Noua limbă a românilor. Lingvista Rodica Zafiu explică, la Interviurile Gândul, cum am ajuns să vorbim şi să înjurăm „ROMGLISH”


Cum vorbesc românii? Sunt englezismele noile franţuzisme din ziua de astăzi? Într-un interviu pentru Gândul, lingvista Rodica Zafiu arată cum a schimbat internetul modul de vorbire. Succesul în viaţă depinde de modul în care vorbim limba română, consideră ea. „Noi judecăm în continuare oamenii după felul cum vorbesc şi cum scriu, şi nu se poate vorbi sau scrie oricând, oricum. Trebuie ca tinerii să stăpânească tocmai acea artă a scrierii corecte, a exprimării nuanţate, intelectuale, care le aduce până la urmă succes în viaţă”, spune Rodica Zafiu. 
 


Dacă în urmă cu o sută de ani limba română era invadată de cuvinte împrumutate din limba franceză, acum „englezismele” sunt la mare modă. Ce spune un lingvist despre împrumutul şi folosirea cuvintelor din limba engleză?

„Pe mine, de pildă, nu mă supără atât de mult  purele împrumuturi din engleză - care se adaptează până la urmă, cât acele calcuri - imitări de structuri din engleză, care intervin chiar acolo unde n-ar fi nevoie de ele şi care modifică structurile limbii, combinaţiile de cuvinte. De exemplu, formularea „probleme adresate”. În sine, şi probleme şi adresat existau în română, dar această combinaţie e o imitare a unei structuri din engleză. Or, sunt probleme tratate, discutate, probleme urmărite”, explică Rodica Zafiu.

Nu atât împrumutul cuvintelor englezeşti - limba „romglish” - e un lucru grav, ci clişeizarea anumitor formulări: „Grav e că, poate şi după modelul slang-ului, cuvinte vulgare ajung să fie folosite ca simple clişee. Pentru că un lucru este e ca termenul vulgar să fie folosit chiar ca înjurătură, şi altceva ca el să devină un fel de semn de punctuaţie, rostit după fiecare cuvânt. Asta într-adevăr este tot o modă juvenilă, care a prins”.


Dacă în urmă cu o sută de ani limba română era invadată de cuvinte împrumutate din limba franceză, acum „englezismele” sunt la mare modă. Ce spune un lingvist despre împrumutul şi folosirea cuvintelor din limba engleză?

„Pe mine, de pildă, nu mă supără atât de mult  purele împrumuturi din engleză - care se adaptează până la urmă, cât acele calcuri - imitări de structuri din engleză, care intervin chiar acolo unde n-ar fi nevoie de ele şi care modifică structurile limbii, combinaţiile de cuvinte. De exemplu, formularea „probleme adresate”. În sine, şi probleme şi adresat existau în română, dar această combinaţie e o imitare a unei structuri din engleză. Or, sunt probleme tratate, discutate, probleme urmărite”, explică Rodica Zafiu.

Nu atât împrumutul cuvintelor englezeşti - limba „romglish” - e un lucru grav, ci clişeizarea anumitor formulări: „Grav e că, poate şi după modelul slang-ului, cuvinte vulgare ajung să fie folosite ca simple clişee. Pentru că un lucru este e ca termenul vulgar să fie folosit chiar ca înjurătură, şi altceva ca el să devină un fel de semn de punctuaţie, rostit după fiecare cuvânt. Asta într-adevăr este tot o modă juvenilă, care a prins”.

CITIŢI MAI JOS INTERVIUL INTEGRAL: 

Doamnă profesoară Rodica Zafiu, dumneavoastră, ca lingvist, cum vedeţi evoluţia limbii române? Este limba mai săracă în momentul acesta, cu toate că vorbim mai mult?
Nu cred asta, pentru că în evoluţia unei limbi - dacă este, ca limba română, o limbă de cultură, cu ştiinţe, arte, tehnologii pe care le poate foarte bine acoperi prin limbaj-, într-un asemenea caz, nu putem vorbi de pierdere. Depinde la ce ne uităm. În fond, dacă vedem doar tabloidele sau pe anumite pagini de internet e una, dar sunt publicaţii culturale, reviste de specialitate, sunt cărţi de un nivel intelectual foarte ridicat - tot concetăţenii noştri le scriu şi pe acestea şi le scriu foarte bine. Limba are în continuare multe posibilităţi, pentru că sunt cuvinte care au ieşit din uz, arhaisme, regionalisme, pe care multă lume nu le mai cunoaşte, dar surpriza este că ele nu sunt de tot pierdute, revin în uz. Lumea poate oricând să le găsească şi să le refolosească.

