bibliografice pentru a nu exista greseli.

sursa

Stagii de traducere remunerate la Parlamentul European

2012-01-26T22:35:00.000+02:00

Stagiile de traducere remunerate se acordă doar absolvenţilor de universitate sau instituţii similare. Scopul lor este de a le permite stagiarilor să îşi completeze cunoştinţele dobândite în timpul studiilor şi să se familiarizeze cu activitatea Uniunii Europene, în special cu cea a Parlamentului European.

Candidaţii la un stagiu de traducere remunerat trebuie:

să fie cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene sau ai unei ţări candidate la aderare (Croaţia, Islanda, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru sau Turcia),
să fi împlinit vârsta de 18 ani la data începerii stagiului,
să nu fi beneficiat de un stagiu remunerat sau de un angajament salarial de mai mult de patru săptămâni consecutive pe lângă o instituţie europeană, un deputat sau un grup politic din Parlamentul European.
să fi obţinut, înainte de data limită de depunere a candidaturilor, o diplomă corespunzătoare unui ciclu de studii universitare de minim trei ani;
să stăpânească perfect una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene sau pe aceea a unei ţări candidate şi să cunoască în mod aprofundat alte două limbi oficiale ale Uniunii Europene.

Stagiile de traducere remunerate se acordă pe o perioadă de trei luni, cu posibilitatea de a beneficia, în mod excepțional, de o prelungire, pentru o durată de maxim trei luni.

Perioada de înscriere pentru stagiile cu începere din 1 iulie este între 15 decembrie şi 15 februarie (miezul nopţii).

Stagiile de traducere se desfăşoară la Luxemburg. Cu titlu indicativ, cuantumul bursei este în 2011 de 1.213,55 EUR pe lună.

Detalii suplimentare pe site-ul Parlamentului European: Stagii de traducere remunerate

Citiţi mai mult: http://www.atr.org.ro/blog/2012/01/stagii-de-traducere-remunerate-la-parlamentul-european-incepere-din-1-iulie/#ixzz1kb9fV9RW
Under Creative Commons License: Attribution Non-Commercial

Taxi: Strada mea c-un singur bec

2012-01-26T13:52:00.000+02:00

Cum se promovează cu succes cultura în vremuri de criză

2012-01-26T12:54:00.000+02:00

Actualitatea literară – sau cum se promovează cu succes cultura în vremuri de criză, la Lugoj

În plină criză economico-financiară mondială, un grup de oameni de litere din Lugoj au hotărât să înfiinţeze o revistă literară în scopul promovării culturii. Dacă la început, în 2009, publicaţia apărea numai online, din 2010 este editată şi pe print şi poate fi găsită în librăriile din Timişoara şi din toată ţara.

În doi ani, Lugojul a ajuns în atenţia lumii culturale din România, iar în revistă au publicat cei mai importanţi scriitori ai ţării. Despre „Cum s-a ajuns aici?”, am discutat cu Nicolae Silade, directorul revistei.

- Cum de aţi avut curajul să înfiinţaţi o revistă literară în plină criză economico-financiară, într-un oraş micuţ cum e Lugojul, celebru, de altfel, şi prin faptul că aici a locuit o vreme Lucian Blaga?

- Curaj am avut şi în epoca de aur când, împreună cu un coleg, am dorit să tipărim o revistă intitulată “Clipa”, dar degeaba a fost curajul, dacă nu am primit aprobările de la partid. Curaj am avut şi în 1991, când am reuşit să o tipărim, dar nu am reuşit să o vindem. Aşa că primul număr a fost şi ultimul. “Clipa” nu a durat decât o clipă. În ceea ce priveşte “Actualitatea literară”, nu a fost vorba de curaj, ci de o completare, dacă vreţi, a muncii noastre de jurnalişti la ziarul “Actualitatea”, majoritatea celor care lucrează la ziar fiind scriitori. Cât despre criza despre care vorbiţi, după cum se ştie, în vremuri de criză, paradoxal, cultura înfloreşte.

- Cum a început totul şi cine pune cel mai mult umărul la acest proiect, cred, foarte greu?

- Totul a început cu... sfârşitul, cu dispariţia, în 2007, a lui Ion Ardeleanu, fondatorul şi redactorul-şef al revistei “Banat”. În ianurie 2008, toţi scriitorii lugojeni pe care Ion Ardeleanu reuşise să-i adune în jurul revistei au fost convocaţi la o şedinţă pentru alegerea noii conduceri. Atunci, prin nişte manevre de care nu mai vreau să îmi aduc aminte, s-a produs ruptura. Au fost îndepărtaţi unii scriitori buni şi au fost acceptaţi nişte veleitari. Cei care ne-am retras atunci am hotărât să punem bazele unei noi reviste şi anume “Actualitatea literară”. Şi, în 2009, am început să o edităm online. Am reuşit să atragem colaboratori şi scriitori importanţi din toată ţara şi să o facem cât de cât cunoscută la nivel naţional. Socoteam că mediul online este viitorul oricărei publicaţii şi nu ne mai gândeam la varianta print, însă când unii dintre autorii importanţi pe care îi publicasem începuseră să ne întrebe dacă avem şi ediţie tipărită, am fost nevoiţi să luăm în calcul şi această idee. Aşa că, începând din 2010, cu sprijinul Primăriei Lugoj, am reuşit să dăm lună de lună bun de tipar. Normal că eforturile pe care le facem sunt destul de mari şi toţi punem umărul la acest proiect. Mă ajută R.V. Giorgioni, Ela Iakab, Mircea Anghel, Nicolae Toma, Andreea Pop, Lidia Silade. Nu aş putea să vă spun al cui umăr e mai tare, dar vă pot spune că strădaniile ne-au fost răsplătite. Cum, însă, din 3 ianuarie 2012, ne-a părăsit un om de o valoare deosebită, Constantin Buiciuc, va trebui să facem eforturi în plus.

- Cum vă descurcaţi cu finanţarea?

- “Actualitatea literară” apare într-un tiraj de 1.000 de exemplare, iar finanţarea pe care o primim de la Consiliul Local Lugoj e mai mică decât cea pe care o primeşte revista “Banat”, care apare în doar 200 de exemplare. Dar sponsorii sunt cu noi şi ne ajută să reparăm această nedreptate.

- Cum reacţionează cititorii, dat fiind faptul că revista apare online şi tipărită pe hârtie?

- “Actualitatea literară” intră încet-încet în rândul revistelor de cultură care se respectă, este cunoscută şi apreciată la Bucureşti, la Iaşi, la Cluj, la Craiova, ca să dau doar câteva exemple. Alex Ştefănescu şi Gheorghe Grigurcu ne-au felicitat pentru ceea ce facem, aici, în acest oraş micuţ.

- Ce şanse mai are literatura (romanul şi poezia, în primul rând) în societatea actuală, copleşită de imagine, goliciunea trupului, criza economică şi politică?

- Judecând după ceea ce se întâmplă în aceste zile în ţară, sunt convins că şi literatura are toate şansele să revină în prim-planul vieţii noastre.

Scris de Gheorghe Miron
sursa

Compania King Crown Online Services din Bucuresti cauta Content Writer

2012-01-26T11:37:00.002+02:00

Responsabilitati

Writing web content for websites / portals from scratch.
• Editing and Proof reading content once written.
• Writing, editing and proof reading copy for client projects based on the material supplied by them.
• Writing product descriptions, brand support material etc.
• Proof reading, editing and writing content on a regular basis for building up the website including informative short articles.

Cerinte

• A graduate with an excellent command over the English language.
• A flair for writing with an understanding of what works on the internet.
• An ability to work under pressure and without or with very few supervision.
• The ability to create contents for corporate websites.
• An effective writing style that is fresh, consistent and customer friendly. A knack for editing and proof reading with good research skills.
• Ability to write in a variety of formats and styles for multiple audiences.
• An understanding of keywords and meta tags - Ability to write web page titles, meta tag descriptions, alt tags for images etc.

Beneficii Oferite

Great bonuses
Young environment

Descrierea firmei

KING CROWN ONLINE SERVICES LTD (www.kingcrownonline.com; contact: petro@kingcrownonline.com) is looking for talented young people that like to work in a young and dynamic environment.
Work in our Bucharest office and get instantly rewarded for your talent and capabilities.
Please apply english version of your resumes, directly on contact e-mail address; these are the only ones we take in consideration !

Companie: KingCrownOnlineServices
Posturi disponibile: 2
Nivel experienta: 6 - 12 luni
Tip contract: Full-time
Nivel studii: Facultate (in curs)
Nivel salarial: Confidential
Localitate: BUCURESTI
Valabilitate: 18-01-2012 : 17-02-2012; sursa

Cabinet juridic din Bucuresti solicita traducator tehnic de specialitate

2012-01-26T11:26:00.000+02:00

Cautam traducatori specializati in urmatoarele domenii:

- MECANICA: limba germana si limba engleza

Pentru traduceri specializate brevete de inventie din limba straina in limba romana.

Cerinte obligatorii:

- Traducatorul trebuie sa fie absolvent de facultate tehnica corespunzator domeniului solicitat (exemplu: sa fie absolvent de TCM sau orice facultate cu profil mecanic pentru prima pozitie). Nu se accepta filologi sau traducatori cu alte specialitati pentru ca nu inteleg domeniul tehnic.
- Traducatorul trebuie sa aiba o foarte buna cunoastere a limbii straine, inclusiv practica in domeniul solicitat, respectiv sa aiba la activ traduceri tehnice efectuate.
- Traducatorul trebuie sa poata elibera factura fiscala. In cazul in care toate celelalte cerinte sunt satisfacute, se poate astepta inceperea colaborarii pana cand traducatorul isi constituie o forma legala de societate care sa poata elibera factura.
- Traducatorul trebuie sa fie capabil sa poata efectua traducerea la termenul solicitat (care este agreat de comun acord inainte de inceperea lucrului).

Beneficii Oferite

pretul serviciilor se discuta individual in functie de domeniul tehnic.

Descrierea firmei

Founded in March 1995, CABINET M. OPROIU is a private professional partnership specialized in acquiring, maintaining and enforcing patents, trade mark registrations and industrial designs, acting in a legal and economic environment where the private practice in patent and trademark counseling has returned in 1992 after almost 50 years of absence.

The aim of the firm since the early years was to create not only a high quality level of advice as far as industrial property is concerned, but also to create a benchmark for the profession of counsel in Romanian private practice, taking into consideration the youth of the profession.

Companie

CABINET M. OPROIU

Posturi disponibile: 1
Nivel experienta: 6 - 12 luni
Tip contract: Full-time
Nivel studii: Facultate (absolvent)
Localitate: BUCURESTI
Valabilitate: 23-01-2012 : 22-02-2012

sursa

Translation and revision of technical documents of the European Union

2012-01-25T12:10:00.002+02:00

The European Commission has published a call for expressions of interest for translation and revision services for various language combinations:

from Irish (GA) and Maltese (MT) into English (EN)
from Bulgarian (BG), Czech (CS); Estonian (ET), Finnish (FI), Irish (GA), Lithuanian (LT), Latvian (LV), Maltese (MT), Polish (PL), Portuguese (PT), Romanian (RO), Slovak (SK), Slovenian (SL) and Swedish (SV) into French (FR)
from Bulgarian (BG), Czech (CS), Danish (DA), Greek (EL), Estonian (ET), Finnish (FI), Irish (GA), Hungarian (HU), Lithuanian (LT), Latvian (LV), Maltese (MT), Dutch (NL), Polish (PL), Portuguese (PT), Romanian (RO), Slovak (SK), Slovenian (SL) and Swedish (SV) into German (DE)
from French (FR) into Irish (GA)

Successful candidates will be placed on a list which will remain valid until 5 January 2013. Applications will stay open until 5 October 2012.

source, documentation & application form

Recenzii de carte transformate in minute de voluntariat in campania vALLuntar

2012-01-25T11:13:00.000+02:00

Campania vALLuntar isi propune sa incurajeze lectura si voluntariatul prin transformarea recenziilor de carte in minute de voluntariat donate de angajati, potrivit unui post de pe blogul allcafe.ro. In perioada 23 ianuarie – 16 martie 2012, bloggerii pot solicita gratuit orice carte de pe all.ro. Dupa lectura, acestia sunt incurajati sa scrie o recenzie pe blogul personal. Fiecare recenzie publicata valoreaza 15 minute de voluntariat din partea angajatilor ALL, iar fiecare comentariu referitor la carte sau campanie adaugat de cititori la recenzia respectiva adauga inca 3 minute.

In program sunt luate in considerare doar recenziile realizate de cei ce detin un blog in limba romana de cel putin un an si scriu minim un post pe saptamana.

“vALLuntar este o campanie prin care vrem sa promovam lectura si voluntariatul si prin care incercam sa ne apropiem de cititori. Nu spunem ca vom schimba lumea, ca datorita noua si voluntariatului nostru lumea va deveni un loc mai bun, mai sigur sau mai frumos. Doar ca orice schimbare incepe cu noi insine. Iar aici, la Grupul Editorial ALL, suntem dispusi sa facem mai intai in noi insine aceasta schimbare, ca ea sa se poata reflecta ulterior si in comunitate. Ce va ramane la sfarsit? Niste carti citite, niste copii zambind, niste copaci plantati si un imens sentiment de liniste interioara, de bine si de bucurie”, a declarat Mario Demezzo (vicepresedinte, Grupul Editorial ALL).

Angajatii ALL vor voluntaria in perioada 26 martie – 8 iunie in centre alese de primii 3 bloggeri care cumuleaza prin posturi si comentarii cele mai multe minute de lucru.

Articol de Ioana Mihai
sursa

Antoaneta Ralian: (Auto)portretul unei doamne

2012-01-25T10:58:00.000+02:00

La 87 de ani şi peste 110 de traduceri publicate - o întreagă bibliotecă anglo-americană modernă! - doamna Antoaneta Ralian e o „decană“ de vârstă şi de prestigiu a breslei sale. Radu Paraschivescu a avut o excelentă iniţiativă când i-a propus realizarea unei cărţi-dialog. Surpriza e că a reuşit s-o convingă... Deţinea, ce-i drept, câteva calităţi necesare pentru ca demersul să aibă şanse de reuşită. Prozator, publicist şi editor versat, era, nu mai puţin, şi un traducător cu experienţă, unul, aşa-zicând, cu „temele făcute“ (provenit fiind dintr-o generaţie mult mai tânără). Şi care a ţinut cândva, în revista Idei în dialog, cea mai competentă cronică a traducerilor din presa românească postdecembristă: expertiză tehnică a calităţii traducerilor propriu-zise, iar nu simplu comentariu de carte străină tradusă, cum citim de regulă sub asemenea sigle. Plăcut şi cultivat, iscoditor şi complice, el s-a dovedit, în cele din urmă, nu doar un ideal partener de dialog, ci şi coautorul unui autoportret biografic de excepţie. Mai mult decât probabil, Antoaneta Ralian nu s-ar fi încumetat să-şi scrie singură memoriile, cum au îndemnat-o destui (o şi recunoaşte, undeva). Pentru a fi cu adevărat ea însăşi, a avut mereu nevoie de „alţii“: de alteritatea cărţilor traduse sau – în cazul de faţă - de un partener „maieutic“ pe măsură.

Am citit cu delicii acest încântător, ataşant, cvasi-proustian „striptease autobiografic“, dar şi cu regretul că a fost prea scurt: vreo sută cincizeci de pagini, cărora li se adaugă, drept bonus-uri, trei interviuri „reprezentative“ mai vechi sau mai noi (cu Saul Bellow, Iris Murdoch şi, respectiv, Amos Oz) unde A.R. se află în ipostaza de intervievatoare; o secţiune de referinţe „critice“; o cronologie a textelor traduse (romane & piese de teatru); şi, last but not least, o consistentă secţiune cu fotografii din arhiva personală. Multe dintre prezentele „mărturisiri“ au mai fost făcute, cu alte cuvinte şi prilejuri, în numeroase interviuri şi fragmente confesive din ultimii ani; Radu Paraschivescu reia cvasiintegral, la un moment dat, o confesiune publicată de Antoaneta Ralian în Dilema Veche. Însă nu atât „revelaţiile“ anecdotice şi documentare primează aici – deşi există, din belşug, şi asemenea condimente –, cât spectacolul de vervă, inteligenţă mobilă şi autenticitate al acestui spirit liber şi viu, care-şi asumă cu dezinvoltură paradoxurile, scapă mereu printre degete şi evadează din plasa tuturor clişeelor zilei: „Cred că mă ajută mult simţul umorului. Sesizez partea nostimă, ilară a lucrurilor. Mă amuz, deşi nu sunt un om vesel. Râd rar şi nu sunt o optimistă. (…) Am cutezat odată să-l contrazic pe domnul Andrei Pleşu care le recomandă bătrânilor contemplaţia, recapitulările, concentrarea curiozităţii doar pe esenţe.

Dimpotrivă, eu cred că motorul supravieţuirii e vitalitatea, dinamismul în limita puterilor, setea de nou, curiozitatea pentru tot ce se întâmplă în jur, senzaţia impusă că eşti încă în circuit. Nu recapitularea, cu inerentele-i regrete şi remuşcări pentru fapte ireversibile, nu fuga în trecut, ci ancorarea în prezent (oricât ar fi el de urât), adaptarea la acel prezent. În afară de vârstă, eu trebuie să lupt cu singurătatea totală, cu deteriorarea crescândă a sănătăţii, cu invaliditatea, cu diverse dureri fizice. (…) Ştiu că timpul mi se comprimă văzând cu ochii. Îl văd grafic cum se îngustează în faţa mea. Dar refuz să-mi plâng de milă. Mă agăţ de orice plăcere. (…) Da, supravieţuiesc. Che sarà, sarà. Whatever will be, will be“.

Bagheta magică a dialogului, într-un continuu du-te-vino printre vârste şi epoci, o reînvie pe fetiţa interbelică de familie bună, provenită din marea burghezie liberală evreiască (fratele mai mare, Richard Stein, este cel care a compus muzica la Sanie cu zurgălăi) şi crescută în „patriarhalul“ Roman al lui Cezar Petrescu şi Blecher; apoi pe adolescenta romantică şi studioasă, prinsă în menghina istoriei între anii prigoanei antisemite (a purtat steaua galbenă) şi cei ai exproprierilor staliniste (care-i dau lovitura de graţie propriei mame, deja fragilizate), pe studenta anglistă a lui Tudor Vianu şi Dragoş Protopopescu, pe absolventa constrânsă, în anii ’50, să lucreze (oroare!) la epurarea bibliotecilor, în Ministerul Culturii, pe soţia iubitoare a ziaristului Marius Ralian (dispărut acum trei ani, după o căsnicie de peste şase decenii), pe traducătoarea de performanţă şi călătoarea evazionistă... Pentru ca prezentul să ne ofere imaginea unei „trufandale geriatrice“, observatoare lucidă a tarelor actualităţii noastre „tabloidizate“.

