Ca Breaking News editorial, anunţ că am
terminat de citit micul roman (sau ce-o
fi) al Adinei Kenereş, Cozonac. Transilvania. O călătorie. Voi reveni săptămîna viitoare
cu impresii de lectură. Excelente. Deja
un candidat la Premiul pentru Proză al Observatorului
cultural pe 2016.
Trăim în imediat, chiar dacă, de multe ori,
ne pitim într-un trecut aburos ce ar putea să
atenueze nemulţumirile şi inadecvările prezentului.
Trăim printre cărţi, uneori? (deseori?),
pentru că nenorocirile prezentate de
televiziuni în flux continuu ne pot usca sufleteşte:
la ce bun binele şi frumosul, dacă
mereu nenorocirile şi urîtul ne copleşesc, fără
să mai avem şanse de a interveni, util şi eficient,
în mersul vieţii? Trăim printre fantasmele
timpului şi ale memoriei, pentru că nu
renunţăm să medităm şi să analizăm cine sîntem
şi pentru ce anume.
Revenind à nos moutons. Cărţile din această săptămînă. Toate de excepţie.
Sorin Radu – (relativ tînăr) istoric
universitar sibian – ne oferă o excelentă monografie.
Iţită din documente de epocă şi de
arhivă, dar şi din mărturii bine pitite prin
presa de acum peste o sută de ani, o lucrare
dedicată vieţii şi activităţii/operei unei personalităţi
din trecutul nostru care deja se
pierde în negura uitării, cum se întîmplă cu
fiecare dintre noi. Mai mult sau mai puţin
nume importante, la un moment dat, mai
mult sau mai puţin simpli necunoscuţi, cărora
un Tolstoi (Moartea lui Ivan Ilici) sau un
Thomas Mann (Moartea la Veneţia) le aduce
un dram de nemurire. Am la îndemînă o
carte despre juristul şi omul politic Vespasian
Erbiceanu. Încă o carte de istorie s-ar putea
zice, Vespasian Erbiceanu (1865-1943), Studiu
monografic (Editura Cetatea de Scaun, 2014),
dacă extrem de bine închegatul şi laboriosul
volum nu ar însemna mult mai mult. Şi ar
putea fi citit şi pe alte paliere şi în alte registre.
Un „Cuvînt înainte“, frumos povestit, al
autorului vine după o prefaţă cu multe inserturi
biobibliografice legate de o veche familie
căreia îi aparţine şi Constantin Erbiceanu,
susţinătorul acestui volum despre Vespasian
Erbiceanu. Mai întîi – viaţa şi cariera unui
magistrat. Din copilărie şi pînă la moarte. Mai
importante însă decît detaliile unei vieţi cuminţi
şi aşezate în temeiul legii şi al unei asumate
responsabilităţi (exemplu că nu întotdeauna
ordinea şi disciplina în muncă sînt
de incriminat) devin inserturile ce scot la
iveală hîrţoage vechi despre evenimente din
trecut. Cine se ocupă de Răscoala din 1907
nu va putea, de azi înainte, să nu ţină cont de
un referat rămas confidenţial/secret decenii
în şir. Geneza răscoalei dă la iveală numeroasele
malversaţiuni şi, s-o spunem drept, hoţii
şi înşelătorii la care erau supuşi ţăranii români.
Cine se ocupă de istoria Basarabiei nu
are cum să nu ţină cont de toate detaliile mun -
cii unui demnitar român numit primpreşedinte
al Curţii de Apel din Chişinău şi de problemele
unificării legislative a României Mari.
Cine se ocupă de istoria dreptului penal şi civil
din România nu are cum să nu ţină cont
de activitatea ştiinţifică şi publicistică a lui
Vespasian Erbiceanu, care, în 1932, este ales
membru corespondent al Academiei Române
şi, pe 27 decembrie 1943, trece membru plin
la cele veşnice. Şi va fi scutit de toate ororile
pe care un regim comunist care avea să se instaleze
peste doi ani avea să le ofere reprezentanţilor
de frunte ai vechiului regim, devenit,
după 23 august, burghezo-moşieresc.
O carte de istorie care se citeşte ca o carte de
literatură bună.
Dinspre Basarabia şi oamenii ei de
frunte vine şi studiul – masiv şi extrem de
bine armat la nivelul analizelor politico-istorice,
dar şi al unei exhaustive documentări
prin te miri ce arhive şi biblioteci – semnat
ori de Stella Ghervas, Reinventarea tradiţiei.