Sunt foarte multe cuvinte în limba română care provin din limba engleză, aşa numitele „englezisme”. Vă supără „englezismele” astăzi?
Sigur că unele mă supără. Orice element nou în limbă, mai ales când e folosit inutil în locul unuia care exista deja e supărător. Se întâmplă însă că, după o vreme, ne mai obişnuim cu unele dintre ele. Pe mine, de pildă, nu mă supără atât de mult purele împrumuturi din engleză - care se adaptează până la urmă -, cât acele calcuri - imitări de structuri din engleză - care intervin chiar acolo unde n-ar fi nevoie de ele şi care modifică structurile existente ale limbii, combinaţiile de cuvinte. Un exemplu e formularea “probleme adresate”. În sine, şi “problemă”, şi “adresat” existau în română, dar această combinaţie e o imitare a unei structuri din engleză.

Or, este vorba de probleme “tratate”, “discutate”, de “probleme urmărite”. Erau multe alte feluri de a spune acelaşi lucru, lăsându-l pe “a adresa” să însemne ceea ce însemna până de curând. M-a supărat foarte tare, la început, în vorbirea tinerilor, folosirea lui “patetic”. Pentru că “patetic” era un cuvânt literar cult, care avea prin franceză în română un anumit sens (“plin de patos, emoţionant”) potrivit cu teatrul, cu literatura, cu stilul, şi care a ajuns să însemne “jalnic”, prin simpla preluare din engleză. Acum m-am obişnuit cu asta şi când un tânăr spune „eşti patetic”, nu mă mai şochează.

Tinerii nu numai că adoptă frazele şi formulările din engleză, dar adoptă şi folosesc şi înjurăturile din engleză. Cum le vedeţi? Cum înjurăm astăzi faţă de alte timpuri?
E un fenomen destul de normal, înjurătura într-o limbă străină e uşor eufemizată, sună mai blând decât înjurătura “tradiţională”, populară, românească. Deci tinerii, în momentul în care preiau o înjurătură din engleză, ştiu foarte bine ce înseamnă, dar intervine totuşi un filtru, nu li se mai pare expresia atât de violentă.

Dacă folosesc şi cuvintele tradiţionale româneşti, acolo e deja o altă sensibilitate, un alt nivel de violenţă. Nu ăsta mi se pare neapărat lucrul cel mai rău, mai ales că poate sunt unii care nu ştiu ce spun când înjură în englezeşte. Grav e că, poate şi după modelul slang-ului, cuvinte vulgare ajung să fie folosite ca simple clişee. Pentru că una e ca expresia vulgară să fie folosită chiar ca înjurătură şi alta să devină un fel de semn de punctuaţie, rostit după fiecare cuvânt. Asta într-adevăr este tot o modă juvenilă care a prins.

Comparativ cu alte epoci, înjurăm mai mult acum? Mai mult decât în comunism?
Ca lingvist, sunt obligată să observ foarte multe diferenţieri de situaţie, de cultură. Nu putem compara foarte uşor situaţiile. În perioada comunistă, se împiedica foarte uşor accesul în spaţiul public al greşelilor sau al cuvintelor vulgare, pentru că totul era cenzurat, bineînţeles, dar la o coadă, la o ceartă sau chiar într-o interacţiune cu miliţianul, cu anchetatorul, violenţa era la fel de mare ca astăzi. Numai că aceste cuvinte vulgare nu apăreau în public, nu apăreau în scris. Deci, retroactiv, imaginea noastră astăzi e că românii erau mai moderaţi. Mai mult, când citim mărturii de epocă, înţelegem că problema a existat dintotdeauna. De pildă, Paul Zarifopol scrie despre înjurătura la români şi spune că românii sunt într-adevăr foarte pudici în scris, dar când e vorba să vorbească în spaţiul privat situaţia e cu totul alta.