Există şi câteva amintiri „romaneşti“: secvenţa eliberării familiei Stein dintr-un adăpost, pe 23 august 1944, de către un soldat rus, cea a salvării de la moarte a tatălui de către un ofiţer hitlerist care-i dă penicilină sau pasiunea adolescentină a Antoinettei pentru un tânăr care, devenit student la Filosofie în Bucureşti, o înşală cu o „năistă“, apoi, convertit la stalinism şi intrat în diplomaţie, îi devine definitiv străin. Iată fraza – teribilă - prin care cinicul iubit o părăseşte pe domnişoara idealistă: „Sunt homo sapiens, homo ludens, dar şi homo cacuens, homo futuens şi trebuie să-mi trăiesc viaţa, vreau să cunosc toate atracţiile vieţii“. Urmată de replica, nu mai puţin elocventă, a intervievatorului: „Înţeleg că, dac-ar fi rămas la Roman, n-ar fi depăşit perimetrul lui homo sapiens şi homo ludens. Avantajele târgurilor patriarhale“. Mai târziu, Marius Ralian se îndrăgosteşte de ea după ce o cunoaşte în două ipostaze vestimentare („crezuse că suntem două“)...

Ceea ce seduce în aceste confesiuni şi autodefiniri dezinvolte, pe lângă irezistibila (auto)ironie benignă ce nu cruţă nimic, dublată de un simţ al umorului care ar fi strălucit inclusiv în saloanele franceze de altădată, este combinaţia de sensibilitate clasică şi disponibilitate avangardistă, de cuminţenie „de modă veche“ şi „libertinaj“ interior, stimulat de traducerile din Henry Miller, Durell & Co. Bref: aristocraţia autentică – definită de firesc şi naturaleţe, nu de poză şi parapon - a unei octogenare ce sfidează mizeriile existenţei şi ale istoriei.

Antoaneta Ralian îşi asumă până la capăt, fără cosmetizări, slăbiciunile, înfrângerile, cedările. Între bovarismele adolescenţei, când se imagina una dintre doamnele de Guermantes, şi bătrâneţea când conchide că „n-ar putea trăi în America, dar în Anglia da“, distanţa este, oricum, considerabilă. Îi plac pisicile, dar „mai mult în literatură“, în viaţă preferându-i, ca animale de companie, pe mai „masculinii“ câini. Crede, fără înconjur, în „universalul şi eternul uman“ („Mi-ar fi plăcut să mă nasc în altă epocă, pe vremea lui Proust sau în saloane rococo – ştiu, sunt o incorigibilă romanţioasă bătrână. Deşi sunt convinsă că, pe sub peruci, fracuri şi crinoline, oamenii erau aceiaşi: duplicitari, ipocriţi, viciaţi... Or, fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n era ta“) şi nu-şi concepe evreitatea în absenţa legăturii „organice“ cu o Românie de care nu s-a putut niciodată desprinde. Celebrează toate sărbătorile, evreieşti şi creştine, „legate de mese îmbelşugate şi mai ales de prăjituri specifice“. Stimulative sunt şi insight-urile despre modul „ectoplasmatic“ prin care intră în pielea textelor traduse, ca şi despre arta „actoricească“ a traducătorului, judecăţile despre oameni şi cărţi, evocările epice ale prieteniei cu Murdoch şi Bellow (dar şi cu scriitoare românce de azi), consideraţiile despre piaţa editorială şi statutul breslei, despre puritanism şi political correctness... Traducătoarea nu cunoaşte odihna şi îşi persiflează cu haz virtuala dispariţie. Are şi noi proiecte: tocmai e pe cale de a retălmăci două volume de Joyce, „neaoşizate“ anterior de Frida Papadache...

Radu Paraschivescu a ştiut să developeze aproape romanesc, într-un dialog cuceritor, profilul biografic al unei personalităţi neobişnuite pe care o admiri spontan, fără rezerve.
// RADU PARASCHIVESCU
// Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian
// Editura Humanitas, Colecţia „Convorbiri/Corespondenţă/Portrete“
// Bucureşti, 2011.

de Paul Cernat
sursa

Premieră în Oradea: se înființează un club de lectură, în patru limbi străine, destinat copiilor

2012-01-24T18:37:00.000+02:00

Micuții orădeni au ocazia să participe la un eveniment inedit. Miercuri [25 ianuarie], de la ora 15.00, la Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai" se deschide un club de lectură destinat școlarilor orădeni, din clasele primare, în care cărțile vor fi citite în patru limbi de circulație internațională.

Proiectul este demarat de Biblioteca Județeană, în parteneriat cu Facultatea de Litere din cadrul Universității Oradea. Prima întâlnire va avea loc miercuri, în Ludoteca Secției pentru Copii și Tineret și va presupune lecturi în limba engleză.

Elevii vor avea parte în lunile următoare şi de lecturi în limba maghiară, română, franceză şi germană, clubul întâlnindu-se o dată pe lună. Sesiunile se vor ţine în ultima zi de miercuri a fiecărei luni.

Toți cei interesați să participe la acest club de carte trebuie să ia legătura cu cei din conducerea Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai".

Autor: Laura Breb
sursa

Credeaţi că e departe ziua când limba chineză vă va ajuta să găsiţi un loc de muncă în România?

2012-01-24T11:56:00.001+02:00

Cunoştinţele de limba chineză pot fi un avantaj la angajare în condiţiile în care tot mai multe companii din China încep să se extindă în lume, unele dintre ele vizând România datorită forţei de muncă ieftine şi a poziţiei geografice bune, fiind aproape de pieţele din Vestul Europei.

Cel mai bun exemplu este cel al companiei de telecomunicaţii ZTE, care anul trecut a anunţat că intenţionează să deschidă în România un centru de pregătire şi o linie de producţie şi care acum caută prin anunţuri la mica publicitate candidaţi pentru a ocupa o serie de posturi precum asistent comercial sau inginer de sistem în informatică. Pe lângă cunoştinţe de limba engleză, pentru toate posturile se cere şi limba chineză.

Numărul de absolvenţi de limbă chineză de la Universitatea din Bucureşti este redus, iar în ţară sunt doar câteva centre unde se studiază această limbă.

"Anual, numărul de absolvenţi se situează în jurul cifrei de 20. O parte dintre aceştia pleacă în China pentru specializare de un an sau doi. Uneori, se întâmplă ca absolvenţii cu rezultate foarte bune să primească în continuare burse de studiu din partea universităţilor chineze sau să-şi găsească de lucru şi să îşi amâne întoarcerea în ţară", spune Luminiţa Bălan, profesor la catedra de limba chineză în cadrul Universităţii Bucureşti.

Companiile nu recrutează absolvenţi de chineză direct din facultate, ci prin intermediul foştilor studenţi, mai spune Luminiţa Bălan. "Nu vin companii în facultate, ci mai primim solicitări de la foşti studenţi care lucrează în companii care au nevoie de cunoscători de limbă chineză. Atunci recomandăm şi noi absolvenţii cei mai buni care nu au găsit de lucru sau care nu şi-au schimbat domeniul de lucru, ca urmare a ofertei reduse de locuri de muncă ce implică limba chineză".

În România singurele centre în care se studiază limba chineză sunt Universitatea Bucureşti şi universitatea Babeş Bolyai din Cluj.

Autor: Alexandru Matei
sursa

Asasinarea lui Ioan Petru Culianu, un mister nerezolvat

2012-01-23T13:32:00.000+02:00

S-a petrecut la mii de kilometri distanță, dar este, fără îndoială, una dintre marile enigme ale literaturii române. Deși au trecut două decenii de la tragicul eveniment, FBI nu a reușit să-l prindă pe ucigaș.

Scena este o baie de la etajul 3 al Universității din Chicago, data este 21 mai 1991, iar unul dintre cele două personaje principale este Ioan Petru Culianu, strălucit istoric și filozof al religiilor, emigrant, opozant al regimurilor Ceaușescu și Iliescu și, nu în ultimul rând, autor al unor splendide povestiri și romane.

În jurul prânzului, imediat după terminarea unui curs, Culianu intră în baia respectivă. Aparent, era singur. Nu se știe exact dacă asasinul era ascuns într-o cabină a toaletei sau l-a urmat pe profesor la baie. Cert este că l-a executat cu un singur foc de armă în ceafă. Cadavrul a fost descoperit ceva mai târziu de un student.

Ancheta a fost condusă de FBI și nu a dus nicăieri. Crezându-se într-un film (în acel an ieșea pe piață Tăcerea mieilor de exemplu), agenții au verificat ipoteza unui asasinat de natură ocultă sau mistică, având în vedere profesia lui Culianu. Când nu a dus nicăieri, au trecut la verificarea studenților, sperând să găsească vreun nemulțumit de note sau ceva de genul ăsta. Surprinzător, poate și datorită faptului că Ioan Petru Culianu era un profesor strălucit, nu au găsit niciunul.

Ucis de securiști?

Până la urmă, singura ipoteză care pare să se fi conturat mai precis, dar care nu a fost însușită de ancheta oficială, a fost cea a unui asasinat de natură politică. Mai mulți factori par să o susţină, deși, repet, niciunul nu a fost confirmat oficial.

Unu: personajul. Culianu fusese un opozant al regimului comunist, cu care refuzase să colaboreze în țară și pe care îl criticase după fuga sa. Personaj integru, se îndepărtase de Mircea Eliade din cauza trecutului său legionar și, imediat după Revoluție, a lansat atacuri dure la adresa lui Ion Iliescu, pe care îl acuza de confiscarea Revoluției. În plus, se întâlnise cu Regele Mihai I, a cărui revenire la conducerea României o susținea.

Doi: contextul. Inițial extaziat de căderea lui Ceaușescu, Culianu a realizat că Revoluția nu a fost altceva decât o lovitură de stat. Așa că făcea numeroase declarații incendiare referitoare la situația din România. Și lumea îl asculta deoarece era un intelectual strălucit, cu un renume impecabil atât în Europa, cât și în America.

Trei: circumstanțele vieții personale. Anterior asasinatului, Culianu a primit mai multe telefoane și scrisori de amenințare de la presupuse organizații legionare. El credea că în spatele lor se aflau oamenii fostei Securități, care intraseră în slujba noului regim de la București și a mărturisit acest lucru mai multor prieteni apropiați.

Patru: metoda asasinatului. O lovitură executată curat, fără urme, într-un stil marca KGB. Un asasin întâmplător sau neprofesionist nu ar fi lucrat atât de curat.
Însă fără martori, fără alte probe fizice, fără nimic palpabil, toate rămân în zona nisipurilor mișcătoare ale supozițiilor.

Autor: Adrian David
sursa

Engleza din evul mediu era o limbã minorã

2012-01-22T15:30:00.000+02:00

Geoffrey Chaucer

Tradiţia îi atribuie lui Geoffrey Chaucer şi ”Povestirilor din Canterbury” un rol conştient şi decisiv în crearea limbii engleze standard şi în contracararea dominaţiei franceze şi latine pentru a recupera o identitate naţionalã. Sã fi fost chiar aşa? William Langland ne povesteşte în ”Piers Plowman” cã lucrãtorii, deci pãtura joasã a societãtii, recitã versuri în francezã. Adevãrul este cã situaţia lingvisticã din Anglia evului mediu este destul de amalgamatã. Engleza începe sã triumfe în secolul al 14-lea, graţie talentului poetic al lui Chaucer şi a victoriilor engleze în rãzboiul cu francezii. Latina era foarte importantã în evul mediu, iar cucerirea normandã a adus cu sine o infuzie de franţuzisme, ceea ce a impus englezei o luptã pentru afirmare.

În evul mediu engleza nu era o limbã de mare circulaţie, ba chiar am putea spune cã era minorã dacã ne referim la sursele scrise. Majoritatea cãrţilor erau în francezã şi latinã, cel puţin pânã în secolul al 15-lea. Abia în secolul al 17-lea încep sã se elaboreze gramatici şi dicţionare, dar nobilimea continuã învãţarea latinei şi francezei. Asta nu înseamnã cã engleza nu era uzitatã, ci cã era slab valorizatã. În mediile needucate se pare cã, aşa cum ne sugereazã Langland, se reuşea depãşirea vernacularei prin mixajul cu franceza. Londra este de fapt un centru multicultural, şi nu ne surprinde dacã ne gândim la reţelele comerciale, ecleziastice sau diplomatice stabilite. Situatã pe un râu major, în inima unui sistem de drumuri concepute de romani, Londra se putea lãuda cu legãturi foarte bune cu Devon, Norwich, York şi nu numai. Aici veneau negustori din Bavaria, Tarile de Jos, Constantinopol sau zona balticã. Cercurile mercantile erau deci un melanj de dialecte franţuzeşti, italiene, germane, olandeze, nordice. Drept surse dispunem de rapoarte vamale, petiţii, acte ale breslelor, izvoare legislative. Şi rãzboiul era instrumentalizat pentru a crea legãturi lingvistice variate. Poate cã rapoartele formale erau scrise în francezã şi latinã, dar în ceea ce priveşte limba negocierilor, aceasta reprezenta o formã interlingvisticã, o structurã gramaticalã latinã cu lexic franco-englez.

Multilingvismul medieval

Limbile vorbite în evul mediu nu puteau aşadar sã fie grupate în categorii foarte bine definite, pentru cã nevoia stringentã de comunicare presupunea întrebuinţarea oricãror mijloace lingvistice la îndemânã. Noţiunile de englezã sau francezã nu erau sistematizate aşa cum era latina, limbã foarte bine solidificatã tocmai pentru cã era limba erudiţiei. Situaţia lingvisticã avea repercusiuni asupra simţului identitãţii, dar mai important, afecta relaţiile dintre Anglia şi Franţa pentru cã generalizarea francezei în mediul elitist împiedica o opoziţie politicã sau socialã. Dovezile abundã în materie de identitate dublã. De exemplu Simon Pouillet, un nobil bogat din Compiegne, este executat în 1346 pentru cã declarase cã dreptul asupra tronului îi aparţine mai mult lui Edward decât lui Philippe de Valois. Maud, contesa de St-Pol, se cãsatoreşte iniţial cu un cavaler englez, ca apoi sã se îndrãgosteascã de un soldat francez.

Şi Chaucer ce rol are în toatã povestea? Nãscut în 1340 într-o familie înstãritã, trebuie sã se fi bucurat din plin de multiculturalismul londonez. Intrã la curte ca paj şi se însoarã cu o franţuzoaicã din Hainaut. Chaucer şi-a petrecut 5 ani în anturajul Prinţului Lionel, fiul regelui Edward al III-lea. Îşi asumã şi rolul militar, continuând ca diplomat sub Edward şi Richard al II-lea. Din 1374 se ocupã de controlul vamal, apoi devine şi membru al Parlamentului, funcţionar regesc sau judecãtor de pace. Chaucer acumuleazã deci o bogatã experienţã, fiind capabil de a face faţã unor contexte disparate sau contradictorii. De exemplu când este controlor vamal se implicã şi în gestionarea aspiraţiilor negustorilor bogaţi sau îşi îndeplineşte obligaţiile de negociator de curte în multele sale cãlãtorii în Franţa şi Italia. Lingvistic şi social îl putem considera un om foarte înstãrit. Luând în considerare acest aspect, ar trebui sã fim mai precauţi în etichetãri de tipul ”pãrintele limbii engleze”. Mitul acesta a încurajat o idee despre anglicitate şi rolul sãu în promovarea acesteia care nu prea avea legãturã cu ce credeau el sau contemporanii sãi. John Gower scrie trei opere masive în englezã, franceza şi latinã. Langland scrie în englezã, dar presãratã cu multe latinisme.

Opţiunea lui Chaucer pentru englezã nu are neapãrat conotaţii antifranceze. Engleza lui este mai ”internaţionalã”, conţinând lexeme, sunete şi sensuri din tot conglomeratul vernacularei de care a fost înconjurat. Engleza lui a avut succes tocmai datoritã acestei dimensiuni urbane şi internaţionale. Chaucer o literalizeazã prin privirea aruncatã cãtre Dante, Petrarca, Boccaccio, Jean Froissart sau Guillaume de Machaut, dar raportând-o şi la autorii clasici de genul lui Ovidiu, Vergiliu sau Cicero. Pentru Chaucer şi contemporanii sãi, franceza era limba care definea autoritatea poeticã vernacularã şi cu cât engleza se apropia mai mult de ea, cu atât devenea mai demnã de admirat. Admiraţia internaţionalã se câştiga însã treptat. Ne-a parvenit doar un singur caz de contemporan non-englez care sã-l fi citit pe Chaucer. Este vorba despre poetul-soldat Eustache Deschamps, care îl elogia pe Chaucer pentru talentul sãu de traducãtor din francezã. Asa cum englezii au renunţat cu greu la pretenţiile asupra Franţei (titlurile regale englezeşti menţioneazã în continuare Franţa pânã în 1801), aşa şi limba a rãmas parecum într-un con de umbrã faţã de francezã.

Când învãţaţii victorieni i-au transformat pe Chaucer şi Shakespeare în mari scriitori naţionali, au fãcut-o dupã chipul şi asemãnarea lor, denumindu-i purtãtorii de cuvânt ai dominaţiei engleze. Într-o erã post-naţionalã am putea spune cã dorinta lui Chaucer nu a fost neapãrat aceea de a pune engleza în slujba naţionalismului, ci mai degrabã aceea de a o promova la rang de limbã a comunicãrii internaţionale, fãrã pretenţii de dominare.

historytoday.com

Autor: Irina-Maria Manea
sursa

Me Myself And I

2012-01-21T22:42:00.000+02:00

Sub semnul istoriei

2012-01-21T10:20:00.000+02:00

Cartea anului: volumul lui Lucian Boia

Editorial vorbind, 2011 nu mi s-a părut a fi – din unghiul umanioarelor, evident – un an al literaturii, ci unul al „întoarcerii istoriei“. Şi nu mă refer la istoria de strictă observanţă, ci la o istorie deschisă către provocările prezentului şi (re)conectată la marile sale dezbateri. Inclusiv la o istorie „populară“ sau „de frontieră“. Tendinţa e ceva mai veche şi s-a manifestat inclusiv în roman… Din punctul meu de vedere – şi al multor altora… –, cartea anului care s-a încheiat a fost volumul lui Lucian Boia despre intelectualii români şi „capcanele istoriei“ din anii ’30-’50. Nu e lipsit de relevanţă nici faptul că, dincolo de calitatea de brand public a autorilor, atît lucrarea lui Boia cît şi cea a lui Neagu Djuvara despre „cumanul“ Negru Vodă au înregistrat un succes comercial de top. Bine primită, din motive oarecum asemănătoare, a fost şi instructiva istorie a sistemelor electorale Rumînii fericiţi. Vot şi putere în România din 1931 pînă în prezent de Cristian Preda. S-a vorbit/scris însă, din păcate, prea puţin despre o apariţie de excepţie a tînărului istoric Tudor Dinu: Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat. Dacă în privinţa lui Cantemir exegeza şi istoriografia autohtonă continuă să fie alimentate cu contribuţii de primă mînă (printre cele mai recente: Cantemireştii de Ştefan Lemny), redutabilul umanist „fanariot“ şi rivalul la tronul Moldovei rămîne încă nedrept de puţin frecventat… O altă carte de pondere despre care s-a scris încă şi mai puţin este Rusia imperială: o istorie culturală a secolului al XIX-lea de Antoaneta Olteanu, un must pentru cei interesaţi în domeniu. În fine, nu pot decît să regret puţinătatea reacţiilor pe marginea uneia dintre primele cărţi apărute la noi despre „deceniul destinderii“ post-staliniste: Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii: 1962-1972, scrisă de doi venerabili insideri ai epocii – Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu.

Schimbînd planul istoriografic, merită cu prisosinţă remarcată şi iniţiativa coordonatorilor Armin Heinen şi Victor Neumann de elaborare a unei „istorii conceptuale“ autohtone pe filiera indicată de germanul Reinhart Koselleck: volumul colectiv Istoria României prin concepte confirmă, în linii mari, validitatea unei asemenea propuneri.

