Marele scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski,
cunoscut pentru romanele „Crimă și pedeapsă”, „Idiotul”, „Frații
Karamazov” sau „Demonii”, a cărui operă a influențat decisiv literatura,
filosofia, psihologia și teologia secolului XX, s-a născut la 11
noiembrie 1821, la Moscova.
Potrivit Dicționarului Larousse (larousse.fr),
din punct de vedere al apartenenței la un anumit curent literar, a fost
încadrat la limita dintre realismul social și cel fantastic, realismul
fiind prea strâmt pentru a-l încadra pe Dostoievski, care spunea: „Am
perspectiva mea particulară asupra realității (în artă) și, ceea ce
majoritatea consideră ca fiind fantastic și excepțional, pentru mine
este uneori esența însăși a realității. Banalitatea fenomenelor, precum
și o perspectivă convențională, nu sunt suficiente realismului”.
Marele scriitor a absolvit Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev din Sankt Petersburg, iar după absolvire a lucrat ca inginer proiectant.
La numai 25 de ani, în 1846, a publicat „Oameni sărmani”, primul său roman, considerat a fi unul realist socialist, prin care a ilustrat tema dramei omului sărac, pentru care libertatea interioară, individualitatea și respectul de sine se anulează ca urmare a numeroaselor constrângeri sociale.
Dostoievski a fost arestat și închis în 1849 pentru activități antistatale împotriva țarului Nicolae I, iar la 16 noiembrie același an, a fost condamnat la patru ani de muncă silnică în Siberia pentru legăturile cu un grup din intelectuali liberali, din Cercul Petrașevski. A fost arestat sub acuzația că a citit în fața mulțimii și a propagat textul ”Scrisorii către Gogol”, al lui Vissarion Belinski. Anii de detenție au avut importante consecințe asupra sănătății scriitorului, însă tot în acea perioadă, în plan spiritual, a redescoperit ortodoxismul, componentă care avea să își pună amprenta asupra întregii sale opere.
În 1853, când a fost eliberat, s-a înrolat ca soldat și apoi a lucrat ca scriitor și jurnalist. A fost o experiență care a condus la abandonarea de către Dostoievski a ideilor liberale și la reorientarea către conservatorism. După ce s-a căsătorit cu Maria Dmitrievna Isaeva, în 1859, s-a întors la Sankt Petersburg, unde a scos o serie de gazete literare alături de fratele său mai mare, dar fără să aibă mare succes. După 1864, an în care a murit soția sa, scriitorul a suferit o perioadă de depresie accentuată, începând să participe la jocuri de noroc de pe urma cărora avea să acumuleze și datorii uriașe.
A urmat o perioadă de călătorii în Occident, iar în 1867 s-a căsătorit cu Anna Snitkina, o stenografă de doar 20 de ani.
Până la publicarea uneia dintre marile sare opere, „Crimă și pedeapsă”, în 1866, a mai publicat, în intervalul 1846-1866, o serie de romane și nuvele precum: „Omul dedublat” (1846), „Gazda” (1847), „Netoșa Nezvanova” (1849), „Visul unchiului” (1859), „Satul Stepancikovo și locuitorii săi” (1859), „Umiliți și obidiți” (1861), „Amintiri din casa morților” (1862), „Însemnări din subterană” (1864).
În 1866 a publicat celebrul roman „Crimă și pedeapsă”, care are în centru tema obținerii salvării prin suferință. Protagonistul Rodeon Raskolnikov, este un student din provincie, care își abandonează studiile din cauza sărăciei, și care se consideră o persoană cu calități superioare. Comparându-se cu Napoleon, crede că este justificat actul de a ucide, astfel încât nu se mai include în barierele morale ale oamenilor de rând. Plănuiește astfel uciderea și jefuirea cămătăresei bătrâne Aliona Ivanovna, dar planul se complică însă, când sora Alionei, Lizaveta, devine martor al crimei și victimă colaterală. După comiterea dublei crime, Raskolnikov este dominat de teroarea de a nu fi descoperit și începe să comită o serie de gesturi care îl trădează. Porfiri Petrovici, detectivul de caz, intuiește vinovăția lui Raskolnikov, protagonistul își dă seama că este suspectat și teroarea lui psihologică se accentuează. După o chinuitoare perioadă în care Raskolnikov oscilează între a se ascunde și a se autodenunța, protagonistul alege să se autodenunțe, determinat fiind și de impactul pe care îl are asupra sa Sonia Marmeladova, fiica unui bețiv, care este nevoită să se prostitueze pentru a-și întreține familia. Se pare că interacțiunea cu Sonia este determinantă în evoluția protagonistului, Raskolnikov reușind să descopere necesitatea pocăinței și se autodenunță. Astfel, romanul capătă spre final o tentă puternic religioasă, astfel încât, protagonistul, aflat într-o închisoare din Siberia, se transformă structural, ajungând să aibă speranța redempțiunii și a unei vieți purificate de păcat. „Dar aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renașterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimțite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci”, își caracterizează Dostoievski romanul.
Trei ani mai târziu, în 1869, i-a apărut un alt roman de renume mondial, „Idiotul”, care îl are în centru pe prințul Lev Nikolaevici Mîșkin, un personaj considerat mai puțin obișnuit de către celelalte, din cauza sincerității și a bunătății lui exagerate și numit „idiot” din cauza bolii de care suferea, epilepsia.