În afară de folosirea cuvintelor în engleză şi de înjurături, cum vi se pare că vorbesc românii astăzi?
În realitate, vorbesc mai mult şi probabil că din cauza asta auzim şi mai multe greşeli, şi mai multe forme la care nu ne-am fi aşteptat. Însă, cum bine ştim, suntem o societate a comunicării: toată lumea vorbeşte, toată lumea scrie, mai ales pe Internet. Şi, în acest zgomot, sigur că avem mai puţin sentimentul acela al unui registru de limbă îngrijită, supravegheată, verificată, şi percepem mai mult amestecul, coexistenţa greşelii cu forma corectă.

În tot zgomotul acesta există şi corectitudine?
Sigur că da. Aşa se întâmplă: dacă zgomotul e mare, corectitudinea iese mai puţin în evidenţă. Însă eu sunt ferm convinsă că în continuare există oameni care vorbesc foarte corect, scriu foarte îngrijit. Numai că de obicei nu-i vedem pe ei. Pe de altă parte, să ştiţi că ei se selectează într-un fel. Asta mă tem că nu înţeleg uneori elevii şi poate că profesorii ar trebui să le spună mai des: din cauza acestei polifonii supărătoare, oamenii au senzaţia că se poate orice, că se vorbeşte oricum, că nu mai există normă. În realitate, dacă cineva cu această gândire îşi va face dosarul de admitere pentru o şcoală superioară sau se va autoprezenta pentru un post important, va avea mari surprize. Noi judecăm în continuare oamenii după felul cum vorbesc şi cum scriu şi nu se poate spune orice oricând, oricum. Trebuie ca tinerii să stăpânească tocmai acea artă a scrierii corecte, a exprimării nuanţate, intelectuale, care le aduce până la urmă succes în viaţă.

Dacă ne uităm la rezultatele de la Evaluare naţională şi de la Bacalaureat, vedem că mulţi tineri nu vor avea succes în viaţă după rezultatele de la limba română. Acestea arată că jumătate dintre ei nu trec de această probă. E numai vina lor sau a profesorilor?
Mă gândesc de multe ori că şcoala trebuie să aibă o vină în toate astea, nu putem da vina numai pe elevi.
Pentru că, uneori, o atitudine defetistă apare şi în rândul profesorilor, care au impresia că materia predată nu mai foloseşte la nimic sau că nu-i mai ascultă nimeni.  Repet, nu cred că-i aşa. Dacă fiecare şi-ar lua foarte în serios ce are de făcut şi ar avea responsabilitatea lucrului bine făcut, probabil că ar trebui în primul rând să găsească acele căi de a se adapta la situaţia actuală. Sunt convinsă că tinerii au nevoie tocmai de un învăţământ foarte creativ, foarte flexibil, care să compenseze tocmai ceea ce ei pierd în societatea actuală.

Dacă ei scriu toată ziua mesaje, trimit SMS-uri sau participă la jocuri în Internet, atunci ar trebui ca profesorii să-i înveţe că există şi un alt mod de a comunica decât acesta, că în alte situaţii ei trebuie să ştie să construiască un text legat, că trebuie să argumenteze şi să fie foarte atenţi la formă, că trebuie să pună virgulele unde trebuie. Nu e nimic pierdut, doar că trebuie să insistăm mai mult pentru a compensa ceea ce se întâmplă în acest haos.

Spaţiul public de astăzi a fost invadat şi de manele, care aduc în limba română anumite formulări....
La un moment dat, am fost şi eu curioasă şi am căutat pe Internet texte de manele şi am constatat că nu erau excesiv de vulgare. Sunt vulgare mai mult ca mod de gândire, pentru că sunt cântece banale despre viaţă, bani, femei, probabil nu cele mai violente. Sunt alte forme de muzică a tinerilor mai violente ca manelele. Eu m-aş gândi la altceva ca sursă de răspândire a violenţei de limbaj: există o serie de emisiuni în care mi se pare că lucrurile au scăpat de sub control şi responsabilitatea realizatorilor e foarte mare. Acolo, intenţia este, bănuiesc, „să vorbim cum vorbesc oamenii”, deci să ne apropiem cât mai tare de un anumit public, de o anumită categorie socială ‒ şi atunci înjurăm, ne certăm, ne păruim. Mi se pare că s-a ajuns la ceva de-a dreptul absurd, pentru că asemenea emisiuni prezintă încontinuu doar scandaluri. S-a ajuns la emisiuni în care bătăile în platou, păruielile, evident artificiale, inclusiv înjurăturile făcute de actori de ocazie nu sunt nici măcar convingătoare. E o problemă pentru că probabil le aud şi adulţii, şi copiii, şi se creează cumva ideea că acesta e un registru emoţional de comunicare foarte normal şi că numai aşa ne putem transmite furia sau bucuria.