Tot în perimetrul istoriei, dar la graniţa ei „inefabilă“ cu memorialistica, se situează cele două volume-document elaborate de Doina Uricariu (Scara leilor, avîndu-l ca protagonist pe MS Regele Mihai I), urmînd dipticului Maxilarul inferior din 2010 (care-o avea în prim-plan pe Regina Ana). Nu mai listez aici numărul deja impresionant de contribuţii la studiul totalitarismelor şi al cercetărilor de arhivă în domeniu (semnalez doar volumul prob al lui Cristian Vasile despre Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej). Ţin să atrag însă atenţia asupra unui impunător tom reconstitutiv apărut la Chişinău despre monografierea satului basarabean Cornova, iniţiată la începutul anilor ’30 de echipele sociologice ale lui Dimitrie Gusti: Dimitrie Gusti şi colaboratorii, ediţie îngrijită de Dimitrie Gusti, Zoltan Rostas şi Vasile Şoimaru. Tot în „zona“ istoriei culturale – de data asta a celei filozofice şi ideologice – un titlu de vîrf l-a reprezentat De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească: o nouă şi incitantă incursiune a Martei Petreu în istoria radicalismului politic al intelighenţiei româneşti. (Într-un sens, 2011 a fost şi anul scriitoarei clujene, prezente în prim-planul actualităţii editoriale şi cu romanul autobiografic Acasă, pe cîmpia Armaghedonului, fără a mai vorbi de reeditările poetice şi eseistice din seria de autor de la Polirom). Şi pentru că istoria e-n toate, se cuvine să o marcăm şi în zona cinematografică, prin surprinzătoarea Filmul surd în România mută: politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989) prin care Cristian Tudor Popescu debutează nu doar în calitate de critic, ci şi de istoric de film. Trecînd la istoriografia literară, un eveniment l-a constituit, fără doar şi poate, apariţia primelor volume din megaproiectul Cronologiei vieţii literare româneşti. Perioada postbelică, apărut sub egida Academiei Române, a FNSC şi a Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ (coordonator: Eugen Simion). Un instrument de lucru obligatoriu pentru oricine va dori să reviziteze climatul publicistic al unor epoci insuficient explorate şi, tocmai de aceea, generatoare de interminabile controverse. În acelaşi perimetru se înscrie şi expertiza lui Nicolae Mecu despre raporturile lui G. Călinescu cu totalitarismul. Dar şi – pentru a glisa spre „critica criticii“ perioadei – debutul de excepţie al lui Alex. Goldiş cu Critica în tranşee… (2011 a fost, de altfel, un an al debuturilor critice notabile: Adina Diniţoiu, Gabriela Gheorghişor, Doris Mironescu ş.a.). Critica literară de tip „clasic“ a fost, de asemenea, bine reprezentată prin „scurta istorie“ (sau „panorama alternativă“) a lui Mihai Zamfir despre secolul literar al XIX-lea, prin cartea lui Eugen Simion despre „cruzimile moralistului jovial“ Ion Creangă sau prin delectabilul eseu al Ioanei Pârvulescu despre Caragiale faţă cu presa vremii lui, fără a mai vorbi de restituirea „seminţelor din scandal“ din culegerea Polemos a regretatului Marin Mincu. Pentru cei cu gusturi ceva mai scholar, de neratat rămîne incursiunea avizată a lui Cătălin Ghiţă în istoria şi morfologia „prozei de teroare“ din Deimografia. Şi ar mai fi destule: sintezele despre decadentism ale lui Mihai Ene şi Angelo Mitchievici, masivul tom al Constantinei Raveca-Buleu despre Paradigma puterii în secolul al XIX-lea…

Categoria eseu a fost bine reprezentată

N-ar trebui, cu nici un chip, ignorate nici eforturile unor istorici literari pe cît de discreţi, pe atît de buni profesionişti precum ieşeanul Victor Durnea, care a publicat în 2011 un volum doldora de „contribuţii“ insolite (Propuneri de recurs) şi a realizat o splendidă ediţie critică a publicisticii lui Constantin Stere de dinainte de Viaţa Românească. Tot la Iaşi a apărut şi o frumoasă, cuprinzătoare, bine îngrijită ediţie de G. Ibrăileanu, realizată de Antonio şi Roxana Patraş. Iar la Bacău, neobositul „bacoviolog“ Constantin Călin a publicat de curînd o ediţie de opere G. Bacovia, fidelă originalului manuscris, şi un volum reconstitutiv – În jurul lui Bacovia – deopotrivă doct şi delectabil. Campionana ediţiilor rămîne însă cea a operelor lui Ion Budai Deleanu, realizată în colecţia „Pleiade“ de Gheorghe Chivu şi Eugen Pavel.

Anul 2011 a fost, după cum se ştie, şi anul centenarului Emil Cioran. Lăsînd la o parte disputele dezagreabile privitoare la custodia manuscriselor filozofului, mi se pare demn de salutat gestul omului de afaceri George Brăiloiu de a le achiziţiona şi dona Academiei Române (care pregăteşte deja pentru tipar o ediţie critică a integralei textelor lui Emil Cioran din etapa sa românească). După cum e de salutat şi publicarea la Editura Humanitas a unor inedite precum Despre Franţa sau Îndreptar pătimaş II, apărute în anii anteriori la Paris.

Categoria eseu a fost şi ea bogat reprezentată prin titluri ca Răni deschise de Solomon Marcus, Contracriza de Bogdan Ghiu, Viciile lumii postmoderne – recuperare a regretatului Gheorghe Crăciun, Mormîntul comunismului românesc… de Alex. Matei, Apropieri de Ion Vianu, Despre frumuseţea uitată a vieţii de Andrei Pleşu, Ultimul Judt de Mircea Mihăieş, Teodoreanu reloaded de Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir etc., iar memorialistica a „punctat“ rar, dar bine, prin depresivul jurnal-vedetă Zen al lui Mircea Cărtărescu, prin „seria“ Nora Iuga (Berlinul meu e-un monolog, Blogstory…), prin convorbirile cuceritoare ale Antoanetei Ralian cu Radu Paraschivescu sau prin moralităţile „ego-grafice“ din Cinematograful gol de Daniel Cristea-Enache.

Proza romånească a păstrat cota ridicată

Trecînd, în sfîrşit, la beletristica propriu-zisă, un top 10 subiectiv (nu neapărat într-o ordine valorică fermă, dat fiind că pe unele cărţi nu am apucat decît să le răsfoiesc…) ar cuprinde, la proză-roman, Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici, Viaţa lui Kostas Venetis de Octavian Soviany, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului de Marta Petreu, Dulcea poveste a tristului elefant de Diana Adamek, Minoic de Caius Dobrescu, Un cetăţean al lumii de Virgil Duda, Ploile amare de Alexandru Vlad, Moartea unui dansator de tango de Stelian Tănase, Imigranţii de Ioana Baetica-Morpurgo, Tîrg de arlechini de Paul Mihalache. Mai sînt însă şi altele, destule, care aşteaptă să fie citite şi, eventual, comentate, de la Nicolae Breban la Eugen Uricaru şi de la T.O. Bobe la Iulian Tănase). Oricum, proza românească s-a prezentat mai mult decît onorabil anul trecut, păstrînd cota ridicată din 2008 încoace.

La poezie, lista medie a opţiunilor ar include titluri precum orice. uverturi & reziduuri de Sorin Gherguţ,Ţinutul Celălalt de Ruxandra Cesereanu & Marius Conkan, Marfă reîncărcată de Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguţ, Dan Pleşa şi Bogdan O. Popescu, Refuz fularul alb! de Marius Ianuş, Unelte de dormit de Ioan Es. Pop, Imagini de pe strada Kanta de Nichita Danilov, Instituţia moartă a poştei de Ionuţ Chiva, Pavor nocturn de Dan Sociu, Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit de Andrei Dosa, Motocicleta de lemn de Ştefan Manasia. Dar zecile de titluri poetice exced, vai, capacitatea de acoperire a cronicarilor... Chiar dacă, după umila mea părere, nici un volum de versuri n-a făcut gaură-n cer, merită remarcată efervescenţa în materie a unor edituri noi precum Tracus Arte, Casa de Pariuri Literare sau (cu mai multe rateuri) Herg Benet, unde s-a regrupat grosul trupelor douămiiste.

Despre traduceri ar fi multe de zis – o vor face însă alţii, mai informaţi şi mai avizaţi. Ca simplu cititor, mă mulţumesc să pun deoparte volumele proaspăt-traduse ale lui Ilf şi Petrov sau John Cheever, alături de Jurnalul tragicei Anna Frank şi de Istanbulul lui Orhan Pamuk…

N-aş vrea să închei această retrospectivă fără o coda despre unul dintre evenimentele mai speciale din anul editorial 2011: Antologia CriticAtac, ce reuneşte principalele contribuţii din primul an de fiinţare a platformei în speţă. Oricum am privi lucrurile, CriticAtac constituie cea mai importantă investiţie pe piaţa noastră de idei din ultima vreme (dacă nu chiar din 1990 încoace): nu doar o necesară, îndelung amînată reinventare, independentă, nonpartinică a „stîngii culturale“ autohtone, ci şi o regrupare majoră a tradiţiilor critice ale Aufklarungului într-o cultură ale cărei dominante sînt date de conservatorismul arogant sau de mimetismul servil şi în care grosul intelectualilor publici se complac în a legitima lucrativ, sub alibiuri idealist-mesianice, puteri politice cu tendinţe nedemocratice.

Pînă la urmă însă, orice bilanţ riscă să se transforme într-o consemnare a „restanţelor“ şi într-un exerciţiu de – vorba unui cunoscut disident – „necitire avizată“. O să avem multe de citit şi comentat în 2012!

autor: Paul Cernat

sursa

Cei fără nume pe copertă

2012-01-20T11:41:00.000+02:00

Expresia pe care am folosit-o ca titlu îi aparține Elisabetei Lăsconi și surprinde foarte exact viața și aventurile traducătorilor români.

Am lucrat cu traducători, știu că nu sînt toți la fel, așa cum nici scriitorii nu sînt toți din același aluat. Știu că unii sînt mai cu har decît alții, știu că unii muncesc mai mult decît alții. Ca redactor am fost încîntat să nu fac mai nimic în urma unora, și încîntat nu pentru că leneveam eu, ci pentru că aveam ocazia să cunosc direct talentul și profesionalismul unor traducători. Am avut și ocazia să muncesc mult după o traducere sau alta, spunîndu-mi înciudat că nu eu trebuie să traduc paginile astea și că dacă voaim să mă fac traducător mă făceam etc. etc., ca tot omul la nervi. Sînt cazuri și cazuri, ca peste tot.

Dar nu vreau să scriu un articol despre cazuri particulare, nici despre găselnițele minunate ale unora, nici despre lipsa de inspirație a altora, nu vreau să fiu foarte concret, nu vreau să jucăm cu cărțile pe masă, nu facem lecții, nu avem teme de rezolvat, sîntem în vacanță, împodobim bradul de Crăciun, este ultimul articol pe 2011 și nu se știe dacă nu cumva o să fie chiar ultimul de tot... Intenția mea e să scriu despre traducători în general, despre acești oameni pe care pare a nu-i băga nimeni în seamă pentru că numele lor este scris undeva pe pagina de titlu peste care sare toată lumea, iar cîteodată nici acolo, ci pe pagina de gardă unde chiar nu se uită aproape nimeni.

Despre traducători vreau să scriu, iar despre ei, ca breaslă, nu se poate vorbi decît cu imens respect pentru destinul pe care și-l asumă de a vorbi cu vorbele altora, de a se pune în locul marilor scriitori ai lumii și a le rescrie cărțile în limba română pentru ca și noi, românii, să trăim universal, să ne simțim aidoma cetățenilor lumii. Dreptul la literatură poate n-o fi înscris în Constituție, dar ei, traducătorii, și-au asumat rolul – și destinul, cum ziceam – de a ni-l face accesibil.

Iar respectul cu care îi privim și îi tratăm pe traducători poate ar trebui să înceapă cu niște tarife corecte – corecte pentru România, pentru că am citit și articole, am citit și luări de poziție pe bloguri și forumuri în care se arăta cu degetul spre tarifele occidentale, numai că la tarifele occidentale toți românii, orice meserie ar avea, privesc cu jind... Deci, repet, niște tarife corecte pentru România.

Apoi respectul ar trebui să continue cu plata acestor tarife în termenele prevăzute de contracte. Prea multe cazuri de traducători neplătiți au fost dezvăluite public în ultima vreme, prea mare e șirul editurilor (și parcă din ce în ce mai celebre) care uită să-și plătească traducătorii. Iar una dintre consecințele acestui fapt este apariția unei specii de translatori-transpuitori de vorbe în română (uneori nici cu româna nu sîntem în siguranță), a unui soi de gugălași care doar periază rezultatul primit de la Google Translator, indivizi care acceptă și tarife mai mici, și întîrzieri la plată și care devin și ei, cu timpul, noile victime ale acestor neplăți, ca să nu mai vorbim că devin victime ale propriilor iluzii crezîndu-se, după vreo două-trei experiențe de acest fel, traducători. Iar cititorii, la rîndul lor, devin și ei victime ale unor versiuni catastrofale a literaturii după care tînjesc. Adică ne aflăm în plină parabolă a orbilor, pictată de un Bruegel și mai bătrîn...

Tot respect ar fi ca în recenzii să li se acorde măcar o frază și traducătorilor, și nu numai în cazurile în care e ceva de reproșat, dar și în cele în care traducerea este... Știți care e culmea? Că o traducere este bună atunci cînd nu-ți dai seama că este o traducere. Adică oamenii ăștia sînt cu atît mai buni cu cît nu-i vede nimeni. Și atunci, cu atît mai mult un rînd, o frază în cronici sînt minimele semne că, totuși, le-am observat munca. Ceea ce, recunosc, n-o prea fac nici eu, dar uite, îmi dau seama că am greșit și sper să îndrept lucrurile pe viitor.

În ultimii șapte ani am scris despre cîteva cărți traduse, am vorbit pe la lansările de carte. Îmi amintesc că, în 2009, cînd a apărut Umbra Torționarului, primul volum din seria Cartea soarelui nou, de Gene Wolfe, am spus la lansare că avem Gene Wolfe în versiunea Irinei Horea, pentru că nu puteam spune că avem în față o carte de Gene Wolfe. Ceea ce a făcut Irina Horea cu textul lui Wolfe, așa cum a făcut-o și cu cărțile lui Tolkien cu aproape zece ani mai înainte, era mult mai mult decît o transpunere în limba română a cuvintelor englezești. Așa cum și în muzică avem diverse interpretări ale aceluiași cîntec, diferite între ele, așa și în literatură putem avea diferite interpretări ale aceluiași autor.

Așa că noi n-am citit Gene Wolfe sau J.R.R. Tolkien, ci i-am citit în versiunea Irina Horea. N-am citit Frank Herbert, ci l-am citit în versiunea Ion Doru Brana, iar pe Philip K. Dick l-am citit în versiunea Ștefan Ghidoveanu și pe Stephen King în versiunea Mircea Pricăjan. Și am mai citit Kelly Link sau Elizabeth Moon în versiunea Ona Frantz, China Miéville în versiunea Mihai Samoilă, Laurell K. Hamilton sau Clive Barker în versiunea Florin Mircea Tudor, Orson Scott Card în versiunea Roxana Brînceanu, George R.R. Martin în versiunea Laura Bocăncios, Neil Gaiman sau Dean Koontz în versiunea Liviu Radu, David Marusek, John Scalzi, Brian Herbert & Kevin J. Anderson (iar în curînd îl vom citi și pe Neal Stephenson) în versiunea Cristina & Ștefan Ghidoveanu, Robert Charles Wilson în versiunea Ana-Veronica Mircea, Ken Grimwood sau Jack McDevitt în versiunea Antuza Genescu, William Gibson, Peter F. Hamilton, Greg Egan, Dan Simmons sau... e greu de ales între cele peste 200 de traduceri publicate de Mihai-Dan Pavelescu... Și cu siguranță mai sînt și alții, autori și traducători, pe care i-am omis în această listă pe care nici n-am dorit-o exhaustivă, ci doar demonstrativă.

Și acum ajung la ceea ce voiam, de fapt. O fi atît de greu ca, pe copertă, sub numele autorului tradus, sub titlu, undeva, oriunde, să apară scris și numele traducătorului? În fond, unicitatea cărții o dă combinația celor două nume: autor și traducător.

Sărbători fericite și un an nou mai bun scriitorilor, traducătorilor, redactorilor, editorilor și, nu în ultimul rînd, cititorilor. O viață frumoasă vă doresc.

Autor: Michael HAULICĂ

sursa

Concurs internaţional de poezie şi proză pentru românii din întreaga lume

2012-01-19T18:15:00.000+02:00

Competiţia creativă va fi lansată la 1 februarie 2012, de Revista Starpress, organizatoare concursului încă din anul 2008, în parteneriat şi colaborare cu peste 70 de ziare , reviste, posturi de radio şi televiziune din Diaspora şi din România.

Poeziile şi fragmentele de proză pentru concurs vor fi trimise pe adresele: star_ligya@yahoo.com; sun_andrada@yahoo.com ; free3ymher@yahoo.ca, până la data de 15 mai 2012 . Câştigătorii vor fi anunţaţi la începutul lunii iunie.

„Concursul Internaţional de poezie şi proză pentru românii de pretutindeni îşi propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie şi proză autentică în limba română, tineri şi adulţi, începători şi profesionişti, inclusiv a celor care din anumite motive nu au putut fi publicaţi (indiferent de vârstă). Cu siguranţă, vom descoperi talente pe care dorim să le promovăm în întreaga lume. Indiferent de rezultatul concursului, cele mai interesante poezii vor fi publicate în paginile noastre şi ale tuturor colaboratorilor noştri din diferite state ale lumii“, a comunicat Ligya Diaconescu, director general al Revistei internationale Starpress.

REGULAMENTUL CONCURSULUI :

1 - La secţiunea Poezie se participă cu cinci poezii, (indiferent de tematică).
2 - La secţiunea Proză se participă cu cinci fragmente (indiferent de tematică)
Concurenţii vor ataşa un C.V. şi o fotografie.

Fiecare premiu constă în câte un sejur pentru două persoane, în staţiunile Mamaia, Eforie Nord, Jupiter şi Mangalia.

Autor: Laura Pumnea
sursa

Accesul la cultura norvegiană în ţară şi în străinătate

2012-01-19T17:33:00.000+02:00

Biblioteca Naţională a Norvegiei

Privită din exterior, Biblioteca Naţională a Norvegiei pare o clădire solidă, veche, impunătoare, elegant patinată de timp. Cînd îi treci pragul însă, păşeşti direct în secolul al XXI-lea, într-una dintre cele mai noi şi mai moderne instituţii de profil din Europa. Considerată memoria naţiunii, Biblioteca Naţională este de fapt un centru multimedia, în care absolut toată producţia de interes public, indiferent de format sau de suport material, trebuie să fie depozitată şi păstrată pentru posteritate. Am avut plăcerea şi onoarea să pot vorbi cu dna Vigdis Muu Scarsdein, directoarea Bibliotecii Naţionale a Norvegiei, cea mai potrivită persoană care să-mi vorbească despre organizarea şi activitatea acestei instituţii pe care, practic, din anul 2004, a creat-o în forma ei de astăzi:

„Biblioteca Naţională a luat fiinţă în 1989. Înainte de această dată, eram un departament al Bibliotecii Universitare din Oslo. În 1989, printr-o hotărîre a Parlamentului, o parte a Bibliotecii Naţionale (mai ales depozitele de colecţii) a fost dusă în Mo I Rana, la 1.000 de km nord de Oslo. În anul 2004 am fost desemnată director al Bibliotecii Naţionale a Norvegiei şi am fost rugată să conduc cele două sedii, cel din Oslo şi cel din Mo I Rana. Atunci ne-am spus că trebuie să concepem o bibliotecă naţională capabilă să intre în secolul al XXI-lea şi pentru asta cea mai bună şi mai eficientă soluţie este transpunerea colecţiilor noastre în format digital şi, astfel, cît mai mulţi cititori din întreaga ţară să aibă acces la colecţiile noastre, inclusiv via Internet. Am reuşit pînă astăzi să permitem accesul, prin Internet, la 50.000 de cărţi, digitalizate de la prima la ultima pagină. Statisticile arată că în biblioteca noastră se citesc două pagini pe secundă. Sîntem foarte mîndri de ceea ce am reuşit să facem pînă acum“.

