Treceți la conținutul principal

Literatura bunã moare ( ? ) dar nu se predã !

Dupã un sfert de veac de libertate si democratie cu nuantãri condimentate cu momente si situatii harababurã autenticã, în care pãruielile de tot felul au cam dominat scena literaturii, ar trebui, totusi, sã avem imaginea cât de cât clarã a câtorva scriitori si scrieri de valoare certã în domeniu. Spun ar trebui având în vedere cã, de regulã, am avut, si (mai) avem o criticã literarã verosimilã, sincerã si responsabilã, iar cititorii, cu încredere în pãrerile ei, au purces la lecturã. Asa îmi spun eu cu un fel de entuziasm naiv dându-mi seama imediat cã lucrurile nu stau chiar asa, tocmai pentru cã, pe aceastã importantã filierã a consacrãrii, au fost promovati, prea adesea si cu o oarecare agresivitate si cam în spirit de gascã, o serie de autori care n-au confirmat, dimpotrivã clacând victorios dupã primul sau cel mult al doilea volum propriu publicat, chiar primit si comentat sub forma vreunui greu explicabil laudatio. În acest fel, critica literarã asa-zisã si acceptatã „de întâmpinare” a demonstrat în repetate rânduri, si de-a lungul sfertului de veac postdecembrist, cã, din pãcate, si-a fãcut datoria sub oblãduirea preafericitei idei cã nu trebuie sã dea socotealã nimãnui, „analizatilor” rãmânându-le sansa supravietuirii prin propriile forte, cele ale cãrtilor publicate. Ce a iesit si ce au prevãzut unii prooroci mai buni de gurã decât de comentarii docte, a început sã se vadã si sã se simtã. Arealul postdecembrist al criticii literare a fost si continuã sã fie populat cu insi transferati peste noapte din zona anonimatului în cea a comentatorilor „avizati”, astfel cã, într-un timp relativ scurt, rarfturile s-au umplut de productii literar-maculatorice, autorasii s-au emancipat în autori care de care mai „celebru” pe plan local, în vreme ce numãrul iubitorilor de literaturã stupefiati de noua literaturã evolua invers proportional cu fenomenul. În aceeasi plasã a aprecierilor, prea des superficiale – din nepricepere, rea vointã, indiferentã, ori necunoastere? – au cãzut victime chiar si unele jurii cu pretentii uriase si marcate de-un subiectivism acerb, comandat sau nu, acordând premii unor autori care nu numai cã n-au convins, nu numai cã nu s-au simtit mãcar stimulati, si obligati – nu-i asa? –, dar au publicat, poate cam în grabã, volume dupã volume alunecând pe o pantã lipsitã de griji a valorii mai mult ipotetice decât reale. Însã, cu fiecare carte publicatã, ei au devenit tot mai importanti, atât de importanti, încât eliminarea unei virgule dintre subiect si predicat declansa un scandal urias cu interventii acide si, nu rareori, porcoase din partea unor congeneri. Per ansamblu, depozitul de laude nu a dat semne de epuizare alimentat fiind de noi si noi aparitii „docte” pe tãrâmul creatiei si criticii literare. În schimb, sau în paralel, autori de valoare incontestabilã, care si-au si demonstrat-o în timp, au fost comentati „în fugã”, sau fiind ignorati pur si simplu. Motivele, cel putin în ce mã priveste, continuã sã fie neclare. Pentru cã nu fãceau parte dintr-o gascã anume? Pentru cã nu erau agreati/publicati de cutare revistã literarã? Pentru cã revista nu era suficient de importantã? Mister, sã zicem.
Se întelege si stim cã aceastã chestiune nu e deloc nouã si nici tinând, neapãrat, de perioada de dupã ’89, însã, la nivel de final de secol XX, si început de secol XXI, pretentiile vizavi de critica literarã, de aprecierile sale si de valoarea scrierilor comentate, sunt – sau ar trebui sã fie! – cu totul altele si, în orice caz, binisor de tot mai… mãricele. Din pãcate, prosternarea si lingusirea – din ce motive oare? – au dominat, iar procesul continuã, piata asa-ziselor consacrãri. Pe de altã parte, ca sã fiu obiectiv, este îmbucurãtor faptul cã apar nume noi în literaturã, cã o seamã de autori tineri se strofocã sã-si demonstreze valentele creatoare, cã dau din coate sã argumenteze prin productii de carte cã mersul lumii literare nu s-a oprit în ’89, cã au obligatia si rãspunderea urcãrii pe Golgota istoriei literare nu cu telescaunul laudelor gratuite, ci cãtãrându-se sprijiniti de creatia proprie de valoare. Sigur cã e greu, cu atât mai mult dacã raportãm situatia la declinul în care se aflã de câtiva ani încoace cartea tipãritã si impactul ei asupra cititorului actual, context în care o literaturã corespunzând doar cantitativ dezideratului contemporan, moare, este adevãrat, „pre limba ei”, dar patrimoniul national si istoria literarã, precum si noi, cititorii, în ultimã instantã, cu ce ne alegem? Unde si cu ce se greseste ca sã nu existe câtiva piloni (autori si cãrti) pe care sã se sprijine sfertul de veac literar scurs din 1989 pânã azi?