Alexandru Sturza şi Europa Sfintei Alianţe(Editura Cartier, 2014, traducerea din franceză
de Gabriela şi Alexandru Şiclovan, după
o primă ediţie ce a apărut în 2008, la Paris,
Edition Champion). O lucrare de o aleasă ţinută
intelectuală, ce-i aparţine unei distinse
cercetătoare elveţiene de origine română din
Basarabia. Stella Ghervas, nume practic necunoscut
pe piaţa culturală de la noi, are o
prestigioasă biografie, care se regăseşte în detaliata
biobibliografie a editorului Gheorghe
Erizanu de la Chişinău. Prefaţa autoarei la
ediţia în limba română – scrisă la Harvard şi
semnată mai 2014 – este o bună introducere
într-un subiect ce-l are ca protagonist pe diplomatul
şi intelectualul de anvergură europeană
care a fost Alexandru Sturza (1791 –
1854). O biografie de excepţie prin toate detaliile
anvergurii internaţionale, care este
pusă în directă relaţie cu o anume epocă istorică
şi cu protagoniştii ei. Ne place azi sau
nu de Vladimir Putin, vrem, nu vrem, nu putem
ocoli existenţa şi influenţa (bune, rele,
nu comentăm) ale Rusiei în contact cu celelalte
puteri europene. De ieri şi de azi. Cît şi
contribuţia, prezenţa factorului uman, personalităţi
româneşti, basarabene, care au fost
implicate direct în istoria Rusiei şi a Europei.
Rusia ca mare putere europeană după 1815,
mai ales, s-a implicat decisiv în Chestiunea
Orientală, poziţionîndu-se ca o apărătoare a
ortodoxiei răsăritene în faţa abuzurilor duşmanului
său natural, Imperiul Otoman. De
aici au urmat o sumedenie de acţiuni politice,
la care un diplomat şi un intelectual de
suprafaţă europeană precumAlexandru
Sturza a fost direct implicat. Cu toate că adevăratul
personaj al cărţii este Europa Sfintei
Alianţe, spune Stella Ghervas – alianţă semnată
de Rusia, Austria şi Prusia, în 1815, şi
care a durat pînă la momentul Războiului
Crimeei (1853-1856), totuşi, nu avem cum să
nu decupăm parcursul vieţii şi al activităţii
lui Alexandru Sturza. Aducem aminte şi aici
de reuşita lucrului bine făcut, de temeinicia
documentării – absolut fabuloasă în sine, căci
multe romane se pot naşte doar din aceste
poveşti legate de documente rare sau inaccesibile
– şi de naturaleţea comentariilor prin
corecta lor punere în context. Numeroasele
premii ale volumului – de la Premiul Guizot,
al Academiei Fran ceze (2009), la Premiul
Xenopol, al Academiei Române (2010) – sînt
binemeritate şi ascund, şi în acest caz, politica
nefastă a mediei româneşti de a ne intoxica
cu subiecte mărunte şi cu subiecţi de
joasă extracţie în dauna unor personalităţi de
anvergură, contemporani cu noi, a căror viaţă
şi muncă trec cumva neobservate. Păcat. Cine
are timp să citească reinventarea tradiţiei a
Stellei Ghervas îmi va da dreptate cu vîrf şi
îndesat.
O altă lucrare de mare suprafaţă (la
propriu şi la figurat, teză de doctorat la
Sorbona, Universitatea Paris IV) se numeşteMetamorfozele Anticristului la Părinţii Bisericii(Editura Nemira, 2015, ediţia II-a, revăzută şi
adăugită, traducerea din franceză de Teodora
Ioniţă) şi aparţine lui Cristian Bădiliţă. Un
nume deja consacrat la noi în domeniul studiilor
patristice, istoric al creştinismului timpuriu,
excelent eseist, traducător şi (de ce
nu?) un bun poet (dar aici candidaturile la
gloria prezentului şi faima posterităţii sînt
mult mai multe), care, prin tot ceea ce întreprinde,
se dovedeşte a fi la un nivel remarcabil.
Tema aleasă şi modul în care este tratată
ne pot lăsa bouche bée. Dacă e să citim pe
îndelete şi fără idei preconcepute – e clar că
un preot paroh din Argeş sau Dîmboviţa,
care are probleme cu ANAF-ul pentru banii
obţinuţi din supraevaluarea valorii terenurilor
retrocedate, are o cu totul altă perspectivă
asupra Răului/ Satanei/ Anticristului –,
găsim nu doar o bună trecere, istorică, în revistă
a temei (avem o teză de doctorat, unde
un asemenea traseu prin timp şi bibliografie
este obligatoriu), ci şi o extrem de severă recapitulare/
lectură a temei prin scrierile înaintaşilor.