Există în lume multe biblioteci naţionale care îşi trec colecţiile în formate şi pe suporturi noi. Ceea ce evidenţiază şi singularizează, se pare, Biblioteca Naţională a Norvegiei este gestul prin care, acceptînd să plătească sume enorme ca drepturi de autor, a reuşit să-şi completeze colecţiile în format digital cu multe dintre cele mai noi apariţii editoriale, ca şi diversitatea neobişnuită a colecţiilor sale.

„În ţara noastră depozitul legal este independent de media – m-a informat dna Vigdis Muu Scarsdein. Asta înseamnă că tot ce este de interes public – desigur cărţi, ziare, hărţi, cărţi poştale, fotografii… dar şi filme, emisiuni de radio şi de televiziune, producţiile muzicale autohtone (muzică populară, simfonică, uşoară, divertisment etc.) – totul trebuie să intre în colecţiile noastre. Sîntem depozitarii legali ai radioului, am transpus în format digital 70% din programele realizate în sistem analog şi care alcătuiesc, de fapt, istoria radioului norvegian. În fiecare noapte, prin Internet ne sînt trimise şase canale de radio cu toată producţia lor zilnică, pe care o poţi regăsi în depozitele noastre a doua zi. Am negociat cu zece ziare diferite şi materialele publicate pot fi citite acum în toate bibliotecile din Norvegia sau pe Internet în format digital. La fel procedăm şi cu filmele, şi cu muzica, sînt şi ele documente valoroase pentru evoluţia societăţii norvegiene. Prin activitatea noastră, ajutăm institutele de profiluri diferite – precum Institutul Filmului, cel al Cărţii, Centrul de Informaţie Muzicală – să se concentreze pe acţiuni concrete diverse şi să nu mai aibă grija stocării şi tezaurizării arhivelor lor în condiţii optime.“

Durata procesului de trecere a tuturor colecţiilor în format digital a fost estimată la 20 de ani. Jumătate din depozitul de carte a fost transformat în doar trei ani şi, dacă Parlamentul va pune la dispoziţie subvenţiile necesare, probabil că în următorii doi ani întreg depozitul de carte va fi disponibil în format digital. La procesul de digitizare în general – cu toate preparativele preliminare – lucrează cam 120 de persoane, iar transformarea propriu-zisă o fac 50 de oameni. Există şi un departament de cercetare şi dezvoltare a metodelor de lucru, în care lucrează 30 de specialişti. În fiecare an, au fost cheltuite între 20 şi 30 de milioane de coroane norvegiene – puteţi afla suma aproximativă în euro dacă împărţiţi la opt. Din fericire, nu numai bibliotecarii, ci şi politicienii cred că sînt investiţii foarte bune şi că astăzi este foarte important pentru orice naţiune, fie ea mică sau mare, să îşi descopere, să îşi definească şi să îşi păstreze identitatea, căci istoria ne arată mereu, fără greşeală, cine am fost, cine sîntem şi cine am putea deveni, iar accesul tuturor la această istorie este absolut obligatoriu.

NORLA – Norvegian Literature Abroad, Fiction & Non-Fiction

Principalul scop al NORLA este să susţină financiar un cît mai mare număr de traduceri de texte norvegiene în limbi străine. Instituţia a fost înfiinţată în 1978 şi avea, la început, doar un singur angajat. A fost şi este o fundaţie privată, dar susţinută cu fonduri de la Guvernul norvegian. Astăzi, NORLA are şapte angajaţi şi un colaborator extern. La început erau susţinute doar scrierile de ficţiune, titlurile de nonficţiune fiind manageriate de altă instituţie. Din anul 2003, a fost preluată sub umbrela NORLA toată producţia norvegiană de carte.

Cînd este vorba de traduceri, alegerea titlului este sarcina traducătorului. Acesta trebuie să se hotărască în privinţa cărţii care îl interesează cel mai mult sau despre care crede că poate interesa cititorul din ţara lui. După ce a ales titlul, traducătorul abordează o editură cu care încearcă o colaborare. Dacă editura este interesată, procesul merge mai departe şi cererea de subvenţionare a traducerii textului ajunge la NORLA. Editura face această cerere arătîndu-şi interesul de a publica traducerea textului norvegian. Există o comisie ce analizează toate cererile şi alege proiectele care vor fi finanţate. Suma oferită va acoperi jumătate din costul traducerii. Nu se alocă nimic publicării cărţii, aceasta fiind exclusiv sarcina editurii care plăteşte şi drepturile de autor. De fapt, banii ajung cu adevărat la traducător doar atunci cînd cartea este publicată.

„Una dintre marile probleme ale traducătorului – mi-a spus interlocutoarea mea, Ane Grøteig – este faptul că el lucrează în solitudine. Nu există prea multe ocazii în care traducătorii să se întîlnească între ei şi să discute detaliile subtile ale traducerilor. Limba norvegiană este o limbă dificilă şi nu este deloc uşor ca textele să fie traduse cu acurateţea, înţelesurile şi nuanţele cuvenite. Am considerat că este foarte important ca, din cînd în cînd, traducătorii noştri să se întîlnească între ei sau să cunoască personal scriitori norvegieni şi am hotărît să începem să organizăm şi seminarii. În cadrul acestora, participanţii au fost informaţi în amănunt despre ultimele cărţi norvegiene apărute, au cunoscut scriitori, au lucrat pe texte, au comparat traduceri, au reflectat împreună asupra problemelor şi au găsit soluţiile optime de traducere. În general, solicităm ca traducerile să se facă direct din limba norvegiană. Există însă cazuri speciale cînd acceptăm – pentru cît mai larga circulaţie a textului – şi traduceri dintr-o limbă intermediară. Aşa au ajuns cărţile norvegiene şi în mîinile cititorilor chinezi, de exemplu, ai căror traducători au folosit o versiune străină deja existentă, cel mai probabil, în limba engleză.“

Rolul NORLA este uriaş: un grup de opt oameni nu se ocupă decît de promovarea cărţilor norvegiene în străinătate, acordînd subvenţii traducătorilor. Ca să îmi dau seama de rezultatele acestei munci, atunci cînd am stat de vorbă cu Ane Grøteig, am cerut cîteva date exacte şi iată ce am aflat: în 2010, NORLA a primit 351 de cereri de finanţare pentru traduceri în 45 de limbi, cereri dintre care a aprobat 329. Cărţile au apărut sau vor apărea – aleg cele mai exotice ţări – în Liban, Macedonia, Iran, Belarus, Egipt, Grecia, Islanda, Japonia, Rusia, Turcia, Azerbaidjan, Coreea de Sud, Armenia, India, Ungaria, Bulgaria şi… România, unde Editura Univers s-a hotărît să susţină ofertele traducătorilor Sanda Tomescu şi Marilena Roimal, care au ales două volume semnate de Lars Saat Christensen, şi pe cea a Aurorei Kanbar, care a propus un volum de Jostein Gaarder, iar Editura Pandora M a acceptat să colaboreze cu traducătorul Ion Monafu pentru apariţia în limba română a unor cărţi semnate de Karl Ove Knausgard, Dag Solstad şi Lars Swendsen. O altă sinteză arată că, în perioada 2004-2011, NORLA le-a acordat traducătorilor români 36 de subvenţii. Pînă acum au fost finalizate – traducerea şi publicarea cărţii – doar 19 dintre ele.

Autor: Cristina SÂRBU

sursa

Ce este SOPA? Ce este PIPA? Pregătiţi-vă pentru cenzura pe internet

2012-01-19T09:50:00.000+02:00

SOPA şi PIPA sunt două proiecte legislative ce ar trebui, în viziunea politicienilor americani, să oprească pirateria pe internet.

SOPA - sau Stop Online Piracy Act (Legea Opriţi Pirateria Online) - şi PIPA - sau Protect IP Act (Legea pentru Protecţia IP-ului) - se rezumă în principal la patru elemente:

1. Vor ordona providerilor internet să îşi modifice serverele DNS astfel încât să nu permită propagarea domeniilor de internet din ţările străine care găzduiesc copii ilegale ale fişierelor video, muzicale sau foto. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să ştiţi că, în momentul în care tastaţi numele unui site în bara de adrese a browserului, acesta "întreabă" întâi aceste servere DNS care este adresa IP aferentă numelui site-ului şi accesează astfel pagina internet a domeniului. În cazul în care aceste servere DNS nu "propagă" domeniile şi IP-urile aferente domeniilor pe internet, browserul returnează o pagină prin care sunteţi anunţaţi că site-ul nu a fost găsit.

2. Motoarele de căutare precum Google vor fi obligate să modifice rezultatele căutării pentru a exclude site-urile străine care găzduiesc fişiere piratate.

3. Operatorii de plăţi online precum PayPal vor fi obligaţi să închidă conturile site-urilor străine care găzduiesc materiale copiate ilegal.

4. Serverele de publicitate online, precum Google AdSense vor fi obligate să refuze orice reclamă către site-urile care piratează materiale şi să nu plătească pentru publicitatea postată pe aceste site-uri.

De asemenea, în momentul în care operatorii de plăţi online şi cei de publicitate online vor primi o notă din partea companiilor sau deţinătorilor de drepturi de proprietate prin care se cere oprirea serviciilor către un anumit site care postează materiale piratate, aceştia sunt obligaţi să se conformeze cererii.

Site-uri precum Google sau PayPal şi providerii de internet vor fi obligaţi să oprească orice fel de servicii către domeniile care promovează materiale piratate în termen de cinci zile, pe baza notei trimise de către deţinătorii de drept de proprietate asupra materialelor piratate.

Şi ca o extindere a legii, site-urile care opresc domeniile unde sunt publicate materiale piratate vor avea imunitate în faţa eventualelor plângeri.

Textele legislative sunt în prezent discutate de legislatorii americani, mai multe site-uri decizând să oprească pentru o zi activitatea în semn de protest.

Autor: Adrian Voicu
sursa

Despre frumuseţea uitată a cărţilor

2012-01-18T18:02:00.000+02:00

Bilanţurile criticilor de la sfîrşitul unui an editorial au darul de a supăra pe mai toată lumea. Oricum ar fi ele făcute, nu sînt făcute bine.

Dacă un critic îşi propune să facă judecăţi de valoare cît mai fine şi să ierarhizeze apariţiile din interiorul unui gen (poezie, proză, critică şi istorie literară), astfel încît, în urma textului său, să se vadă în mod clar un podium şi un cîştigător, criticul respectiv este acuzat că are o viziune „competiţională“ asupra literaturii; şi că, în analiza acesteia, ideea de top, configuraţia de podium şi conceptul de cîştigător nu pot pentru ca să intre.

Dacă însă acelaşi critic, renunţînd la ideea supărătoare de top şi la conceptul nefericit de cîştigător, listează o serie de titluri importante apărute în anul editorial despre care vorbeşte, el va fi certat că lucrează cu liste şi că evită, deliberat, să spună publicului cititor care sînt cărţile foarte bune dintre cele menţionate.

Dacă între Scylla valorizatoare şi Caribda menţionării, criticul literar se descurcă să iasă la lumina aprecierii, va fi întrebat de ce cutare titlu i s-a părut mai bun decît altele; care este „motivaţia“ lui estetică pentru care apreciază, să spunem, mai mult Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului decît alte romane, citate sau necitate în bilanţul său.

Ca să se justifice, criticul va trimite atunci către o cronică amplă a lui publicată, cu cîteva luni în urmă, despre romanul respectiv. Însă ar fi o naivitate să credem că asta îl ajută să scape. „Discuţia“ abia începe, fie pe un blog, fie pe altul; şi ea duce inevitabil către „incompetenţa“ cronicarului literar şi către „lipsa lui de onestitate profesională“.

Dacă acelaşi critic despre care vorbim nu răspunde comentariilor de pe blogul cu pricina, el va fi considerat infatuat, arogant, arivist, un ins, adicătelea, care s-a „ajuns“ pe spinarea bieţilor scriitori despre care n-a scris – şi pe cea a autorilor despre care a scris. Dacă acelaşi critic face greşeala să răspundă comentariilor de pe blogul în care e luat la întrebări, se va ajunge, tot inevitabil, la concluzia că el este cam „pisălog“, că n-are treabă; că fură din timpul scriitorilor şi scriitoraşilor cumsecade ce semnează uneori cu numele lor, alteori cu nickname-uri.

Nu este, desigur, foarte plăcut să traversezi acest set de experienţe, reluat aproape identic an de an. Dar, privind lucrurile cu puţină detaşare şi într-o anume perspectivă, văd în această receptare a receptării pe care cronicarul literar o face un extraordinar elogiu indirect adus activităţii lui.

Fiindcă un critic al cărui cuvînt nu deranjează pe nimeni este o contradicţie în termeni. Un cronicar ale cărui opinii nu interesează pe nimeni şi care nu stîrneşte niciodată nimic este un ins care şi-a greşit meseria. Cel mai dureros – pentru un scriitor, ca şi pentru un critic – este ca scrisul tău să nu conteze. Dacă polemizăm, dacă schimbăm opinii, dacă încrucişăm nume, titluri şi argumente, dacă ne „batem“ pe nişte cărţi, înseamnă că ne citim unii pe alţii şi că scrisul fiecăruia dintre noi are o anumită pondere.

Voi începe, de aceea, bilanţul anului editorial 2011 cu o afirmaţie a lui C. Rogozanu dinSuplimentul de Cultură care mi s-a părut uimitoare. Scria colegul meu, negru pe alb şi cu concluzia scoasă de redacţie ca intertitlu: „Dincolo de asta, 2011 nu mi s-a părut un an bun pentru cartea românească, prea multă inerţie şi comercial, prea puţine cărţi cu adevărat demne de reţinut“.

Atîta pesimism încape în acest text al – de obicei – optimistului C. Rogozanu, încît am simţit nevoia să-i dau un telefon (cum fac, uneori, marii scriitori români, un Cosaşu, un Agopian, o Angela Marinescu) şi să-l liniştesc pe Costi, recitîndu-i o listă de titluri româneşti apărute taman în anul la care se referea. Dar, cum nu-l puteam ţine de vorbă pe colegul meu chiar atît de mult, m-am gîndit că e preferabil să fac bilanţul cărţilor bune şi foarte bune pe hîrtie. Şi unde, dacă nu în Observator cultural, revista care îmi publică mie cronicile şi unde mă cert, cu o corectură profesionistă şi la fel de tenace, pentru fiece virgulă şi literă?

E greu de susţinut că anul 2011 nu a fost un an bun pentru cartea românească de proză. Este, în opinia mea, al treilea an consecutiv de performanţă calitativă şi cantitativă în romanul autohton. Voi menţiona opt titluri de opt autori, cu speranţa că, în afara lor, nu mi-au scăpat prea multe romane apărute în interval şi care s-ar fi ridicat la nivelul acestora.

Marta Petreu, cu Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (Polirom), Alexandru Vlad, cu Ploile amare (Charmides), şi Lucian Dan Teodorovici, cu Matei Brunul (Polirom); apoi Magda Cârneci, FEM, I (Cartea Românească), Matei Vişniec, Dezordinea preventivă (Cartea Românească), Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis (Cartea Românească), şi Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse (Polirom). Li se alătură – last, but not least – Radu Aldulescu, Îngerul încălecat (Cartea Românească), aflat la a doua ediţie, consistent adăugită şi revizuită. Dacă adăugăm antologia selectivă a lui Răzvan Petrescu, Rubato (Curtea veche), de pe culoarul prozei scurte – ceea ce ne iese este fotografia unui an foarte bun pentru proza românească.

E, apoi, greu de susţinut că anul 2011 nu a fost un an bun pentru cartea românească de poezie.

Oprindu-mă din nou la cifra 8 (să fie o superstiţie a cronicarului literar? – blogerii ar trebui să reacţioneze...), voi menţiona nume şi titluri de ponderea unor Ioan Es. Pop, cu unelte de dormit (Cartea Românească), Ştefan Manasia, cu motocicleta de lemn (Charmides), Marius Ianuş, cu Refuz fularul alb (Tracus Arte), Matei Vişniec, La masă cu Marx (Cartea Românească), Nichita Danilov, Imagini de pe strada Kanta (Tracus Arte), t.s. khasis, pe datorie (Casa de Pariuri Literare), Marin Mălaicu-Hondrari, La două zile distanţă (Charmides) şi Sorin Gherguţ, Orice. Uverturi & reziduuri (Pandora M).

Cerînd permisiunea de a mă autocita, voi relua ceea ce am scris în acelaşi grupaj dinSuplimentul de Cultură, unde apărea şi pesimistul C. Rogozanu. S-a ajuns, în fine, la un mediu competiţional şi în editarea de poezie. Dacă, înainte vreme, numai Vinea ţinea sus steagul, iar în ultimii ani o făcea Cartea Românească, acum iată că o serie de edituri nou-apărute se luptă să-i atragă pe cei mai buni poeţi ai noştri. Cartea Românească, Charmides, Tracus Arte şi Casa de Pariuri Literare: sînt deja patru jucători buni pe piaţă. Ascensiunea cea mai pregnantă o are Charmides, care anul trecut a scos cartea Alcool a lui Mureşan, iar anul acesta, volumele lui Manasia, Mălaicu-Hondrari şi Alexandru Vlad. Să adaug pe listă şi alte edituri noi: Casa de Editură Max Blecher şi Herg Benet.

Mai sărăcuţ în titluri importante este anul 2011 la critică şi istorie literară (nu mă refer la debuturile în critică, multe şi excelente). La seniori, aşa-zicînd, avem totuşi cîteva cărţi ce n-ar trebui ratate de nimeni: Mihai Zamfir, cu a lui Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (Cartea Românească), Eugen Simion, cu a doua ediţie, consistent adăugită, din Mircea Eliade. Nodurile şi semnele prozei (Univers Enciclopedic), şi Octavian Soviany, cu volumul I din Cinci decenii de experimentalism (Casa de Pariuri Literare). Nu în sfera istoriei literare, dar în cea a istoriei ideilor şi a radiografiei de sistem socio-cultural intră alte două cărţi remarcabile: a Martei Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească (Polirom), şi a lui Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în România mută: politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989) (Polirom). Trebuie observat că, precum polivalentul Matei Vişniec (care a scos în 2011 cinci – zic gurile rele – cărţi la cinci edituri diferite), Marta Petreu evoluează pe mai multe culoare de gen (meta)literar.