Au fost si continuã sã fie destule voci care afirmã cã, la noi, se publicã putine titluri si cã tirajele sunt mici. Nimic mai adevãrat, constatarea fiind absolut fireascã si corectã, numai cã suntem obligati sã avem în vedere cel putin un aspect, semnificativ totusi: cartea nu se mai cautã, nu se mai citeste ca în alte vremuri, iar ruptura-prãpastie dintre scriitor si cititor este nu numai evidentã, ci si în evolutie distructivã. Cauzele sunt multiple si tot mai cuprinzãtor mondiale, însã, chiar dacã le-as reduce la nivel autohton, suferinta n-ar fi mai micã, fiindcã virusul inapetentei la lecturã nu are leac, ci, dimpotrivã, contactul cu un subprodus literar-valoric taie pofta oricui de lecturã. În acest sens, iar adevãrul cu pricina se poate usor verifica, multi autori (genul literar nici nu conteazã), prezentati si comentati de-a lungul anilor de critica literarã „de întâmpinare” ca fiind de viitor – cum spuneam ceva mai înainte – sau chiar de mare viitor, au dovedit prin volumele publicate cã au fost bine si corect fixati în peisajul istoriei noastre literare, dar si multi (poate chiar cu mult mai multi), au dispãrut în anonimat. Din acest unghi privitã situatia, importanta si responsabilitatea criticii literare au fost si rãmân pe „baricada” luptei pentru supravietuire, însã nu sinucigându-se (si ea) în actul întâi, Mediocritatea din marele spectacol Înselarea cititorului cu analize si comentarii vãdit subiective si fãrã prea mare legãturã cu „obiectul” comentat.. Astfel, citindu-le „opera”, poti avea lesne impresia cã unii autori dintre cei ridicati în slãvi pentru merite pe care si doresc salivând pavlovian, sunt cu probleme debilitare, cã tangenta lor cu creatia si valoarea este o utopie sau, cel mult, fragmente dintr-o cutare emisiune de televiziune populatã cu vietãti bine garnisite cu trivialitãti corporale si verbale.

