Respinse la inceput de edituri, apoi devenite celebre - Cateva carti care au fost considerate fara valoare

În urma exemplelor de mai jos, putem doar să concluzionăm că nu întotdeauna o editură / un editor recunoaște talentul (sau vandabilitatea unui produs) și că meseria de scriitor poate fi și dătătoare de dureri de cap.


Harry Potter și piatra filozofală, primul volum al celebrei serii create de scriitoarea J. K. Rowling. a fost refuzat de 12 edituri pe criteriul că piața de carte pentru copii era la vremea aceea (în anii 90) saturată și încă un produs care se încadra în această nișă era pur și simplu nevandabil. În plus, deși mulți dintre acești 12 ”oameni furioși” au apreciat povestea, au considerat-o mult prea lungă pentru copii – căci în epoca jocurilor video și televiziunii cu cablu, ce copil ar avea răbdare să citească cele câteva sute de pagini?

Cum de a ajuns totuși să fie publicată? Ei bine, într-un final o editură și-a asumat acest risc, avertizând-o pe autoare să nu se aștepte să scoată cine știe ce avere și oferindu-i un avans de 1.500 de lire sterline. La trei zile după publicarea cărții, editura Scholastic Publishers i-a oferit lui J. K. Rowling 100.000 de lire pentru drepturi, respectiv cea mai mare sumă din istorie oferită până la acea oră.


Lolita lui Nabokov și-a avut și ea partea, substanțială chiar, de refuzuri înseriate de la editori, care invocau obscenitatea și teama de a fi dați în judecată. Una dintre scrisorile de respingere primite de Nabokov spunea așa: ”E copleșitor de scârboasă, chiar și pentru un freudian luminat. Iar pentru public va fi revoltătoare. Nu se va vinde și va dăuna teribil reputației noastre (…) recomand să fie îngropată sub o stâncă pentru următoarea mie de ani”.


Ferma animalelor, de George Orwell, una dintre cele mai renumite scrieri satirice la adresa guvernării autoritare, a fost și ea pusă pe linie moartă. Și nu de către oricine, căci la vremea respectivă editura căreia i se adresase Orwell, Faber & Gwyer (ulterior Faber & Faber) era nimeni altul decât celebrul scriitor T. S. Eliot. Eliot a considerat că viziunea romanului, pe care el o interpreta ca având un filon troțkian, nu era deloc convingătoare și că nu acela ar fi punctul de vedere corect prin care ar trebui să se critice situația politică de la acea oră.

În 1944, Statele Unite și Anglia aveau relații de bună prietenie cu Stalin, care le era vital în efortul de a câștiga cel de-Al Doilea Război Mondial, iar cartea lui Orwell făcea din personajul troțkian un erou într-o perioadă în care Troțki era extrem de nepopular. Însă istoria și-a urmat cursul, necesitatea de a menține relații bune cu URSS s-a diluat odată cu sfârșitul războiului, iar cartea lui Orwell a putut fi publicată fără impedimente, ajungând să obțină recunoaștere și apreciere (aproape) mondială.


Jurnalul Annei Frank, vândut în peste 30 de milioane de exemplare și recunoscută drept una dintre cele mai emoționante mărturii ale Holocaustului, nu a fost prea agreată de editori, care au respins-o în 1950 de 16 ori. Cartea era prea plictisitoare. Unul dintre ei chiar nota, în ideea că scrierea nici nu merită citită, ”Această fată, mi se pare mie, nu are nici o percepție specială, nici un sentiment care să ridice această carte peste nivelul unei simple curiozități”.

Otto Frank, tatăl Annei, a reușit să publice cartea în Anglia în 1952, cu prea puțin succes – succes care însă nu a lipsit, la vremea aceea, în Franța, Statele Unite și – ciudat – în Germania și Japonia.


Și poate nu știați, dar serialul M.A.S.H este ecranizarea unei cărți, cu același titlu. Doctorul Richard Hornberger, după ce a fost încorporat în războiul din Coreea, a scris, la 8 ani după întoarcerea acasă, un roman despre viața sa în Coreea ca și chirurg militar. Deși tot firul epic și personajele erau descrise în urma unei experiențe reale, editorii pur și simplu au refuzat să publice asemenea aiureli legate de o temă atât de serioasă cum era războiul. Doctorii din armată efectiv nu aveau cum să fie atât de indisciplinați pe cât îi descria romanul!