La categoria jurnal, eseu, scriitură confesivă, Humanitas îşi ia revanşa pentru dominaţia Polirom/ Cartea Românească la proză. Dacă pentru inclasabilul Andrei Pleşu ar trebui făcută o categorie specială în care să intre splendidul Despre frumuseţea uitată a vieţii, restul vedetelor editurii sînt într-o stare zen. Gabriel Liiceanu şi mai tînărul Gabriel Cercel se întîlnesc într-un pasionant epistolar În jurul unei palme Zen, iar Mircea Cărtărescu îşi deschide Zen. Jurnal 2004-2010 cu ideea profundă că Zen e „viaţa de toate zilele“. Dan C. Mihăilescu se întreabă Oare chiar m-am întors de la Athos? în cartea-jurnal cu acelaşi titlu, iar Sorin Lavric, într-o cronică din România literară, se întreabă dacă Dan C. Mihăilescu este chiar credincios. Cine mai zice că viaţa noastră literară nu este delicioasă... Dar, dacă tot vorbim despre lucruri sfinte, să fac o excepţie de la regula ariei de selecţie a titlurilor şi să pomenesc Hexachordos. Psalmii. Ecleziastul. Cîntarea Cîntărilor. Iov. Psalmii lui Solomon. Odele, pre stihuri retocmite de către Şerban Foarţă (Brumar). Fabuloasă „retocmirea“ lui Foarţă.

Revenind la chestii dure, pentru cei cu nervii tari, n-aţi vrea să fiţi în pielea unui juror care trebuie să aleagă, în 2011, premiile de debut. Nu vă pot spune ce negocieri, ce pertractări, ce acorduri şi dezacorduri am avut în juriul de la Gala Tînărului Scriitor şi în cel de la Botoşani pentru Opera Prima. Dar tocmai acest lucru a făcut frumuseţea întreprinderii...

Fiindcă (intru şi eu în stilul epistolar), dragă Costi, îmi pare rău, dar anul 2011 a fost foarte bun pentru cartea românească şi la debuturi. La debut în critică, este une folie: Alex. Goldiş, cu Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului (Cartea Românească), Bianca Burţa-Cernat, cu Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică (Cartea Românească), Adina Diniţoiu, cu Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii (Tracus Arte), şi Doris Mironescu, cu Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei (Timpul). Iar la poezie, e atît de greu de ales un unic cîştigător, încît o formulă de ex aequo ar fi cea mai indicată: Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit de Andrei Dósa (Tracus Arte) şi Poema desnuda de Crista Bilciu (Cartea Românească, cîştigătoarea concursului de manuscrise al USR). La fel de bun e debutul în poezie al Medeei Iancu, cu Divina tragedie (Brumar), dar, fiindcă autoarea a debutat cu un volumaş penibil, acum regretat şi renegat, ea nu poate concura cu ceilalţi tineri debutanţi. Aşadar, atenţie, dragi tineri scriitori: nu vă mai grăbiţi să debutaţi cu volumaşe penibile, pe care apoi să le regretaţi, la propriu şi la figurat…

La finalul acestui text, în care am plîns cu C. Rogozanu şi ne-am revigorat cu cărţile româneşti din 2011, aş vrea să-i dau totală dreptate colegului meu, atunci cînd scrie, în acelaşi Suplimentul de Cultură: „Deja mi se pare imperativ ca scriitorii să fie urmăriţi cu toată aura lor literară care prinde de la articole în presă (Sociu scrie pentu thinkoutsidethebox.ro) pînă la Facebook“. Costi îi urmăreşte, cum spune, pe Sociu şi Schiop. Eu îi urmăresc, pe Facebook, pe Brumaru şi pe Lungu.

Iar voi, dragi cititori, fără de care toată această scenă literară ar fi extrem de tristă, n-aveţi ce face. Trebuie să ne urmăriţi pe toţi.

autor: Daniel Cristea-Enache
sursa

Protest la Wikipedia - Enciclopedia închide miercuri paginile în engleză

2012-01-17T23:09:00.003+02:00

Enciclopedia online Wikipedia a anunţat, luni, că intenţionează să îşi închidă paginile în limba engleză pentru 24 de ore, miercuri [18 ianuarie], cu scopul de a protesta faţă de un proiect de lege contra pirateriei pe internet, care este analizat în această perioadă de Congresul american.

"Avertisment pentru studenţi şi elevi! Faceţi-vă temele din timp. Wikipedia protestează, miercuri, faţă de o lege rea" , a scris pe contul său de Twitter Jimmy Wales, fondatorul acestei enciclopedii participative online. "Ultimele detalii sunt încă analizate, dar se pare că acest consens va viza mai degrabă o închidere totală decât una parţială. Va fi o nebunie. Sper că Wikipedia va conduce la o blocare a sistemului telefonic de la Washington, miercuri! Transmiteţi acest mesaj tuturor cunoştinţelor", a adăugat Jimmy Wales.

"Libertatea nu este niciodată oferită de opresor, ea trebuie să fie cerută de cel oprimat", a continuat Jimmy Wales, citându-l pe fostul lider american de culoare al mişcării pentru drepturile civile Martin Luther King. "Miercuri, Wikipedia va cere", a adăugat Wales.

Proiectele de legi "Stop Online Piracy Act", depus la Camera Reprezentanţilor, şi "Protect IP Act", analizat în Senatul american, vizează combaterea pirateriei online.

Ele au primit deja sprijin din partea Hollywoodului, a industriei muzicale şi a Camerei de comerţ americane.

Însă în decembrie 2011, mai mulţi "pionieri" ai internetului, precum fondatorii eBay, Google, Twitter, Yahoo! şi Wikipedia, au publicat o scrisoare deschisă în care îşi exprimau îngrijorarea faţă de proiectele Congresului american.

Potrivit lor, propunerile aflate în studiu "ar oferi guvernului american puterea de a cenzura internetul, folosind proceduri similare cu cele folosite de China, Malaysia şi Iran".

"Cu toţii avem şansa de a înfiinţa grupuri şi asociaţii (...) care promovează spiritul antreprenorial, inovaţia, crearea de conţinut şi libertatea de expresie online", afirmă autorii acelei scrisori deschise. Ei se tem totodată că mediul care a contribuit la succesul lor va fi pus sub semnul întrebării de politicieni.

Wikipedia, care a celebrat pe 15 ianuarie cea de-a 11-a aniversare a ei, este cea mai importantă enciclopedie online din lume, cu peste 20 de milioane de articole în 282 de limbi.

sursa: Mediafax

********

mesaj din partea Wikipedia:

Imagine a World
Without Free Knowledge

For over a decade, we have spent millions of hours building the largest encyclopedia in human history. Right now, the U.S. Congress is considering legislation that could fatally damage the free and open Internet. For 24 hours, to raise awareness, we are blacking out Wikipedia. Learn more.

Is it still possible to access Wikipedia in any way?

The Wikipedia community, as part of their request to the Wikimedia Foundation to carry out this protest, asked us to ensure that we make English Wikipedia accessible in some way during an emergency. The English Wikipedia will be accessible on mobile devices and smart phones. You can also view Wikipedia normally by completely disabling JavaScript in your browser, as explained on this Technical FAQ page

Pentru prima data in limba romana, cel mai reprezentativ poet al modernismului anglo-american: T. S. Eliot

2012-01-17T13:07:00.003+02:00

T.S.Eliot

Foto: (c) Angus McBean Photograph (MS Thr 581) (c) Harvard Theatre Collection, Houghton Library, Harvard University)

Editura Humanitas Fiction va asteapta joi, 19 ianuarie, ora 18, la Godot Cafe Teatru, in strada Blanari nr 14, unde va avea loc lansarea editiei bilingve a volumului T.S. Eliot Opere poetice 1909-1962. Vă vor vorbi despre T.S. Eliot si opera sa poetica Denisa Comanescu, Mircea Cartarescu si Dinu Flamand, va vor citi cateva poeme Constantin Lupescu si Tom Wilson, iar ca seara să fie perfecta, Alexandru Tomescu va va incanta cu vioara sa.

Volumul Opere poetice 1909 – 1962, editie bilingva, de T.S.Eliot, aparut la Editura Humanitas Fiction, reproduce si urmeaza celebrul volum al laureatului Premiului Nobel pentru Literatura din 1948 Collected Poems 1909 -1962, publicat de Faber and Faber la Londra în 1963.

Versiunile romanesti sunt semnate de trei importanti poeti –traducatori si reflecta trei abordari de referinta ale poeziei eliotiene: Serban Foarta (care semneaza majoritatea poemelor traduse impreuna cu Adriana-Carmen Racovita), Mircea Ivanescu si Sorin Marculescu.

Volumul este insotit de un studiu introductiv al lui Stefan Stoenescu si o cronologie de Ioana Zirra.

Anul trecut, în 2011, Editura Humanitas Fiction a publicat un alt volum important de poezie, de poezie portugheza de aceasta data, al lui Fernando Pessoa, Opera poetica, care a fost nominalizat pentru premiul “CARTEA ANULUI 2011”, acordat de revista “Romania literara” cu sprijinul Fundatiei ANONIMUL si pentru a carei traducere. Dinu Flămand a primit in cadrul Targului International de Carte Gaudeamus 2011 premiul "Antoaneta Ralian".

de HotNews.ro

******

Volumul „Opere poetice 1909 - 1962", ediţie bilingvă, de T.S.Eliot, apărut la Editura Humanitas Fiction pentru prima dată în româneşte.

Volumul reproduce şi urmează celebrul volum al laureatului Premiului Nobel pentru Literatură din 1948 „Collected Poems 1909 -1962", publicat de Faber and Faber la Londra în 1963.

Versiunile româneşti sunt semnate de trei importanţi poeţi -traducători şi reflectă trei abordări de referinţă ale poeziei eliotiene: Şerban Foarţă (care semnează majoritatea poemelor traduse împreună cu Adriana-Carmen Racoviţă), Mircea Ivănescu şi Sorin Mărculescu.

Volumul este însoţit de un studiu introductiv al lui Ştefan Stoenescu şi o cronologie de Ioana Zirra.

„T.S. Eliot a fost un vizionar, dar a fost şi cât se poate de realist. Poemele lui păstrează aura misterului care e însăşi esenţa poeziei, dar, cu toate că uneori recurge la retorică, poezia sa e o poezie cu totul neretorică. Credinţele lui, chiar şi atunci când susţine lucruri pe care mulţi oameni le-ar considera incredibile, îşi au întotdeauna rădăcinile în raţiune", spunea despre Eliot scriitorul Stephen Spender.

"T.S. Eliot, tradus cu una dintre capodoperele sale, The Waste Land, sub titlul Ţara pustie, încă din 1933 de poetul Ion Pillat, apare în limba română cu o selecţie masivă din poezia lui pentru prima oară. În afara tălmăcirilor din versurile sale publicate în diferite reviste literare, trei evenimente editoriale merită să fie menţionate: apariţia, în 1970, a unei selecţii din poezia eliotiană sub semnătura lui Aurel Covaci, cu o prefaţă de Nichita Stănescu, în colecţia „Cele mai frumoase poezii" a Editurii Albatros din Bucureşti, urmată, în 1971, în colecţia „Orfeu" a Editurii Univers din Bucureşti, de apariţia volumului Patru Cvartete, ediţie bilingvă, traducerea şi notele aparţinându-i lui Sorin Mărculescu, şi cea a antologiei de la Editura Dacia din Cluj, din 1986, Poezie americană modernă şi con temporană, cu traducerile şi notele lui Mircea Ivănescu, în care se găsesc zece dintre poemele importante ale lui Eliot", explica Denisa Comănescu, directorul Humanitas Fiction.

Autor: Ana-Maria Onisei
sursa

Confuzia elitelor

2012-01-17T11:02:00.000+02:00

– Domnule Mihăilescu, dumneavoastră, ca sociolog, ce părere aveţi, mai avem elite?
–    !?
– Vedem doar politicieni incompetenţi, oameni de afaceri corupţi, televiziunile s-au tabloidizat, tineretul nu mai citeşte... Unde ne sînt elitele?
–    Dar ce înţelegeţi dumneavoastră prin elite?
–    !?

Jurnalista a mai pus două întrebări, de complezenţă, după care a renunţat. Ca orice jurnalist român, avea răspunsul şi punea întrebări doar ca să aibă confirmări de la un „specialist“. În plus, ca orice persoană publică de la noi, se considera obligată să dea glas unei nemulţumiri, iar eu trebuia să-mi manifest disperarea pentru dispariţia elitelor române. „Elită“ era doar un stimul pavlovian pentru ca eu să salivez o furie justiţiară.

Tema ar fi meritat însă ceva mai multă îngrijire. A vorbi despre elite (şi/sau intelectuali) nu este o simplă pedanterie „elitistă“, ci ţine de o viziune despre societate care influenţează întreaga societate şi ne priveşte pe fiecare dintre noi. Şi subliniez „viziune“, căci elita nu constituie o categorie „naturală“, dată, ci este o categorizare proprie unei societăţi şi/sau epoci.

Care este deci această „viziune“ în cazul nostru?

DEX-ul ne oferă următoarea definire: „Grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate etc. ? Ceea ce este mai bun, mai demn de a fi ales“. „Viziunea“ se află în proximitatea etimologiei, „elită“ provenind, pe filieră mai ales franceză, de la latinescul eligere, cu sensul de ales sau demn de a fi ales. Elita este, în această viziune, un model demn de urmat şi promovat. Şi anume un model integral, de urmat în toate privinţele importante ale vieţii, precum acel kalo kagathon al vechilor greci, dar şi l’honnête homme al clasicismului francez.

Termenul ca atare a intrat însă în circulaţie de-abia pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi a fost impus de gîndirea socială de toate culorile pentru a promova viziuni diferite despre alcătuirea puterii în societate. Oricît de diferite ar fi fost ele, de la Marx la antimarxistul Pareto, toate aceste viziuni sînt consensuale în a considera că elita nu desemnează un model uman, în sensul de plenitudine paideică, ci o structură reală de putere, oricare ar fi natura acesteia (economică, politică, religioasă etc.) – ba chiar indiferent de moralitatea ei. Pentru America, intrată mai tîrziu pe arena acestor dezbateri, acest înţeles de ruling elites este sensul originar şi legitim al termenului: „În măsura în care evenimentele naţionale sînt decise, elitele conducătoare sînt cele care iau aceste decizii“ – scria Wright Mills. (În această viziune, apartenenţa lui Gigi Becali, de pildă, la elite este un fapt, chiar dacă poate fi considerat un lucru rău.) Nu este astfel de mirare că o publicaţie din SUA considera „glisarea recentă a termenului «elită» de la politica propriu-zisă către cultură“ ca scandaloasă.

Revolta autorului american este însă de natură să producă mai degrabă mirare în spaţiul public românesc, unde dimensiunea „culturală“ a elitelor este un loc comun. Care să fie explicaţia?

Se pare că reprezentarea socială a elitelor în spaţiul românesc este rodul unor sinteze (şi confuzii...) semantice sui generis, cu rădăcini în istoria construcţiei naţionale. În primul rînd, cele două sensuri istorice ale termenului par să fie contopite ab initio: elita este un model uman, ergo are puterea în societate (sau este legitimată să pretindă acest lucru). Apoi, se consideră că această calitate de „model“ nu ţi-o poate conferi decît cultura – în sensul evaluativ de „cultură înaltă“, în primul rînd „umanistă“. Aşa s-a construit acea „noblesse d’état“ a naţiunii române, recrutîndu-şi membrii iniţial din boierimea „şcolită la Paris“, apoi lărgindu-şi baza de recrutare prin instituţia şcolii naţionale. Doar că acest învăţămînt a produs de 5 ori mai mulţi „teoreticieni“ („liceele, şcoalele normale, seminariile etc.“) decît „practicieni“ („şcoalele profesionale, comerciale, de meserii, de agricultură“) – în timp ce în Bulgaria, de pildă, „practicienii“ erau de peste 4 ori mai numeroşi decît „teoreticienii“ (vezi Popescu-Spineni et al., 1938). Iar situaţia s-a păstrat pînă la (horribile dictu...) „tinichigiii“ lui Băsescu! Acelaşi raport se regăseşte, grosso modo, de la învăţămîntul superior şi guvernele precomuniste pînă la Convenţia Civică postcomunistă.

Această elită, concepută ca una cultural-conducătoare, se contopeşte apoi relativ firesc cu o altă categorie socială: aceea de „intelectual“, rezervată însă, la rîndul ei, preferenţial, „oamenilor de cultură“. De la intelectual se aşteaptă, de asemenea, să fie „cult“ şi lider social. Elitele sînt deci intelectuale iar intelectualii sînt elite, fiind vorba, în ultimă instanţă, despre aceeaşi categorie de oameni legitimaţi cultural să conducă societatea.

Această viziune neaoşă este o catastrofă politică, generatoare de aşteptări şi strategii sociale false şi ineficiente. Principalele victime sînt însă, paradoxal, exact aceste „elite“ din capul cărora s-a născut această viziune şi care se văd acum prinse în falsa dilemă „cultură sau putere?“. Ca oameni de cultură se simt culpabili, ca oameni de putere se simt oportunişti, ca intelectuali de curte sînt inapţi, ca intelectuali de opoziţie sînt periferici. Le scapă şi rolul de „interpreţi“ pe care Bauman îl atribuie intelectualului postmodern, pentru simplul motiv că nu le-a trecut prin cap că acesta ar putea fi rolul lor, mai modest, dar mai eficient. Iar în caz că acceptă totuşi, senin, acest statut, întreaga societate îi va acuza de elitism...

scrisă de Vintilă Mihăilescu

sursa

Studenta romanca in Coreea de Sud: Suntem tratati de profesori drept adultii de maine.

2012-01-16T14:05:00.002+02:00

Irina Iles

Foto: Arhiva personala

"Ambitie, munca pana la epuizare pentru a atinge un obiectiv oarecare, fie el marunt sau maret" - asa defineste o studenta romanca oamenii si sistemul universitar din Coreea de Sud. Irina Iles (23 de ani) a studiat economia la Universitatea Dongguk din Seul, Coreea de Sud. Ea povesteste pentru HotNews.ro care sunt principalele diferente dintre sistemul universitar din Romania si cel din Coreea de Sud, care sunt taxele universitare, costul vietii, modalitatile de predare, dar si diferentele culturale majore.

"Nu exista seminarii, doar cursuri tinute de catre profesori (nu exista ideea de seminaristi ca la noi) / Prezenta este obligatorie (fara urma de gluma)"
"Modul lor de a invata este in mare masura bazat pe memorare si mai putin pe gandire logica sau creativitate"

Cum am aplicat

Viata mea de studenta a inceput pe holurile Facultatii de Stiinte Politice, Administrative si ale Comunicarii din cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. Un curs introductiv in Economie mi-a starnit interesul pentru domeniul financiar, asa ca in anul al doilea de studentie ma puteai gasi cutreierand salile Facultatii de Stiinte Economice si Gestiunea Afacerilor, tot din Cluj-Napoca. Absolvisem prima specializare, cea in Comunicare si Relatii Publice, cand, in urma unui stagiu de practica, mi s-a oferit o pozitie intr-o banca din Cluj. Entuziasmul meu initial s-a transformat in frustrare si rutina. Viata mea trebuie si poate sa fie mai interesanta, mi-am zis, iar anuntul pentru bursele de studiu in Coreea s-a devedit a fi ceea ce asteptam.

Nu pot spune ca decizia de a aplica a fost rezultatul unui proces laborios de gandire. A fost intuitie si dorinta de ceva nou si motivant in viata mea. Am ales Coreea tocmai pentru ca promitea implinirea nevoii mele de nou, provocator si excentric; pentru ca dincolo de studii, Coreea insemna o cultura totalmente diferita, reguli sociale noi si inedite, o experienta mult dincolo de limitele academice.