Pe lângă reality show-uri, cum vi se pare limbajul în presă?
Din păcate, există o tendinţă de simplificare. Nu e o simplificare a limbii române în general. Există încă destule zone în care se vorbeşte nuanţat, argumentat. Dar presa, într-o bună măsură, optează pentru această reducere la minimal. Mă gândesc la cazurile extreme: mi se pare tulburător că există ziare tipărite sau pagini de internet care au devenit aproape exclusiv interjecţionale: „ia uite!”, „uite cum...!”, „şoc şi groază, un tramvai a trecut pe lângă un biciclist”, „ia uite ce pantofi poartă cutare...”. Mi se pare aproape o caricaturizare a limbajului de la colţ de stradă. Sunt convinsă că limbajul de la colţ de stradă e mult mai subtil decât cel la care s-a ajuns acum în presă, imaginându-se un public submediocru, care nu e totdeauna chiar aşa.

Ce ne puteţi spune despre limbajul politicienilor?
Ei reprezintă de fapt diversele categorii sociale care i-au ales. Mi se pare totuşi că situaţia lor e un bun exemplu pentru ideea că limbajul fiecăruia trebuie să fie cât mai îngrijit. Unii se miră că un politician cunoscut face dezacorduri, îl foloseşte pe “care” fără „pe” şi aşa mai  departe. Dar până la urmă lumea vede asta, li se reproşează limbajul folosit. Sigur, poţi pentru o vreme să stai în lumina reflectoarelor făcând dezacorduri, poţi pentru o vreme să ai o avere foarte mare şi nejustificată şi să ţi se pară că totul e în regulă. Dar aşa cum justiţia acţionează până la urmă, aşa şi judecata publicului asupra acelei persoane în funcţie de cum vorbeşte acţionează. Politicienii şi-au stricat adesea imaginea prin felul lor de exprimare, a rămas o etichetă pusă pe felul lor de a vorbi.

Scrisul pe Internet a adus şi renunţarea la diacritice. Cât de importante sunt diacriticele?
Sigur că un mesaj rapid trimis între doi prieteni se poate lipsi de diacritice şi nimeni nu poate interveni să reglementeze asemenea situaţii. Ar trebui să intervenim însă în cazul comunicării publice şi mai ales oficiale. Şi ar trebui ca toţi să înţeleagă că ceea ce e mesaj public trebuie să respecte nişte reguli (şi aici mă refer la politicieni şi la instituţii). Dar nu există o situaţie ideală, în care toată lumea să vorbească perfect. Există şi greşeli inevitabile, din neatenţie, bâlbâială, nu poţi cere întotdeauna o limbă impecabilă în orice situaţie, însă e bine să existe tot timpul un control asupra comunicării publice.

Cum ar arăta limba română fără diacritice?
Posibilitatea există, ortografia e o convenţie. Ar fi mai imprevizibilă pronunţia şi s-ar produce confuzii, pentru că în foarte multe cazuri, dacă n-am avea contextul, n-am şti despre ce cuvinte e vorba. Româna ar fi o limbă în care codul scris ar depinde foarte mult de context, de interpretare. Dar nici nu se pune problema să se renunţe la diacritice. Nu numai pentru că se poate confunda un cuvânt cu altul, ci pur şi simplu pentru că asta este tradiţia limbii române, aşa s-au scris de peste un secol operele pe care în continuare le citim şi nu avem niciun motiv să o pierdem.