Autorul a reușit să creeze un personaj atât de complex, încât evoluția sa a fost adesea comparată cu cea a lui Iisus Hristos. Astfel, el este prezentat în același timp ca un om extraordinar, dar și ca un paria în societate, Dostoievski însuși ajungând să îl ia în râs. Romanul se încheie cu prezentarea sfârșitului tragic al prințului care, în urma unei decepții sentimentale și a uciderii celei care ar fi trebuit să îi devină soție, de către un prieten apropiat, ajunge în stare critică, sănătatea lui nemaiputând fi echilibrată. Valeriu Cristea, spunea, în Dicționarul personajelor lui Dostoievski, citându-l M. Johns: „Mîșkin posedă capacitatea de a percepe acut frumusețea sufletului omenesc, fiind în același timp și nu într-o mai mică măsură capabil de a percepe și întreaga lui monstruozitate și cruzime”.
În articolul ”Ce înseamnă frumusețea va salva lumea?”, Gabriel Liiceanu a scris că „din corespondența scriitorului rus, reiese că, atunci când a scris „Idiotul”, acesta a vrut să vadă dacă e în stare să întruchipeze într-o persoană finită infinitul frumuseții depline. Dar frumusețea deplină nu este, în descendența raiului platonician, decât forma vizibilă de manifestare a Binelui. Ar fi oare el capabil ca scriitor, s-a întrebat Dostoievski, să creeze un personaj care, încarnând în lumea noastră ideea de Bine, va realiza la scara umanului frumusețea deplină?”.
În 1872, i-a apărut un alt roman celebru, diferit prin tematică de ceea ce Dostoievski a scris până atunci. „Demonii” este un roman politic care vorbește despre ideile ideologilor de stânga din Rusia acelor vremuri și pe care scriitorul le consideră demonice. Devenit un conservator și naționalist convins, scriitorul a vrut să își exprime teama sa față de revoluționarii din epocă, prin intermediul unei ficțiuni care îi pune față în față pe conservatori și pe ceea ce el numește „dușmanii Rusiei”, adică socialiștii și nihiliștii, scrie site-ul litteratureaudio.com. Cu toate acestea, Dostoievski reușește să se detașeze de convingerile personale, criticând toate ideologiile. „În calitatea mea de cronicar, eu mă limitez la a relata faptele exact așa cum au fost, nu este vina mea dacă ele par de necrezut”, scria autorul în roman.
„Frații Karamazov”, următorul său roman, considerat de Sigmund Freud, „cel mai impozant roman scris vreodată”, și totodată cartea de căpătâi a lui Lev Tolstoi, a fost publicat în 1880. Romanul, cu o puternică încărcătură religioasă, este un tablou complex al epocii în care trăia filosoful, surprinzând problemele filosofice, morale și religioase ale existenței lui Dumnezeu, și ilustrând teme precum ispășirea păcatelor prin suferință, necesitatea absolută a existenței unei forțe morale în interiorul unui univers irațional și de neînțeles, lupta eternă dintre bine și rău, valoarea supremă a libertății individuale etc. Astfel, tatăl, Fedor Karamazov, caracterizat în Dicționarul personajelor lui Dostoievski drept „un bufon și măscărici în carne și oase”, are trei fii, dintre care doi îl urăsc. Dmitri, cel mai în vârstă dintre frați, este exponentul senzualismului, în timp ce Ivan reprezintă rațiunea, intelectul, el nefiind ateu, ci doar neputând accepta lumea, așa cum a fost ea creată de Dumnezeu. Intriga romanului este dată de răspunsul la întrebarea care dintre cei trei fii și-a ucis tatăl, având în vedere că cel de-al treilea fiu, Alioșa, era aproape un „sfânt”.
„Jucătorul” (1867), „Eternul soț” (1870), „Adolescentul” (1875) sunt alte romane importante scrise de Dostoievski. Opera marelui scriitor rus mai cuprinde și povestiri, dintre care amintim: „Domnul Proharcin” (1846), „Nevasta altuia și un soț sub pat” (1848), „O inimă slabă” (1848), „Un hoț cinstit” (1848), „Crocodilul” (1865), „Bobok” (1873), „Centenara” (1876), „Mujicul Marei” (1876), „Visul unui om ridicol” (1877). Feodor Dostoievski a mai scris teatru și eseuri printre care: „Maria Stuart” (teatru, 1841), „Boris Godunov” (teatru, 1841), „Însemnări de iarnă despre impresii de vară” (eseuri, 1863), „Jurnalul unui scriitor” (eseuri, 1873-1881).
Dostoievski și-a petrecut ultimii ani de viață în stațiunea Staraia Russa, care era aproape de Sankt Petersburg. A murit la 9 februarie 1881 și a fost înmormântat în cimitirul Tihvin, lângă Mânăstirea Alexandr Nevski din Sankt Petersburg.
Cele mai importante romane ale sale s-au bucurat de mai multe ecranizări și adaptări teatrale, deși Dostoievski considera că ideile artistice nu pot fi exprimate prin alte tipuri de forme de artă decât cele prin care au fost concepute. Printre cele mai reușite astfel de adaptări filmografice după romanele sale, se numără „Jucătorul”, (regia Serghei Prokofiev) și „Din casa morților” (regia Leos Janacek), precum și filmele „Idiotul” (regia Akira Kurosawa, 1951) și „Demoni” (regia Andrzej Wajda, 1988).
În semn de omagiu față de marele scriitor, la 12 noiembrie 1971, la Sankt Petersburg, a fost deschis și Muzeul Dostoievski în apartamentul în care el a scris ultimele romane.
La 30 decembrie 1991, s-a inaugurat, în Sankt Petersburg, stația de metrou care poartă numele marelui scriitor, Dostoyevskaya metro station, iar la 19 iunie 2010, o stație cu același nume a fost deschisă și în Moscova. Stațiile de metrou sunt decorate cu picturi murale ale artistului Ivan Nikolaev, reprezentând scene din lucrările lui Dostoievski.
Sursa: AGERPRES
preluare de la sursa
foto