Totuși se pare că și când vine vorba de publicare a fi la locul potrivit atunci când trebuie e un criteriu definitoriu – în 1968, atunci când America era deja implicată în războiul din Vietnam, cartea a fost acceptată și a văzut lumina tiparului tocmai fiindcă lua în derâdere inutilitatea unui război. A fost publicată sub pseudonimul Richard Hooker, s-au vândut drepturile de ecranizare pentru lung-metraj premiat cu Oscar, iar ulterior s-a transformat într-un serial pentru televiziune care a durat mai mult de 10 ani.


Conjurația imbecililor, scrisă de John Kennedy Toole, s-a izbit constant de un zid de respingere din partea editurilor. Simon and Schuster notau că e o carte fără nici o idee centrală, din cauza stilului și subiectului neobișnuit.

Autorul nu a reacționat prea bine la refuz: s-a apucat de băut și a ajuns să sufere de migrene severe, iar în 1968, după asasinarea lui Robert Kennedy și a lui Martin Luther King, a devenit de-a dreptul paranoic. Sinuciderea sa la 31 de ani ar fi pus punct întregii povești, dacă nu ar fi lăsat câteva copii ale manuscrisului trântite prin diverse locuri. Mama sa a găsit unul dintre aceste exemplare și a decis să reia drumul spre edituri, la 11 ani după moartea fiului ei – cu mult înainte să apară Seinfeld și ”nimicul” să devină un subiect. Au urmat noi refuzuri, până când recenzia favorabilă a unui profesor de la o universitate din New Orleans a dus la publicarea cărții, care a câștigat un premiu Pulitzer pentru ficțiune și a devenit o efigie a literaturii din sudul Americii.


Kon-Tiki - Thor Heyerdahl a alcătuit, în 1947, un echipaj de șase oameni cu care a pornit într-o călătorie de 7000 de km peste Pacific. Și nu pe un vas de croazieră, ci pe o reproducere de plută preistorică, unicul echipament modern de la bord fiind un aparat radio. Heyerdahl a scris povestea adevărată a călătoriei din Peru în Polinezia, Kon-Tiki, însă când a vrut s-o publice a fost întrebat de un editor dacă se înecase cineva din echipaj și în ce condiții, cum s-au simțit ceilalți etc. Heyerdahl le-a răspuns că nu, așa ceva nu s-a întâmplat. În acest caz, a primit răspunsul, nu vă publicăm, nu e deloc o poveste interesantă. În 1953, după 20 de refuzuri, Kon-Tiki a fost publicat și astăzi este tradus în peste 60 de limbi.


Nici temerile lui Ray Bradbury din Fahrenheit 451 privind absența rațiunii critice, reprimare și lipsa libertății de exprimare, a gândului și a presei nu au fost deloc bine primite: nimeni nu voia să publice o întreagă carte despre (printre altele) rolul tehnologiei în a înstrăina oamenii unii de alții.

S-a găsit totuși un tânăr editor îndrăzneț, Hugh Hefner pe numele său, care nu se temea de un pic de tămbălău. Așa că a publicat capitole din cartea lui Bradbury în revista pe care o deținea, adică Playboy. În urma gestului său și a cererii publicului, Fahrenheit 451 a fost publicat ca roman în 1953. În 2004, Ray Bradbury a primit de la George W. Bush o medalie de onoare pentru contribuția în literatură.

Pe plan internațional, foarte razant, cifrele ar mai fi: Oameni din Dublin, de James Joyce, refuzată de 22 de ori; Carrie, de Stephen King – respinsă de 30 de ori; Pe aripile vântului, de Margaret Mitchell – 25 de ”nu”-uri; Dune, de Frank Herbert – 23 de ”nu ne mai căutați”; Împăratul muștelor, de William Golding – 20 de editori care au spus ”nu”.

sursa: metropotam.ro