Limba e şi factor de diferenţiere culturală, e şi factor de prestigiu, care acordă oamenilor un anumit statut. La noi oamenii au devenit foarte sensibili la codul vestimentar, li se pare foarte important să se îmbrace cu haine “de firmă” sau să aibă anumite semne de recunoaştere a valorii hainelor lor. E cam acelaşi lucru cu limbajul. Numai că nu întotdeauna cine se îmbracă ca să arate că face parte dintr-o anumită categorie socială e capabil să şi vorbească astfel încât să facă parte dintr-o categorie prestigioasă.

Dar până la urmă asta e situaţia: noi, prin modul în care vorbim, transmitem informaţii despre lumea exterioară, dar transmitem şi ceva despre statutul nostru social şi cultural. Dacă la telefon aud o voce politicoasă, cu o intonaţie nuanţată, atunci e un semn bun, ştiu că e cineva cu care o să pot vorbi. Dacă un student îmi trimite un mesaj care începe cu „bună!” şi în care face trei greşeli de ortografie în două rânduri, deja ştiu cu cine am de-a face.

http://www.gandul.info/embed/13895841

Practic, modul cum vorbim e un fel de carte de vizită a noastră.
Sigur că da, şi depinde cărei comunităţi vrem să aparţinem. Pentru că dacă vrei să aparţii găştii de cartier, sigur că vei vorbi aşa cum vorbeşte gaşca şi atunci e foarte normal să foloseşti argoul şi să nu pui cratimă în mesajele scrise, pentru că dacă ai face-o, ai deveni suspect pentru ceilalţi.

Este şi un cântec - „mă-ta are cratimă”. Ce aţi spus când a apărut?
 Mesajul cântecului era foarte educativ, era tocmai unul de stigmatizare a celor care nu-şi dau seama că limba română trebuie folosită într-un anumit fel. Cred că prin râs şi prin ironizare putem îndrepta lucrurile. Oamenii sunt uneori mai atenţi la felul cum vorbesc tocmai pentru că nu vor să devină ridicoli.

Teama asta de a nu fi ridicoli poate duce şi la folosirea unor cuvinte al căror înţeles nu îl înţelegem.
În cazul studenţilor, de obicei îi opresc în asemenea situaţii şi îi întreb direct “ce ai vrut să spui prin cuvântul cutare?”. Uneori se întâmplă ca cineva care a folosit un cuvânt din pur snobism să recunoască că l-a citit undeva şi i-a plăcut. De multe ori, noi atribuim cuvintelor nişte sensuri deduse din context. Dar astăzi chiar nu mai ai nicio scuză să nu verifici sensul cuvintelor. Eu sunt foarte fericită că există acum dexonline, că există atâtea instrumente de verificare a formei cuvintelor. Normal ar fi ca toată lumea să aibă grija de a căuta sensul cuvintelor pe care le-a auzit şi le-a înţeles vag, şi să aibă grija de a corecta un text pe care l-a scris.

Noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră, spunea Eminescu. Ce ar trebui să facem astăzi ca noi să fim stăpânii limbii?
Depinde cum înţelegem acel aforism. Într-un fel, noi nu putem fi stăpânii limbii niciodată, pentru că nu putem noi, ca indivizi, să o influenţăm decisiv. În acelaşi timp, putem fi stăpâni pe bucăţica noastră de competenţă lingvistică. Şi cred că, până la urmă, cheia e răbdarea, lectura. Multe lucruri se deprind pur şi simplu prin bune lecturi.

Internetul schimbă limba română? Aţi observat asta în anumite schimbă anumite fraze/ sintagme?
Scrisul se deformează, într-o anumită măsură, când abrevierile folosite într-o anumită scriere telegrafico-familială ajung în alt tip de text. Mi s-a întâmplat, şi profesori de la liceu mi-au confirmat că există elevi care scriu în temele lor k în loc de “ca”, sau elevi care scriu de mână fără diacritice. Însă Internetul poate fi o sursă de cultură din cea mai tradiţională, e locul unde cineva care se respectă va scrie întotdeauna un e-mail cu formulă de introducere, cu formulă de încheiere şi cu o verificare riguroasă a textului. Depinde ce facem cu Internetul. Este de fapt spaţiul responsabilităţii şi spaţiul libertăţii.