In Februarie 2011 porneam spre Seoul pentru a-mi continua studiile economice la Dongguk University prin intermediul unui program de exchange intre respectiva universitate si Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca.

Despre cursuri si modalitati de predare

Socul cultural a fost imens si cu bataie lunga, insa imi voi axa relatarea pe domeniul universitar. Cea mai mare dificultate am intampinat-o in momentul alegerii cursurilor. In mod oficial, toate cursurile trebuie sustinute in limba engleza, insa nu toti profesorii au nivelul de limba suficient de ridicat pentru a face acest lucru. Mai mult, studentii insisi solicita cursuri in limba coreeana pe motiv ca altfel nu inteleg.

Sistemul de predare este oarecum diferit de cel din Romania. Nu exista seminarii, doar cursuri tinute de catre profesori (nu exista ideea de seminaristi ca la noi), de obicei de doua ori pe saptamana, totalizand 3 ore pentru fiecare curs ales. Prezenta este obligatorie (fara urma de gluma), iar absentele trebuie justificate riguros. De aceea orarul poate deveni destul de incarcat la un numar de 6 cursuri alese (limita maxima). Cartile folosite sunt americane, piperate la pret, insa extrem de bine concepute, atat din punct de vedere teoretic, cat si din punct de vedere al aplicatiilor si exemplelor practice. Prezentarile Power Point care insotesc cursurile sunt suficient de detaliate pentru a reduce notitele la minimum (cel putin acesta a fost cazul meu).

Examinarea

Examinarea are loc in trei pasi - un examen partial, un proiect de echipa si nelipsitul examen final, ponderile acestora fiind aproximativ egale. Ocazional, pot aparea teme pe parcursul semestrului. Absolut toate informatiile si materialele sunt postate pe un portal al universitatii, E-class, ce poate fi accesat in baza ID-ului de student si al unei parole. Din fericire, acum exista si o varianta in limba engleza a respectivului site.

Despre colegi, profesori si taxele de scolarizare

In timpul cursurilor interactiunea dintre studenti si profesori este aproape inexistenta, acest aspect fiindu-mi justificat prin inhibarea cauzata de utilizarea limbii engleze. Acest lucru nu m-a impiedicat insa sa adresez intrebari, de cele mai multe ori spre satisfactia profesorilor. In cazul cursurilor urmate de mine (din domeniul financiar si cel al comunicarii) majoritatea profesorilor aveau studiile absolvite in Statele Unite, amprenta asupra modului de predare si examinare fiind evidenta.

Absolut toate temele si exemplele abordate sunt alese din realitatea curenta. Exemplele clasice, dar din vremuri demult apuse, sunt reduse sau nu apar deloc. Accentul cade pe ceea ce se intampla astazi, aici (in Coreea), dar mai ales in acele locuri ale lumii recunoscute pentru influenta lor majora intr-un anumit domeniu (cum ar fi Statele Unite si Germania in economie, spre exemplu). Intr-adevar, aceasta a fost una dintre cele mai mari diferente fata de sistemul universitar romanesc. Studentii in Coreea sunt literalmente tratati drept adultii de maine, iar pregatirea este pe masura.

Desigur, nu pot afirma ca studentii demonstreaza aceasta afirmatie. Desi nu mi-a fost clar care este nivelul lor real (fluctuatiile fiind foarte mari chiar si pentru aceleasi persoane), pot spune cu incredere ca modul lor de a invata este in mare masura bazat pe memorare si mai putin pe gandire logica sau creativitate. Poate aceasta este si explicatia pentru numarul mare de ore pe care il dedica studiului.

De asemenea, scolarizarea in Coreea se plateste (aproximativ 6000 USD pe an), iar studentii sunt nevoiti sa acceseze credite guvernamentale. Acestea sunt primite potrivit unor conditii, dintre care cea mai importanta este performanta academica. Prin urmare, examinarile urmeaza oarecum acest obicei al lor de a memora, majoritatea examenelor fiind de tip grila.

Unde studentii coreeni reusesc sa surprinda este in realizarea proiectelor, in special in prezentarea acestor lucrari. Dovedesc deosebita maiestrie in gasirea celor mai interesante si neobisnuite informatii pe marele www., pe care apoi le prelucreaza in uimitoare elemente grafice sau animatii menite sa faciliteze intelegerea informatiei prezentate. Desi plagiatul exista ca si la noi, nu este atat de evident, tocmai datorita acestor 'reprezentatii artistice' din timpul prezentarilor. Plagiatul este totusi pedepsit sever, insa discret si fara a leza reputatia incriminatilor (onoarea si respectul fiind elemente de baza in societatea coreeana).

Profesorii din cadrul departamentului meu erau relativ obisnuiti cu studentii internationali, universitatea avand anual zeci de studenti din toate colturile lumii (SUA, Franta, Belgia, Cehia, Olanda, China, Japonia, Taiwan, Brazilia, Kazahstan, Vietnam, Botswana, chiar si Mongolia sau Brazilia). M-au tratat firesc, desi in debutul semestrului eram asaltata cu intrebari la fiecare curs. Informatiile lor despre Romania sunt foarte sumare, asa ca nu am avut parte de niciun fel de stereotipuri. Colegii insa nu au fost foarte prietenosi initial, din nou, din cauza limbii engleze. Practic un student international inscris la un curs dicteaza limba in care se va preda materia respectiva (engleza, in acest caz). Pe parcurs, insa, colegii si-au dat drumul, iar socializarea nu a mai fost o problema.

Proiectele in echipa au fost destul de dificil de realizat din mai multe motive. Primul ar fi inca o data cunostintele precare de limba engleza ale multor colegi. Al doilea a fost tendinta lor de a diviza uneori in mod absurd si ineficient partea fiecarui membru al echipei, rezultatul fiind nu tocmai unitar. Insa am putut depasi toate aceste inconveniente relativ usor (dupa durerile de cap de rigoare), fascinata fiind de lucrurile noi si absolut uimitoare care ma inconjurau.

Costul vietii

Cu privire la cheltuieli, pot spune ca Seoul, the Soul of Asia (acesta fiind sloganul orasului), isi poarta cu mandrie aceasta titulatura si in materie de preturi. Este un oras scump, extravagant, cu un standard de viata foarte ridicat. Programul de exchange prin care am studiat imi asigura scolarizare gratuita, cazare (aproximativ 300 USD pe luna, in caminele Universitatii) si o bursa lunara de 450 USD pentru cheltuieli personale. Desigur, suma alocata nu a fost suficienta, in conditiile in care preturile sunt de 3-4 ori mai ridicate decat in Romania. Insa nu mi-a fost greu sa imi completez repede veniturile meditand grupuri de studenti coreeni la limba engleza sau redactand articole pentru ziarul din campus.

As aproxima cheltuielile lunare pentru un trai decent la 900-1000 USD. Dar aceasta suma nu trebuie sa sperie. Coreea mi-a oferit dovada ultima ca atunci cand iti doresti ceva cu adevarat, iar acel ceva ti se potriveste suficient de bine si te motiveaza pe masura, gasesti calea, chiar si cea financiara, de a-ti duce la bun sfarsit misiunea.

Despre cazare si campus universitar

Cazarea nu imi trezeste neaparat amintiri placute. In cladirea unui fost spital, camere pentru doua sau trei persoane, de dimensiunea unei sufragerii din vechile blocuri comuniste din Romania. Toaleta pe hol, dusuri cu podea imbracata in linoleum si o bucutarie comuna departe de cele din caminele renovate din Cluj. Am fost 4 ani cazata in caminele din Romania, dar, in ciuda acestui fapt, Coreea m-a pus la grea incercare din acest punct de vedere.

Campusul era situat in varful unei coline, in centrul Seoulului. Scoala cu traditie budista, dominata de cei 3 elefanti din piatra asezati in curtea mare. Un lucru inedit erau cafenelele amplasate pe acoperisurile fiecarei cladiri, locuri deseori preferate pentru studiu. Cantinele din campus ofereau in principal mancare specifica, dar si spaghete, pizza sau sandwich-uri cu o tenta europeana. De asemenea, campusul era impanzit cu balansoare, automate de unde puteai servi sucuri, cafele sau dulciuri si xeroxuri sau imprimante pe care le puteai folosi cu un card cumparat in prealabil.

Absolut toate cartile puteau fi cumparate din campus sau imprumutate in cadrul bibliotecii. Erau puse la dispozitia studentilor si niste camere pentru studiu 24 de ore pe zi si care functionau pe baza de rezervare (personal nu le-am folosit niciodata, dar aveau mare cautare in randul coreenilor). Campusul trecea printr-o perioada de modernizare in care a fost construita o parcare subterana, au aparut sali speciale pentru cei care doreau sa utilizeze laptopul la biblioteca, iar unele cladiri au fost marite pentru a acomoda un numar mai mare de studenti. Intr-adevar, campusul Dongguk a insemnat o noutate pentru mine, prin insasi ideea de campus, iar nu cladiri rasfirate prin intregul oras (i.e, Babes-Bolyai).

Un alt lucru pe care as dori sa il mentionez si sa il accentuez pentru cei cu putere de decizie este multitudinea de posibilitati de a studia in afara puse la dispozitia studentilor. Universitatea Dongguk are parteneriate in toate colturile lumii, iar toate informatiile sunt centralizate si usor accesibile fiecarui student. Dupa un an petrecut intr-o tara straina am realizat cat de mult conteaza o asemenea experienta si cat de mult ti se schimba perspectiva asupra lucrurilor. O viziune proaspata pe care o aduci acasa si poate reusesti sa o aplici intr-o maniera pozitiva.

Daca m-ar intreba cineva cum as defini Coreea intr-un singur cuvant, nu as pregeta sa spun ambitie. In termeni coreeni, ambitia defineste fiecare individ ancorat in cotidian - munca pana la epuizare pentru a atinge un obiectiv oarecare, fie el marunt sau maret. Insa pentru mine a insemnat curaj de a privi mai sus si de a-mi forta limitele.

In Coreea am gasit oamenii pregatiti si potriviti pentru a ma (re)ghida spre un vis mai vechi - acela de a studia in Statele Unite. Am aplicat pentru un program de doctorat si am fost admisa. In August pasii ma vor purta spre tinutul vesel al Universitatii Maryland, College Park unde imi voi continua si aprofunda pasiunea pentru comunicare in sanatate timp de 4 ani. Si cu siguranta voi reveni in Coreea, in acele locuri care mi-au conturat viata atat de frumos. Unde am invatat sa mananc picant si cu bete, sa fiu discreta, sa ma cunosc mai bine si sa inteleg ca nu exista culturi gresite, ci doar ignoranta noastra care ne indeamna sa judecam si ne impiedica sa empatizam.

Am 23 de ani si vin din minunatul Brasov".

de Raluca Pantazi HotNews.ro

Eugen Simion: Vocea culturii este acoperită de vocea asurzitoare a politicului

2012-01-15T19:55:00.000+02:00

Academicianul Eugen Simion a declarat pentru MEDIAFAX că vocea culturii este acoperită în prezent de vocea asurzitoare a politicului, iar televiziunea ar putea fi "esenţială în procesul de educaţie şi respiritualizare a unei populaţii năucite de criza economică şi morală în care am intrat cu toţi".

Întrebat de MEDIAFAX la ce se gândeşte când aude sintagma "Ziua Culturii Naţionale", academicianul Eugen Simion a răspuns: "Mă gândesc, evident, la 15 ianuarie. De anul trecut, este şi Ziua Culturii Naţionale. Academia Română a propus acest lucru şi Parlamentul României a acceptat. O zi în care să examinăm, împreună, problemele culturii noastre şi să vorbim despre proiectele de interes naţional în acest domeniu esenţial. Când spun «împreună», nu mă gândesc numai la oamenii care fac cultură, ci şi la cei care hotărăsc destinul ei. Adică la oamenii politici. În imaginaţia mea, Ziua Culturii Naţionale este ziua în care discursul public să nu mai fie, cum este în fiecare zi, politic (exasperat politic), ci un discurs cultural", a spus Eugen Simion.

Fostul preşedinte al Academiei Române consideră că data de 15 ianuarie este bine aleasă drept Ziua Culturii Naţionale, pentru că, în imaginarul colectiv românesc, Eminescu este poetul reprezentativ (poetul naţional) al românilor. "Vorbind despre Eminescu, vorbim implicit despre performanţele spiritualităţii româneşti", explică Eugen Simion.

Vorbind despre stadiul în care ne aflăm din punct de vedere cultural în prezent şi despre aşteptările sale din perspectivă culturală în acest an, Eugen Simion spune: "Sunt semne bune, a apărut o nouă generaţie de poeţi şi critici, romanul dă impresia că a obosit să vorbească despre cum se construieşte şi cât de abil este romancierul cu strategiile narative şi, dacă a obosit, se întoarce la adevărata lui temă, tema esenţială: dramele individului în hărmălaia lumii postmoderne... Aşteptăm apariţia capodoperei...".

Pe de altă parte, Eugen Simion consideră că, din punct de vedere cultural, în momentul de faţă, din România lipsesc mai multe lucruri - "Un minister al Culturii responsabil şi activ, un buget mai mare pentru instituţiile culturale, un loc mai bun şi un rol mai mare al culturii în programele mediei româneşti, întoarcerea poeziei la formele ei de seducţie, un plus de agresivitate pozitivă din partea criticii tinere (avem critici tineri, după mine, excelenţi; ei trebuie să refacă instituţia criticii literare care s-a deteriorat considerabil în ultimele decenii). De fapt, eu, personal, aştept cu ardoare: a) apariţia unui geniu tânăr românesc care să răstoarne toate normele «minimalismului» şi să ruşineze, prin forţa talentului său, ideea că literatura română este provincială şi pierdută; b) aştept să apară un ministru al Învăţământului care să refacă prestigiul şcolii româneşti şi să împiedice desfiinţarea şcolilor rurale pe motiv că nu există 300 de elevi în fiecare sat românesc; c) aştept să apară un ministru al Culturii care să facă, nu politică de partid, ci politică inteligentă a culturii naţionale într-o lume care se mondializează şi îşi devorează miturile. Cred încă în ideea lui Heliade Rădulescu că literatura este politica noastră cea mai bună".

Totodată, academicianul spune că la ora actuală şansa culturii în mediile televiziunii, comunicaţiilor mobile şi internetului este "minimă". "Vocea culturii este acoperită de vocea asurzitoare a politicului. Televiziunea ar putea fi esenţială în procesul de educaţie şi respiritualizare a unei populaţii năucite de criza economică şi morală în care am intrat cu toţi. Televiziunea română trebuie, după mine, să înceteze a mai fi o şcoală a disperării şi să devină o puternică şi atractivă şcoli a analizei lucide şi a educaţiei naţionale (inclusiv o educaţie de ordin moral şi estetic)", a mai spus Eugen Simion.

Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură din Academia Română, a coordonat publicarea manuscriselor lui Mihai Eminescu. Cele 14.000 de pagini de manuscris au fost publicate în 38 de volume facsimilate, dar şi pe suport CD, în perioada 2005 - 2009.

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889) a fost unul dintre cei mai importanţi poeţi şi prozatori români, fiind considerat poetul naţional. Începând din 2011, pe 15 ianuarie, de ziua poetului Mihai Eminescu, este sărbătorită Ziua Culturii Naţionale, în urma unei legi promulgate în decembrie 2010. Potrivit demersului legislativ, pe 15 ianuarie, autorităţile vor sprijini material şi financiar organizarea de manifestări cultural-artistice, iar Ministerul Culturii va elabora un ghid al acestora. Totodată, societăţile române de televiziune şi radiodifuziune trebuie să realizeze şi să includă în programele lor emisiuni dedicate acestei zile.

sursa

101 autori români de citit într-o viaţă - atelier

2012-01-14T15:33:00.000+02:00

10 întîlniri interactive, cu cărţile pe masă. Începînd cu 21 ianuarie, facem ordine în bibliotecă. În biblioteca plină de orgolii a autorilor români. Facem ordine şi ne-ntrebăm: avem, domle, valori şi noi sau n-avem? Stabilim criterii, citim şi comentăm cei mai importanţi autori români din domenii umaniste: literatură, filosofie, ştiinţe politice, sociologie-antropologie, istorie. Încercăm răspunsuri.

Puţină istorie a fiecărui domeniu nu strică, un dram de discuţie asupra unor criterii comune de analiză n-au de ce să plictisească. Toate ca să nu intrăm nepoftiţi, „cu bocancii” în viaţa şi opera vreunui autor.

Aduceţi de acasă lecturile vieţii voastre, tabuurile voastre, chiar prejudecăţi de neînfrînt. Toate acestea sînt bune. Ne dorim ceva mai mult, de aceea sîntem împreună. Să ciocănim şi să urlăm „Este!”. Avem cu ce ne mîndri!

Ce mai alegem pentru sufletul şi mintea de astăzi, ce ne mai luminează în secolul 21, secolul „înţelepciunii” de twitter, al viralelor de pe reţelele de socializare, al promovării excesive? Ce putem citi, nu-i aşa, pe iPad-uri, în metrou?

Mai punem mîna pe-o carte. Una. Zeci. Una şi una. Ale noastre, ale românilor. Dăm la o parte brutal mii de cărţi. Scuturăm de praf statuile, pe unele le spargem conştiincios şi conştient. N-are ce să ne strice. E o aventură în bibliotecă. Cu ritual. Aventură ce rătăceşte plăcut întotdeauna.

Ca să ne recunoaştem între noi şi să ne cunoaştem lungul nasului, întîlnirile noastre se vor structura clasic. Pe domenii şi genuri literare.

O serie de explorări în domeniul literaturii. Dăm întîietate zonei celei mai profitabile. Ficţiune, literatură psihologică, realistă, erotică, teatru, poezie, fiecare îţi va trage sufletul, va avea respiraţia ei în popasurile noastre. De la cronicari şi Cantemir pînă la Agopian şi Filip Florian. De la Budai Deleanu la Rebreanu. De la Creangă la Brumaru. De la Caragiale, Ionesco la Vişniec. De la poeţii Văcăreşti la Ioan Es Pop.

Apoi, urmăm calea istoriei. De la Bălcescu la Boia. Urcăm treptele filosofiei, căci nu ne lipsesc nici nouă românilor. Seria clasicizantă: Liiceanu, Pleşu, Patapievici, dar şi sistemele, Blaga, Florian, Noica. Nu uităm de sociologie şi antropologie. De la Gusti la Irina Nicolau şi Vintilă Mihăilescu. Si facem un ultim popas în lumea creierelor înfierbîntate, zona politicii. Unde nu-i putem uita nici pe Zeletin, dar nici pe Tismăneanu.

Uite c-am limpezit ape, am împărţit lucrurile, am dat chiar nume. Era nevoie să dau tonul. Muzica o vom cînta împreună. Cert: sătui nu vom fi niciodată. Cărţile autorilor români, ce stîrnesc patimi ascunse şi dispute infinite, nu pot sătura. Mai ales că vrem să vedem dacă au vreun prezent. Ce să mai vorbim de plăcerea de a te descoperi, curiozitatea de a explora lumea aparent cunoscută, atît de necunoscută întotdeauna.