De la Evanghelia lui Marcu – tradusă
exemplar de Bădiliţă în 2012 –, Irineu al
Lyonului, la Anticristul lui Origen sau al lui
Chiril al Ierusalimului pînă la cel al lui
Ieronim, Augustin cu cei doi precedesori,
Tertulian şi Ciprian, încheind periplul prin
secole cu manualul de anticristologie al lui
Theodoret al Cyrului şi cu tema Anticris -
tului în apocrife. O bibliografie utilă pentru
cei interesaţi se găseşte la finalul cărţii, aşa
cum un înaintemergător cuvînt este extrem
de util pentru cei care nu citesc în mod curent
astfel de erudite studii. O bună lecţie de
limba română, pot spune, însoţeşte acest preţios
îndreptar de erudiţie teologică. În fond,
sîntem în ţara lui D. Stăniloae, N. Steinhardt
şi Ioan Ică Jr. Dacă timp de citit nu ne facem,
degeaba dăm banii pe cărţi.
Mihai Dim. Sturza semnează un
monumental volum III, din seria intitulatăFamilii boiereşti din Moldova şi Ţara Românească.
Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică.
Familia Cantazcuzino (Editura Simetria, 2014,
care iese rar pe piaţa editorială, dar o face remarcabil,
aduce mereu bunătăţi, îmi aduc
aminte de un elegant op al lui G.M. Cantacuzino, ediţie bilingvă şi cu reproduceri excelente,
pentru cei interesaţi Scrisori către
Simon, ca şi volumul G.M. Cantacuzino.
Arhitectura ca temă a gîndirii a Mariei Dicu -
lescu). Sub forma unui vast grupaj de studii
punctuale, la care îşi contribuie istorici din
toate generaţiile, din trecut şi de astăzi – de
la Odobescu, Ionescu-Gion, Xenopol şi
Nicolae Iorga la nepotul Andrei Pippidi, sau
Corina Popa, la mai junii Adrian Majuru şi
Mihai Răzvan Ungureanu, cu un elegant şi
erudit text despre logofătul Canta –, cartea
adună o sumedenie (chiar multe-multe) de
poveşti din trecut. Colaboratori mulţi şi de
primă mînă. Fiecare aduce ceva interesant în
atenţia noastră. Oameni care au fost, monumente
istorice care mai sînt, altele care au dispărut.
Pierderi iremediabile, au rămas doar
fotografii (bune şi deseori excelente şi ele) şi
comentariile istoricilor. Comentarii şi studii
avizate, se simte din texte că istoricii aceştia
au pus şi patos pentru un subiect sau altul,
nu doar erudiţie şi răbdare benedictine în a
scotoci prin arhive şi biblioteci. Istoria familei
Cantacuzino, un soi de portret en miette,
este bine conturată. Cu personajele ei de legendă
– domnitorul care ne priveşte de pe
zidurile de la Filipeştii de Pădure şi Sinaia la
Maruca şi faimosul Bîzu, apoi cu ramurile
mai puţin cunoscute, din Basarabia sau
Bulgaria. Oricît am ţine-o noi langa cu NATO,
UE şi MCV-ul, legăturile cu vecinii de peste
Prut şi de la sud de Dunăre au fost şi au rămas
puternice. Vechile familii boiereşti române
au fost un adevărat liant al Balcanilor
şi pentru Estul ortodox. Partea dedicată lui
Gheorghe Gr. Cantacuzino „Nababul“ şi cea
dedicată generalului Gh. (Zizi) Cantacuzino
– Grănicerul – vîrît şi bine înşurubat în mişcarea
legionară – acoperă şi părţi de istorie
mai puţin frecventate de către marele public.
Interesat nu doar de blazoane, sigilii, ferecături
de carte sau genealogii, dar şi de cancanuri.
Fotografiile şi reproducerile după diverse
documente sînt excelente, ca şi macheta/
tehnoredactarea întregului album.
Felicitări lui Mihai Dim. Sturza pentru efortul
depus de a aduna atîţia autori şi atîtea studii
laolaltă într-un volum-album realmente
de ţinut la îndemînă în bibliotecă.