În Finlanda, există o propunere ca elevii să înveţe să scrie direct pe calculator. Cum vi s-ar părea o astfel de propunere la noi?
Mi s-ar părea o prostie. În special în cazul României ar fi o prostie pentru că, iarăşi, cum s-a mai întâmplat, ne facem că uităm care e situaţia reală - satele fără lumină şi copiii care n-au văzut un calculator în viaţa lor sunt o realitate pe care ne facem că n-o vedem. Poate că în unele ţări scrisul pe calculator va fi doar o etapă preliminară a învăţării literelor, la vârste foarte mici. Oricum, cred că e important pentru oricine să înveţe scrisul de mână. Mi s-ar părea un handicap îngrozitor pentru un individ faptul că el n-ar mai putea să stea la un moment dat într-un picior pe o stâncă şi să-şi noteze ceva pe un petec de hârtie şi ar avea nevoie să-şi încarce mai întâi bateria şi să lucreze la un calculator.


Sunt fraze folosite în spaţiul public pe care toată lumea începe să le folosească şi devin nişte clişee. Cum ar trebui să ne ferim de aceste clişee?
Sunt foarte multe, unele destul de noi: “cu subiect şi predicat”, “a scrie pe picior”, “Despre ce vorbim?”.
Există şi o tendinţă destul de supărătoare de a dubla orice conjuncţie “că” prin “faptul”: “vă spun faptul că...”, “am aflat faptul că...”. Există, desigur, o anumită tendinţă a vorbitorilor către minimum de efort, către automatisme. Şi literatura a ironizat vorbirea în clişee, nu e ceva nou; ne amintim, din Caragiale, formulele “ei aş”, “c-eşt’ copil?” etc. La un moment dat, într-o comunicare banală, e aproape inevitabil recursul la clişee.
În genere, clişeele sunt asociate cu economia de gândire, le folosim când nu gândim prea mult sau prea profund. Înainte de a fi clişee, aceste formule au fost nişte inovaţii simpatice.

Probabil că prima dată când cineva a spus că se exprimă „cu subiect şi predicat”, ideea a părut ingenioasă. Dar fiind preluate de tot mai mulţi vorbitori, clişeele îşi pierd din surpriza iniţială, nu mai au nimic simpatic şi devin un fel de balast al comunicării. Sigur că ele trebuie evitate, prin mai multă atenţie şi supraveghere a exprimării. Totuşi, sunt profesoară şi sunt convinsă că, din păcate, studenţii au remarcat în vorbirea mea nişte clişee. E aproape inevitabil: cineva care vorbeşte mult îşi formează şi nişte ticuri verbale.

http://www.gandul.info/embed/13895843

Sunt studenţii de astăzi mai aplecaţi spre limba română?
Sigur că de studenţii noştri depind multe, pentru că mulţi dintre ei vor fi profesorii viitori. Şi aici situaţiile sunt diferite. Unii dintre ei au căzut în capcana comodităţii şi citesc mai puţin decât se citea altădată.

Cu toate că acum există mult mai multă informaţie, odată cu Internetul, şi citim mult mai mult.
E adevărat, dar citim altfel, asta e problema. De multe ori, e vorba de o lectură rapidă, superficială, care favorizează saltul de la o pagină la alta, de la o informaţie la alta. Informaţie are toată lumea azi la dispoziţie, într-adevăr, dar nu are şi instrumentele de triere. Aici ar trebui să intervină şcoala mai mult, poate că şi la universitate am rămas puţin în urmă din acest punct de vedere: accentul ar trebui pus pe modul cum se filtrează informaţia, pe ideea de a-i învăţa unde se găseşte informaţia bună, cum nu trebuie să cazi în capcana de a prelua formule şi texte gata făcute din Internet. Îmi e teamă că asta nu se face suficient în şcoală.

Am senzaţia că sunt tineri care, pentru că nu au fost suficient formaţi în şcoală, s-au obişnuit să-şi facă textele adunând, copiind de fapt, de ici, de colo câte o informaţie şi o idee, ceea ce e catastrofic din punctul de vedere al coerenţei, pentru că de foarte multe ori se vede că informaţia aceea e nefiltrată, neunificată. Mă tem că mulţi dintre cei care s-au învăţat aşa se tem sincer să scrie ei un text autonom şi original.