Detalii:

Lector:	Eugen Istodor
Data incepere:	21 Ianuarie 2012
Ora curs:	11:00
Numar ateliere:	10
Frecventa:	saptaminal, simbata
Varsta Minima:	16 ani
Cost:	400 ron
Cost studenti:	350 ron
Locatie:	fundatie

Audiobookul Mihai Eminescu, Vis si alte treizeci de poeme necunoscute lansat de Ziua Culturii Nationale

2012-01-14T10:42:00.000+02:00

De Ziua Culturii Nationale, serbata la aniversarea poetului national Mihai Eminescu, Editura Casa Radio lanseaza o antologie de poeme descifrate de regretatul eminescolog Petru Cretia, alese si prezentate de Mircea Cartarescu, in rostirea lui Marcel Iures. Volumul (carte cu CD inclus) este comentat plastic de cinci pasteluri originale semnate de bine cunoscutul ilustrator de poezie care este Tudor Jebeleanu, informeaza editura.

Aparitia audiobookului Mihai Eminescu, Vis si alte treizeci de poeme necunoscute, în colectia 'Biblioteca de poezie româneasca' a editurii Casa Radio, reprezinta un eveniment exceptional, datorat unor nume importante ale culturii române de azi ce contribuie la omagierea geniului tutelar al creatiei artistice românesti.

Munca asidua de filolog a lui Petru Cretia a dat la iveala, în completarea monumentalei editii de Opere la care a contribuit, texte eminesciene fie complet inedite, fie reconstruite din fragmente pâna acum niciodata puse în relatie, poeme ramase publicate doar în numarul 1 (82) din 1991 al revistei 'Manuscriptum', despre care cercetatorul afirma entuziast ca nu este vorba 'de niste ramasite de ordin secundar, adiacent ori documentar, ci, de mare poezie'.

Acelasi entuziasm îl împartaseste si poetul Mircea Cartarescu, autorul selectiei de fata si al amplei Predoslovii la o carte audio, în care ne dezvaluie fundamentul atasamentului sau neconditionat pentru 'poemele necunoscute': 'Citind deodata întregul corpus al noilor poezii, am avut surpriza sa nu vad nicio deosebire fata de textele cunoscute. Toate sunt de acelasi înalt interes, toate cuprind poeme puternice, îndraznete, inventive, de rara frumusete. Am renuntat cu greu la câteva dintre ele pentru editia actuala pe compact disc, si aceasta numai datorita spatiului de înregistrare limitat prin forta lucrurilor.

Pretutindeni este Eminescu, un Eminescu mai proaspat si mai surprinzator, pentru ca e netocit înca de citiri si recitiri, talmaciri si rastalmaciri, atasari artificiale la diverse doctrine si ideologii...'

Un actor complex si inspirat cum este fenomenalul Marcel Iures a desavârsit sirul acestor empatii artistice, oferindu-ne prima rostire a celor 31 de poeme necunoscute ce compun culegerea Vis înregistrate în studiourile Radio România.

de D.S. HotNews.ro
sursa

Curs de limba germana. Cateva exercitii simple de inceput

2012-01-13T10:50:00.000+02:00

Limba germana este simpla. O persoana cunoscatoare a limbii latine si obisnuita cu declinarile o învata fara mari dificultati. Profesorii de germana spun acest lucru la începutul fiecarui ciclu de studii. Se trece, apoi la initierea în der, die, das, den, des, dem etc. si din nou se reaminteste ca tot restul este de o logica elementara.

Ca sa ilustram aceste afirmatii, sa luam un exemplu practic. Pentru început, sa deschidem Manualul de Limba Germana. Este un volum minunat, cu coperti cartonate, publicat la Dortmund si care povesteste despre obiceiurile hotentotilor (în germana: Hottentotten - observati cat e de simplu!!!!).

În carte se relateaza cum cangurii (Beutelratten) sunt prinsi si închisi în custi (Kotter), acoperite cu o tesatura (Lattengitter) care sa-i fereasca de ploi. Aceste custi se numesc în germana 'custi acoperite cu panza' (Lattengitterkotter) si, atunci cand contin un cangur, ele sunt numite Lattengitterkotterbeutelratten.

Într-o zi, hotentotii au arestat un asasin (Attentäter), acuzat ca ar fi omorît o mama (Mutter) hotentota (Hottentottenmutter), avand un fiu cam prostut si balbait (Stottertrottel). O astfel de femeie se numeste, în germana, Hottentottenstottertrottelmutter, iar asasinul ei este un Hottentottenstottertrottelmutterattentäter.

Politia îl prinde pe asasin si îl inchide provizoriu într-o cusca pentru canguri (Beutelrattenlattengitterkotter), dar captivul evadeaza. Imediat, toti pleaca în cautarea fugarului si, deodata, un razboinic hotentot se întoarce strigand:
-Am prins asasinul (Attentäter)!
-Da? Care?, întreaba seful de trib.
-Pe Lattengitterkotterbeutelratterattentäter, raspunde razboinicul.
-Cum adica, asasinul din cusca de canguri acoperita cu panza? întreaba seful hotentotilor.
-Pai, raspunde bastinasul, pe Hottentottenstottertrottelmutterattentäter (asasinul mamei hotentote a copilului prostut si balbait).
-A, asa, da! raspunde seful hotentotilor. Puteai sa zici de la început ca l-ai prins pe: Hottentottenstottertrottelmutterlattengitterkotterbeutelrattenattentäter.

Dupa cum vedeti, limba germana este o limba simpla. Trebuie doar un dram de bunavointa.

SUCCES!

sursa: anonima, internet

Camus, l'homme qui avait toujours raison

2012-01-13T10:27:00.000+02:00

À gauche : Albert Camus sous l'objectif de Yousuf Karsh, vers 1959). À droite : Michel Onfray à Alger, début novembre dans une salle de classe du lycée Bugeaud, où Camus entra en 1924. © AKG - Farouk Batiche/AFP

C'était le livre qu'on attendait depuis longtemps, celui qui allait réparer l'injustice faite à Camus, celui qui vengerait l'un des philosophes-écrivains les plus méprisés de son temps, celui qui, enfin, rétablirait la vérité.

Ce n'est pas un pavé, non, mais un superbe monument à la gloire de l'auteur de L'étranger. "Plus qu'une biographie, le livre de Michel Onfray est une reconstruction par un philosophe qui, jusqu'à présent, donnait volontiers dans la déconstruction. Avec L'ordre libertaire (Flammarion), sous-titré La vie philosophique d'Albert Camus, il remet Camus, le prophète antitotalitaire, l'hédoniste libertaire et anarchisant, à sa juste place : tout en haut de l'échelle des grands personnages du XXe siècle.

Nihilisme ambiant

En six cents pages, Onfray décortique Camus jusqu'à l'os. Il le fait vivre, aimer ou souffrir devant nous, en racontant par le menu l'existence d'un homme qui avait la tuberculose aux trousses et qui pensait son art de vivre par temps de catastrophe, en tentant de dépasser le nihilisme ambiant. Ce faisant, Onfray met aussi au rebut tous les malentendus accumulés contre son héros par la fainéantise ou la mauvaise foi germanopratine. Il sort de terre celui que ses ennemis présentaient comme un "philosophe pour classes terminales". Il le remet au monde.

Ce qui rend cet ouvrage irrésistible, c'est l'espèce de fièvre fusionnelle d'Onfray, qui s'identifie totalement à Camus. Non sans raison. Dans les deux cas, le père est ouvrier agricole et la mère, femme de ménage. Dans les deux cas, ce sont des hors venus, algérien ou normand, étrangers au système parisien. Dans les deux cas, il y a une figure tutélaire qui permet à ces jeunes gens de peu de devenir eux-mêmes : Jean Grenier pour Camus, Lucien Jerphagnon pour Onfray. Dans les deux cas, il y a l'illumination nietzschéenne. Dans les deux cas, l'ordre intellectuel établi est l'ennemi, ce qui donne : L'homme révolté pour l'un et Le crépuscule d'une idole, l'affabulation freudienne pour l'autre. Dans les deux cas, il y a la même pratique de la philosophie.

Même éclat

Pour Onfray, il y a deux types de philosophes. Celui qui réduit le vivant à des concepts et se livre à de pures opérations de l'esprit. Ou bien celui qui, tel Socrate, Épicure ou Camus, permet "la sculpture de soi pour quiconque souhaite donner un sens à sa vie". C'est peut-être pourquoi Camus n'a pas pris une seule ride. Pour preuve, L'étranger est, depuis des décennies, l'une des meilleures ventes en livre de poche, le livre-culte de générations de lycéens.

Le mythe de Sisyphe ou L'homme révolté tiennent la route comme au premier jour, Caligula, un chef-d'oeuvre, est toujours mis en scène avec succès et des livres comme Noces, écrit à 23 ans, gardent le même éclat qu'à leur parution.

Fidélité

La postérité adore Camus, contrairement à l'"établissement" intellectuel français, pour qui avoir raison trop tôt sur la plupart des sujets, du stalinisme à l'Algérie, était un grand tort, voire un crime impardonnable. À quelques exceptions près, dont celles, notables, de Jean Daniel ou de Jacques Julliard, il l'a toujours snobé.

Sa force : Camus était de son temps, mais aussi à côté. Fidèle aux humiliés et aux offensés du monde, il n'est tombé dans aucun des panneaux de son époque. Depuis qu'il a trouvé la mort dans un accident de voiture, le 4 janvier 1960, à l'âge de 46 ans, Albert Camus est ainsi devenu increvable et indémodable. Il a gagné par KO son combat posthume contre Jean-Paul Sartre, qui, malgré tous ses talents, notamment celui de lâcher les meutes, n'aura finalement laissé que deux bonnes choses derrière lui : Les mots, un bijou d'autobiographie, et Le siècle de Sartre, de Bernard-Henri Lévy, qui en a fait un beau héros romanesque.

Illisible

Pour le reste, Sartre est aujourd'hui aussi illisible que Camus demeure moderne. Ses pièces comme La putain respectueuse sont injouables, ses pastiches de Heidegger n'ont même pas le charme des copies et ne parlons pas de ses romans, qui, pour rester gentil, provoquent le même effet que la verveine. Ni de son attitude pendant l'Occupation, qui ne fut pas brillante, loin de là, comme le montre Onfray. Aujourd'hui, sa compagne Simone de Beauvoir, bien qu'attachée surtout à construire la légende de son homme, le surclasse et le surplombe avec des livres comme Le deuxième sexe ou Les mandarins.

Dans Mémoires d'une jeune fille rangée, Simone de Beauvoir écrit justement : "Il me semblerait que la terre n'aurait pas été habitable si je n'avais eu personne à admirer." Grâce à Onfray et à son Ordre libertaire, la terre est plus habitable encore : il nous est désormais permis d'admirer plus encore Camus, et même sans retenue.

Par Franz-Olivier Giesbert
sursa

Rătăcind printre titluri

2012-01-12T20:07:00.000+02:00

Nu am împărtăşit niciodată furia sau dispreţul scorţoşilor faţă de micile trucuri gazetăresc-ierarhizante de sfîrşit de an: topuri literare, anchete procustiene, „sinteze“ lucrate pe picior, „cartea (filmul sau piesa) anului“, „primele zece titluri ale deceniului“, „numiţi trei... cinci...“ etc. Sînt jocuri frivole, îndeobşte benigne, mai mult sau mai puţin mercantile, legate, cînd subtil, cînd grosolan, de politica şi interesele revistei, totul cu utilitate efemeră. Mici şarje de bonton şi picanterie. Pe scurt, condimente şi agremente pentru mesele festive. A le evalua absolutist, încordat, drept capete de lume, fără elementar-igienica precauţie relativizantă, asta deconspiră un spirit cariat de lipsa umorului, boala suspiciunii şi, la limită, tendinţe dictatoriale.

Ţineţi minte excelenta idee a Observatorului cultural de-a aduna peste o sută de literaţi care să aleagă romanul romanelor româneşti? Cifra, numele, portanţa semnatarilor şi varietatea orientărilor sfidau, fără drept de apel, orice cîrcotire. Ei bine, s-a(u) ales Craii lui Mateiu. Mare şoc mare, ce mai valuri, ce mai zbucium! De ce? Se terminase lumea? Dispăreau instantaneu în neant toate celelalte titluri posibile!? Erau automat îngropaţi toţi scriitorii în viaţă!? Unii au propus zece titluri. Alţii au propus două topuri, morţi şi vii, ca lumînările la cimitir ş.a.m.d. Oricum am lua-o, întîmplările de acest gen nu înseamnă decît un binevenit aport de oxigen în acvariu.

În ce mă priveşte, nu am ezitat niciodată să particip la cele mai sinucigaşe iniţiative. Numiţi trei cărţi – proză, poezie, eseu – care definesc la vîrf literatura română post -’89, suna o poruncă acum cîţiva ani. Simplu, iute, fără fasoane: Orbitor, Ieudul fără ieşire, Omul recent. (Am adăugat, totuşi, piesele lui Vlad Zografi, pentru mine teatrul fiind încă indisolubil legat de literatură.) Acum cîteva săptămîni, cineva de la Mediafax a dorit un titlu de carte care m-a impresionat în preajma Crăciunului, plus două, trei recomandări pentru cititori. Am răspuns în cinci minute, îngăduindu-mi, însă, un ex aequo la prima chestiune, fiindcă efectiv ambele cărţi mă sorbiseră identic, în aceleaşi zile (Anne Applebaum – Gulagul, Clara Mareş – Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii). La a doua provocare, vezi bine că, nemaifiind vorba strict de ce mi se-ntîmplă, ci de ce aş recomanda unor segmente diferite de public, am depliat evantaiul în, măcar, trei direcţii: Amintirile Zoei Cămărăşescu, Biletul de ieşire din criză, de Adrian Vasilescu, şi Pact cu diavolul, de Lars Keppler. Atenţie: era vorba de perioada din preajma Crăciunului, nu de cărţi pur şi simplu apărute în 2011. Altminteri, cînd, în aceeaşi zi, Cristian Teodorescu mi-a cerut cinci titluri ale anului, Zoe a trecut pe 3, Ion D. Sârbu pe 5, „cartea anului“ fiind, pentru mine, Cartea roşie a lui C.G. Jung, urmată de Andrei Pleşu – Faţă către faţă (uite-aşa am nedreptăţit Despre frumuseţea uitată a vieţii). Pe locul 4 mi-am plasat revelaţia lui 2011, Cormac McCarthy, care m-a încîntat cu Căluţii mei, căluţi frumoşi, m-a oripilat cu Meridianul sîngelui şi m-a obligat să revăd cu alţi ochi No Country for Old Men.

Cele mai plăcute mi se par topurile de zece titluri. L-am reţinut în special pe unul cu lecturi formatoare din literatura universală. Nici aici nu am ezitat prea mult – Fraţii Karamazov, Război şi pace, Demonii, Anna Karenina, Mînăstirea din Parma (ex aequo Roşu şi negru, „vă rog să nu mă puneţi să aleg între ele“, am somat redacţia), David Copperfield, Muntele vrăjit, Memoriile lui Hadrian, Falezele de marmură, Parfumul – chit că, după ce am trimis marfa, mi-au mai ţîşnit în minte vreo zece titluri inconturnabile.

Ce te faci, însă, cînd, după o vreme, descoperi că ai răspuns în două rînduri oarecum diferit la aceeaşi întrebare? În noiembrie 2011, i-am înşirat lui Alexandru Muşina pentru revista Corpul T cinci romane româneşti ale acestor două decenii de libertate: Mircea Cărtărescu – Orbitor, Dan Stanca – Aripile arhanghelului Mihail, Filip Florian – Degete mici, Petru Cimpoeşu – Simion liftnicul, Horia Ursu – Asediul Vienei. Numai că, acum, tot scormonind prin sertare pentru paginile de faţă, am dat peste o anchetă sinonimă, în Adevărul literar şi artistic de acum cîţiva ani, unde, alături de Cărtărescu, Filip Florian şi Dan Stanca, apar Mirii nemuririi, de Radu Aldulescu, şi Cruciada copiilor, de Florina Ilis. În care caz pot fi acuzat de fariseism? În nici unul. Pur şi simplu perspectiva se modifică, mai mult sau mai puţin, cu timpul. Cărţile îşi petrec altfel lumina şi umbra, trec, apoi, dintr-un raft în altul, din faţă în spate, forţa iniţială de impact slăbeşte, ori, dimpotrivă, capătă fatalmente alte proporţii, graţie noilor contexte. Iar anvergura autorilor, locul fiecăruia în ierarhie, se schimbă la rîndu-i.

Revenind la 2011, sper să nu-mi pretindă nimeni să fi ţinut la fel de mult la toate cele 240 de titluri vorbite pe micul ecran!

Am început anul sub semnul zglobiu al reeditării Aerului cu diamante la Humanitas, dar şi al frumuseţilor triste (prin sistematica inconştienţă românească faţă de tot ce înseamnă patrimoniu) din Lemn, albumul cu biserici din nordul Olteniei, realizat de Luiza Zamora şi Şerban Bonciocat. L-am încheiat conspectînd la birou documentele din Sub steag străin de Costin Feneşan şi citind în fotoliu schimbul epistolar dintre Gabriel Liiceanu şi Gabriel Cercel.

În materie de roman românesc, Lucian Dan Teodorovici a însemnat în 2011 pentru mine, cu Matei Brunul, ce a însemnat în 2010 Radu Pavel Gheo cu Noapte bună, copii. La proză străină, alături de Cormac McCarthy, musai să citez insolitul, suculenţa şi umorul nebun al peripeţiilor bandei picareşti din Bărbatul de o sută de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut, de Jonas Jonasson. În plus, am devenit un constant admirator al franţuzoaicei de la CNRS care semnează excelente romane „maigret-iene“ sub pseudonimul Fred Vargas. Dacă i-aş fi citit Omul cu cercurile albastre cînd am fost astă-vară la Bruges, unde am dat la FNAC-ul din Piaţa centrală peste un raft cu vreo cinci, şase titluri în suită cu Tridentul lui Neptun, recent tradus la Editura Trei, le-aş fi umflat numaidecît pe toate.

Fireşte că Zen-ul lui Cărtărescu mi-a declanşat, ca de obicei, un joc de picioare frenetic, eu aflîndu-mă cu Jurnalul lui MC ca-n ringul de box. Ioana Pârvulescu (Lumea ca ziar) mi-a reaprins năprasnic dorul de exegeza caragialiană. Despre Franţa lui Cioran mi-a redat violent cheful de-a reciti Spengler. Albumul dedicat de Nicolae Noica arhitectului Liviu Ciulley, vol. II din Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, coordonat de Mihai Dim. Sturdza, Dora Mezdrea cu vol. II din C. Noica în arhivele Securităţii, plus sinteza documentară Acţiunea „Recuperarea“ realizată la CNSAS, cu aiuritorul trafic de cetăţeni germani început sub Dej şi Drăghici şi dezvoltat „industrial“ sub Ceauşescu şi Pleşiţă – sînt, cred, alte cîteva titluri de referinţă pentru 2011.

În fine, un nevinovat exerciţiu de imaginaţie post-revelion: Ce ar fi scris I.L. Caragiale despre chestia cu calendarul mayaşilor?

Scrisă de Dan C. Mihăilescu
sursa

Cele mai bune cărţi din 2011

2012-01-11T21:34:00.000+02:00

Publicaţii străine prestigioase au desemnat cele mai bune cărţi ale anului trecut şi anticipează succesele lui 2012. Câteva volume au apărut deja şi în româneşte, iar altele urmează să fie publicate.

Săptămânalul american „Publishers Weekly" trece pe primul loc în topul celor mai bune zece apariţii editoriale ale anului trecut romanul „The Mariage Plot"/„Intriga matrimonială", de Jeffrey Eugenides. Apărută în ediţia internaţională în octombrie 2011, cartea lui Eugenides - cunoscut în România pentru „Middlesex" (2005) - a ieşit pe piaţa românească la doar o lună diferenţă, în traducerea Danei Crăciun, la Editura Polirom.

Despre Jeffrey Eugenides, Jonathan Franzen, la rândul său unul dintre cel mai bine cotaţi scriitori contemporani americani, spune că este „un mare talent şi un autor altruist". „Eugenides e generos cu cititorii lui, căci le spune poveşti ce-i cuceresc fără greş, dar şi cu personajele sale, care ajung la ananghie, se zbat, suferă şi se căiesc aşa cum o fac toţi cei pe care îi iubim cu adevărat, dobândind iertarea noastră", remarcă autorul bestsellerului „Libertate".

(„Libertate", apărut de asemenea în 2011, a fost cartea de vacanţă a preşedintelui SUA Barack Obama şi a apărut în româneşte la două luni faţă de ediţia internaţională.) Romanul lui Eugenides, „Intriga matrimonială", este povestea vechiului triunghi amoros (acţiunea e plasată în anii '80), spusă într-un limbaj contemporan şi condimentată cu trimiteri livreşti - Eugenides destructurează relaţia de cuplu folosindu-se de semiotică şi de literatură.

„New York Times" merge la sigur: Stephen King

O carte care se regăseşte în top 3 „Publishers Weekly", dar şi în top 10 al cotidianului „The New York Times" este cel mai recent roman al laureatei Orange Prize for Fiction, Ann Patchett. „State of Wonder"/„Nelinişte", aventura a două femei prin exotica pădure amazoniană. Volumul a fost publicată la Harper şi poate fi achiziţionată de pe site-ul amazon.com, cu 17 dolari.

Ziarul american mizează şi pe noul roman al autorului-fenomen Stephen King. „11/22/63" - titlul volumului reprezintă data asasinării lui John F. Kennedy şi propune o reconfigurare fictivă a istoriei - care a fost lansat la 8 noiembrie 2011 şi a devenit în scurt timp unul dintre bestsellerurile anului. Editat de Scribner, romanul e disponibil pe site-ul amazon.com, la preţul de 17,49 dolari. O altă apariţie-eveniment este trilogia lui Haruki Murakami, cel mai popular scriitor de origine japoneză, intitulată „1Q84", cotată printre cele mai bune cărţi ale anului 2011 de cotidanul britanic „The Guardian". Primele două volume din „1Q84" (Editura Polirom, traducere din japoneză de Iuliana Oprina şi Florin Oprina) au fost traduse şi publicate şi în România foarte aproape de ediţiile internaţionale, iar ultimul a ieşit pe piaţă chiar la începutul acestui an.

Apariţii-vedetă în Europa

„Cea mai bună carte a anului 2011 în Franţa", potrivit revistei „Lire", a fost desemnată „Până la capătul pământului", a scriitorului israelian David Grossman.

Unul dintre cele mai apreciate romane-manifest contemporane împotriva războiului - a mai fost recompensat şi cu Premiul Médicis Etranger -, „Până la capătul pământului" este considerat şi „cea mai bună creaţie literară scrisă vreodată în limba ebraică". Romanul va apărea, tradus de Ioana Petridean, în „Biblioteca Polirom" în luna februarie.

Tendinţe pentru 2012 pe site-ul „Goodreads"

Cel mai mare site american de recenzii online, goodreads.com, selectează câteva titluri apărute recent şi spune care vor fi cele patru cărţi bestseller în 2012, în funcţie de părerile cititorilor: „The Orphan Master's Son"/„Fiul orfan al stăpânului", „Home Front"/„Acasă, pe front", de Kristin Hannah, „Elizabeth The Queen"/„Regina Elizabeta", de Sally Bedell Smith, şi seria „Divergent"/„Divergent", de Veronica Roth. Dacă „The Orphan Master's Son" este povestea unei ţări închise, care se petrece chiar în timpul regimului fostului dictator Kim Jong Il, „Home Front" are ca personaj o femeie nevoită să-şi lase familia în urmă pentru a lupta în războiul din Irak.

„Regina Elizabeta" ar putea fi cea mai bine vândută carte de nonficţiune în 2012, în contextul aniversării a 60 de ani de la urcarea pe tron a reginei, în iunie, anticipează cei de la goodreads.com. „Divergent", al cărui prim volum a fost publicat în româneşte la Editura Leda, se înscrie în genul thriller, iar acţiunea se petrece în viitor, în Chicago. Toate cărţile sunt disponibile şi online.

Julian Barnes şi Éric-Emmanuel Schmitt, în pregătire

Cea mai recentă carte a scriitorului britanic Julian Barnes, unul dintre cei mai îndrăgiţi şi bine cotaţi autori contemporani ai lumii, va apărea, de asemenea, în româneşte. Distins cu Man Booker Prize în 2011, romanul „The Sense of an Ending"/„Sentimentul sfârşitului", unul dintre titlurile care au făcut vâlvă în lume, va apărea la Editura Nemira în cursul acestui an.

„Sunday Book Review" scria despre demersul scriitoricesc: „Fără doar şi poate, Barnes este un veteran al luptelor emoţionale din literatura engleză, unul care a luptat de multe ori. Dar cu romanul «Sentimentul sfârşitului» - a paisprezecea carte de ficţiune a sa - se apropie cel mai mult de marile bătălii omeneşti, chiar dacă, aşa cum îl ştim, rămâne diafan ancorat în realitate".

Tot în acest an va mai apărea şi cel mai recent titlu al francezului Éric-Emmanuel Schmitt, cunoscut în România mai ales pentru emoţionanta „Oscar şi Tanti Roz" (pusă şi în scenă, cu Oana Pellea şi Marius Manole). Distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, în 2010, „Concerto pentru înger" va fi publicat la Editura Humanitas Fiction, în seria de autor Éric-Emmanuel Schmitt.

Autor: Ana-Maria Onisei
sursa

Cartea viitorului: „Numele trandafirului“, versiunea 2.0

2012-01-11T21:12:00.000+02:00

Celebrul roman al lui Umberto Eco va apărea pe piaţă la finalul lunii într-o versiune rescrisă, o carte interactivă, la care au contribuit traducătorii şi cititorii.

„Numele trandafirului", publicat iniţial în 1980, va apărea pe piaţa italiană într-o variantă rescrisă, interactivă, care include toate referinţele literare, dar şi variante ale traducătorilor din toată lumea, ca un fel de text deschis de tip enciclopedie online (Wikipedia), anunţă editura italiană Bompiani.

Umberto Eco a decis realizarea acestui experiment care îi implică şi pe traducători, şi pe cititori pentru a testa un raport de neimaginat în anii '80 între lector şi opera literară.

„Numele trandafirului" 2.0 este cartea viitorului, o „wiki-carte", explică jurnalistul Mario Andreose în cotidianul „Il Sole 24 ore".

„Eco a fost cel care a avut iniţiativa, dându-le traducătorilor un dosar cu instrucţiunii, sugestii şi trimiteri istorice, literare, culturale şi lingvistice, informaţii biografice, citate şi soluţii pentru frazare, variaţiuni posibile, termeni alternativi şi a ţinut cont întotdeauna de faptul că fiecare tradiţie literară are variantele sale. Asta a dus la o conversaţie care a continuat până spre publicarea romanului în noua versiune, în care traducătorii criticau textul scris de Eco sau ofereau noi variante după ce se consultau între ei. Încă din 1980, de la prima publicare a romanului, traducătorii formaseră o comunitate, întâlnindu-se cu regularitate. Astăzi, văd toate gândurile acestora ca pe un nou strat al cărţii. Şi nu există un roman mai potrivit pentru acest experiment decât <>", scrie Mario Andreose.

Autor: Ana-Maria Onisei
sursa

„Scriitorul încearcă să scurtcircuiteze limba comună“

2012-01-11T10:18:00.000+02:00

Interviu cu scriitoarea franceză Gwenaëlle AUBRY

Scriitoarea franceză Gwenaëlle Aubry – deținătoare a Premiului Fémina (2009) pentru romanul Personne (roman despre tatăl său – care a suferit de sindromul maniaco-depresiv –, scris după moartea lui) și profesoară de filozofie la Paris IV – Sorbonne, a fost una dintre invitatele Institutului Francez la Tîrgul de Carte Gaudeamus 2011. Sîmbătă, 26 noiembrie, Gwenaëlle Aubry a participat, la standul Franței, la o dezbatere pe tema „Există o literatură feminină?“ (alături de scriitoarea română Svetlana Cîrstean și de scriitoarea canadiană Kim Thúy; moderatoare: Bertille Détrie, responsabil de carte la Institutul Francez din București). După dezbatere, scriitoarea a avut amabilitatea de a-mi răspunde la cîteva întrebări.

Prima întrebare e legată chiar de cuvîntul „personne“ („nimeni“) – titlul cărții dvs. care a obținut Premiul Fémina în 2009. Ați afirmat la dezbatere: „Il n’y a personne qui écrit“, „On écrit pour personne“, un întreg joc de cuvinte în jurul acestui cuvînt. Ați găsit acest manuscris – de la care ați pornit – printre hîrtiile tatălui, după moartea lui; pe el era marcat: „à romancer“. Cum vă plasați, dvs. ca autor, în raport cu acest text pe care l-ați scris și publicat? E o datorie față de tatăl dvs.?

Într-adevăr, indicația aceea a contat mult pentru mine, poate că-mi era chiar adresată, ori, poate, că tatăl meu se adresa lui însuși sau poate oricui. Îmi vorbise totuși despre acest manuscris, despre dorința de a fi publicat. Era un text destinat publicării, scris cu grijă, parțial romanțat – existau deja unele linii ale ficțiunii, eu n-am făcut decît să le prelungesc.

Indicația „à romancer“ era destul de enigmatică, de altfel. Ce putea însemna: să faci un roman, să romanțezi? Era o injoncțiune în același timp imperioasă și obscură. Într-o primă fază, nu am făcut decît să citesc și să recitesc acest manuscris, să selectez extrase, nu pentru valoarea lor informativă, factuală – că erau mai degrabă supuse inconștientului, partea de realitate, cea de dorință, cea de ficțiune erau indiscernabile. Selectam fragmente pentru valoarea lor literară, pentru limbaj, pentru urma („la trace“) lingvistică. La început, mi-am conceput propriul text ca pe un ecou la acesta, din dorința de a-l face să rezoneze, să ducă mai departe și mai puternic această voce dispărută. Mi-am interzis folosirea persoanei I, era vorba, pur și simplu, de a construi o cameră de ecouri.

În același timp, scriind despre acest text și pornind de la el, am avut impresia că scriu de fapt chiar despre sursa, din interiorul meu, a scriiturii. Michaux, pe care-l iubesc foarte mult, spune că a scrie înseamnă a rămîne în contact cu propria tulburare („son trouble“). Plecînd de la acest manuscris, eram mai aproape de propria mea tulburare, de sursa din mine a scriiturii.

Textul nu putea fi publicat ca atare?

Nu, de unde și acea injoncțiune; ar fi avut doar o valoare documentară, probabil, nu se înscria în cîmpul literaturii, ținea de domeniul intimității – de aceea mi-am interzis să-l utilizez sau să-l citez.

Vă preocupă foarte mult corpul, ați spus, în textele dvs. Sînteți cercetător în filozofie. Discursul teoretic și filozofic influențează literatura pe care o scrieți?

Nu, încerc să păstrez cele două zone diferite. Detest ideea de a scrie romane filozofice, de pildă, sau romane care să ilustreze o teză anume. Nu e aceeași utilizare a limbajului, și pentru mine asta corespunde unor practici complet diferite, deși obsesiile sînt comune, în cazul meu, pentru cele două practici (dar nu e vorba de o supunere a uneia la cealaltă).

Aveți, de pildă, un roman despre urîțenie, Notre vie s’use en transfigurations (2007), și antologia Le (dé)goût de la laideur...

Antologia a fost o comandă de editor, în vreme ce romanul, nu...

Ce ați adunat acolo? Pare foarte interesant.

Am antologat texte despre urîțenie scrise de diverși scriitori (pe care le-am citit cînd m-am documentat pentru cartea mea), texte pe care le prețuiesc, de Michaux, Quignard, texte ale unor pictori, de asemenea. Am asamblat o parte din materialul care mi-a servit pentru roman.

Această temă a urîțeniei are legătură cu faimoasa „literatură feminină“ despre care s-a discutat la dezbatere, mai devreme. Urîțenia se aplică mai ales femeii?

E adevărat, acest roman este o variație – mai degrabă decît un roman – pe tema unei femei care se consideră urîtă, nu se știe dacă e adevărat sau nu. La început, m-am întrebat dacă tema nu se pretează mai bine unui eseu decît unui roman. Cum se face că aceste categorii ale frumosului și urîtului nu mai au pertinență în cîmpul estetic? Artiștilor le e greu să le mai revendice, criticii nu le mai utilizează. Și totuși, în același timp cum se face, ele se impun într-un mod din ce în ce mai imperios în cîmpul corpului și în particular al corpului feminin.

În cele din urmă, a prins corp un roman în care se aude vocea unei femei care dă seama de acest soi de puternică violență subiectivă, de o urîțenie despre care nu știe dacă e sau nu reală. E, mai degrabă, o carte despre raportul terifiat față de privirea celorlalți, despre felul în care orice privire ne poate transforma în gorgonă sau e ea însăși o privire de gorgonă; mai multe discursuri, o voce de femeie, voci de bărbați, discursul estetic etc. Partajul privirii referitor la frumos și urît se exercită mai violent asupra femeilor.

O întrebare legată de această „literatură feminină“. E adevărat că, în România – așa cum spunea și Gabriela Adameșteanu la dezbaterea de dinainte –, „literatura feminină“ însemna ceva minor, marginal, ceva „simpatic“, cum spuneați dvs. „Literatura feminină“ a fost/este percepută în mod similar în Franța. Cum resimțiți acest lucru ca scriitoare?

Sub eticheta aceasta există întotdeauna riscul și posibilitatea unei marginalizări. Însă n-aș folosi acest termen: a fi marginal este un lucru bun; cred, precum Deleuze, că atunci cînd scriem, o facem dintr-o poziție minoritară. Însă asta nu înseamnă că ceea ce scrii se adresează numai unei comunități, corporații – ar fi o tristețe infinită. Între singularul extrem și universal, scriitorul încearcă să scurtcircuiteze limba comună. În scriitură este o tentativă de scurtcircuitare a limbii comune prin singular, dar și prin universal.

Prin această categorie de „literatură feminină“ se înțelege în Franța autoficțiunea, aceasta din urmă fiind identificată ea însăși cu o literatură a intimității. Camille Laurens – o scriitoare pe care o apreciez foarte mult – remarca acest lucru recent, spunînd că prin autoficțiune se înțelege literatură feminină, a intimității, „du petit moi“, o literatură narcisistă. O serie întreagă de echivalențe care lucrează în mod implicit asupra discursului critic, social, mediatic. Deci se revine, în cele din urmă, la ideea că femeile n-ar fi capabile să scrie decît despre „l’extremement proche“ și doar despre ele însele, deci n-ar putea interesa un public larg, ar fi incapabile să atingă domeniul realului și zona unui discurs comun. Există tot felul de alunecări de sens în aceste etichete și, ca orice femeie scriitor, sînt mefientă la adresa lor.

1traducator

Funny French Phrases

Idiomatic Expressions

Funny French Phrases That Sound Funny

Logical Tongue Twisters

Tongue Twisters With Funny Meanings

Just Pure Nonsense

De ce este ACTA o diversiune

Kimonoul înstelat de Victor Eftimiu

„Nu doar cred în poezie, eu iubesc poezia“

Interviu cu Gabriel DALIŞ

Pînă prin 2009, ai stat cumva la cutie. Îmi vorbise Constantin Virgil Bănescu despre tine, doar îmi vorbise. Cele patru volume de poezie erau invizibile. Cum de te-ai hotărît să pariezi pe literatură?

Autor: UN Cristian

sursa

Biblioteci avem. Se caută cititori. Ar trebui desfiinţate bibliotecile săteşti?

Toţi pierd şi toţi câştigă

Charles Dickens 2012 - Omagiu pentru cel mai popular scriitor din epoca victoriana

Dezastre publicitare

sursa

Ce cărţi mai citesc scriitorii – recomandări de lectură.

"Ce se intampla in aceasta tara?"

Poeta poloneză Wislawa Szymborska, laureată a premiului Nobel pentru literatură, a murit

Wislawa Szymborska (1923 - 2012)

Posibilităţi

Întoarceri

Bunătatea orbilor

Laudă surorii mele

Unora le place poezia

Four books look at dyslexia

Cînd comerțul bate libertatea individuală: A.C.T.A.

Orhan Pamuk: eseuri despre cititori şi scriitori

Caragiale a plecat din tara după ce a fost acuzat de plagiat

Anul traducerilor

Editura Carpathia Press cauta traducatori specializati in retroversiuni

Nicolae Labiş, poezie si zbucium

Limbajul francez modern

Nouvelles règles d'orthographe : dix points à connaître

Cum se face o recenzie literara?

Stagii de traducere remunerate la Parlamentul European

Taxi: Strada mea c-un singur bec

Cum se promovează cu succes cultura în vremuri de criză

Actualitatea literară – sau cum se promovează cu succes cultura în vremuri de criză, la Lugoj

Compania King Crown Online Services din Bucuresti cauta Content Writer

Responsabilitati

Cerinte

Beneficii Oferite

Descrierea firmei

Cabinet juridic din Bucuresti solicita traducator tehnic de specialitate

Beneficii Oferite

Descrierea firmei

Translation and revision of technical documents of the European Union

Recenzii de carte transformate in minute de voluntariat in campania vALLuntar

Antoaneta Ralian: (Auto)portretul unei doamne

Premieră în Oradea: se înființează un club de lectură, în patru limbi străine, destinat copiilor

Credeaţi că e departe ziua când limba chineză vă va ajuta să găsiţi un loc de muncă în România?

Asasinarea lui Ioan Petru Culianu, un mister nerezolvat

Engleza din evul mediu era o limbã minorã

Me Myself And I

Sub semnul istoriei

Categoria eseu a fost bine reprezentată

Proza romånească a păstrat cota ridicată

Cei fără nume pe copertă

Concurs internaţional de poezie şi proză pentru românii din întreaga lume

Accesul la cultura norvegiană în ţară şi în străinătate

Biblioteca Naţională a Norvegiei

NORLA – Norvegian Literature Abroad, Fiction & Non-Fiction

Autor: Cristina SÂRBU

sursa

Ce este SOPA? Ce este PIPA? Pregătiţi-vă pentru cenzura pe internet

Despre frumuseţea uitată a cărţilor

Protest la Wikipedia - Enciclopedia închide miercuri paginile în engleză

Pentru prima data in limba romana, cel mai reprezentativ poet al modernismului anglo-american: T. S. Eliot

Confuzia elitelor

Studenta romanca in Coreea de Sud: Suntem tratati de profesori drept adultii de maine.

Eugen Simion: Vocea culturii este acoperită de vocea asurzitoare a politicului

101 autori români de citit într-o viaţă - atelier

Detalii:

Audiobookul Mihai Eminescu, Vis si alte treizeci de poeme necunoscute lansat de Ziua Culturii Nationale

Curs de limba germana. Cateva exercitii simple de inceput

Camus, l'homme qui avait toujours raison