De aceea avem multe cazuri de plagiat. Ce spune despre noi?
Cineva poate plagia din lene şi din lipsă de respect pentru munca altora sau din şmecherie. Dar cred că sunt foarte multe cazuri în care tinerii nici nu sunt conştienţi că plagiază, pur şi simplu nu mai ştiu să facă fraze altfel decât din fragmentele altora. Nu mai au curajul de a scrie, convingerea că ei ar putea să exprime o idee coerent, matur. Şi apelează disperaţi la tot felul de alte surse. Aici cred că ar trebui să intervenim.

Aţi întâlnit plagiate la Facultatea de Litere?
Sigur că noi facem tot posibilul să-i descurajăm şi în principiu când ajuns la ciclul de masterat scade foarte tare procentul, la doctorat la fel. Dar în primul an de facultate, lupta e extremă.

Adică ei vin învăţaţi din şcoala generală.
Sigur că da. Mulţi mi-au spus că li s-a părut ceva normal, că aşa au fost învăţaţi. Sau că de fapt nu au luat dintr-un singur loc, ci din mai multe, aşa că lucrarea lor nu e un plagiat.

Asta e o practică de câţiva ani? Aşa a fost dintotdeauna?
Nu cred că a fost aşa dintotdeauna. Depinde de ce-şi propune şcoala. Din păcate, şcoala noastră practica şi în perioada comunismului o formă de plagiat: profesorul dicta un comentariu. Faptul că acel comentariu era dictat şi nu preluat de pe pagina de Internet e neesenţial: copilul era de fapt încurajat să plagieze. Nu era la fel în vremea când am făcut eu şcoala. Prin anii ‘60 nu se punea problema comentariilor învăţate pe de rost, rolul profesorilor era să ne corecteze şi să ne înveţe treptat să formulăm ideile proprii. După aceea, s-a răspândit foarte mult această practică nocivă a comentariilor, care era una de educaţie a plagiatului, chiar dacă nu era numită ca atare. Mai târziu, a apărut Internetul. Adesea, prima tentaţie a unui elev când are de făcut un referat e să caute pe site-uri de tipul referate.ro, unde sunt nişte texte îngrozitor de proaste. Aşa ajung să încerce să practice copierea şi la facultate. De pildă, ni s-a întâmplat mai multora ca studenţii să ne predea drept referate texte copiate din lucrările noastre, ale profesorilor lor, uneori cu notele de subsol cu tot. Ce putem face e să-i respingem la examen şi să-i învăţăm că plagiatul e cel mai grav lucru care se poate întâmpla într-o universitate. Nu trebuie să existe niciun fel de toleranţă pentru asta.

Dacă aţi fi ministru al Educaţiei, ce măsuri aţi lua pentru limba română?
Probabil că m-aş ocupa foarte mult de formarea profesorilor, de stimularea lor. Profesorii ar trebui să fie mai mult conştienţi de importanţa lor, să fie puşi mai mult în situaţia de actualizare a cunoştinţelor, să-şi caute nişte formule cât mai vii de captare a interesului pentru lectură a tinerilor. Cred că asta contează cel mai mult. S-a văzut că putem face clădiri moderne, putem aduce calculatoare peste tot, dar atâta timp cât omul care le mânuieşte nu are suficient discernământ ca să ştie ce să-i înveţe pe copii, ce să le spună că e mai important - sălile moderne şi tehnologia nu schimbă foarte multe lucruri. În primul rând, m-aş gândi la calitatea profesorilor.

Cine e Rodica Zafiu
Rodica Zafiu este o lingvistă română, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.  Este autoarea mai multor volume despre limba română, prin care: „101 cuvinte argotice”, Bucureşti, Humanitas, 2010 şi „Limbaj şi politică”, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007. Colaborează la reviste de cultură precum: România literară; Dilema; Dilemateca; Observator cultural. A participat la mai multe proiecte de cercetare naţionale şi internaţionale: Hybrid Mentalities as a Result of the Totalitarian Discourse, Geografia e storia della civiltà letteraria romena nel contesto europeo; Romanian Grammar.

de Andreea OFIŢERU
sursa: gandul.info