Lãrgind aria de referintã, din punctul de vedere al celor spuse pânã-aici, rezultã cã, nu doar cantitativ, ci si calitativ, cel mai reprezentativ deceniu postbelic, nu încape discutie, a fost si rãmâne cel cuprins între anii ’60-’70, care, de altfel, si conduce detasat într-un clasament, fie el alcãtuit ad-hoc. Sã amintesc, fiindcã veni vorba, de câtiva autori: Cezar Baltag, Nichita Stãnescu, Stefan Bãnulescu, Fãnus Neagu, Ion Horea, Gellu Naum, Veronica Porumbacu, George Lesnea, George Tãrnea, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Adrian Pãunescu, Nichita Stãnescu, Ilie Constantin, Grigore Hagiu, Anghel Dumbrãveanu, Gheorghe Tomozei, Marin Sorescu, Cezar Ivãnescu, Mircea Ivãnescu, Constanta Buzea, Ileana Mãlãncioiu, Romulus Vulpescu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Grigurcu, scriitori care au rãmas si rezistã bine în literaturã ca nume de referintã care au îmbogãtit zestrea noastrã literarã si au consolidat o perioadã literarã orisicâtusi mai eliberatã de proletcultism si, indubitabil, mai fastã din fostul sistem, comunist, care a supravietuit cu sincope pânã la vizita în Coreea si China a fostului dictator Nicolae Ceausescu si celebrele Teze din iulie 1971. Sigur cã, într-un ansamblu mai larg si mai binevoitor al perioadei, îi putem numi si pe Ion Gheorghe, Gheorghe Pitut, Corneliu Serban, Constantin Abãlutã, Vlaicu Bârna, Constantin Chiritã, Radu Cosasu, Ioan Grigorescu, Toma George Maiorescu, Tudor George, Nicolae Tic, Nicolae Velea, Eugen Jebeleanu etc. – de care, generatiile de cititori mai vârstnice, îsi mai amintesc – fãrã ca lucrurile sã se schimbe în rãu… Asa cum nu dãuneazã literaturii cu nimic adãugarea si a altor nume de scriitori de care, mãcar în unele cazuri, si poate pe nedrept, ne amintim rar, din ce în ce mai rar: Adi Cusin, Gabriela Melinescu, Nicolae Ioana, Ioanid Romanescu, Slavco Almãjan, George Alboiu, Gheorghe Pitut, Teodor Pîcã, Sorin Mãrculescu, Cristina Tacoi, Vasile Vlad, George Almosnino, Ioana Bantas, Aurelia Batali, Vasile Petre Fati, Valeriu Mircea Popa s.a. Toate-acestea având în vedere cã, de fapt, „obsedantul deceniu”, sau, mai aproape de noi, postoptzecismul si chiar celebrul optzecism, n-a lãsat literaturii române decât câteva nume de referintã neatinse de morbul proletcultismului, cãrti si autori care si-au impus memoria prin timp ca osaturã a literaturii de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial.

Aceastã afirmatie se bazeazã pe faptul cã, imediat dupã rãzboi si, prin extensie, pânã cãtre anul 1960, creatia literarã autohtonã a „explodat” datoritã câtorva autori (vreo câtiva noi-nouti) foarte prolifici, îngãduiti si recomandati de critici literari la fel de proletcultisti, nerusinati si chiar scabrosi, ca si ei, câtiva chiar bine „sovietizati”. Aceasta pentru cã, asa cum versifica George Lesnea (în parantezã fie spus, cel mai fidel si mai talentat traducãtor al poeziilor lui Serghei Esenin): „Partidul e-n toate/E-n cele ce sunt/si-n cele ce mâine vor râde la soare/E-n pruncul din leagãn/Si-n omul cãrunt,/E-n viata ce vesnic nu moare.” Cam pe acelasi palier se înscrie si Mihail Sadoveanu publicând, în anul 1945, volumul cu titlu semnificativ propagandistic Lumina vine de la rãsãrit, reportaje-elogiu dupã o vizitã efectuatã în URSS. Iar dacã astfel stãteau lucrurile, era normal si de neconceput ca o literaturã agresiv subordonatã, de-voie-de-nevoie, materialismului dialectic si realismului socialist sã nu fi tinut seama de politica partidului si de ramificatiile „în toate” a ideologiei sale, deci inclusiv în literaturã. Destui autori-poeti, înlocuind cuvântul iubitã cu patrie, si adaptându-si titlurile de volume situatiei, s-au salvat cumva ca… scriitori. Aurel Baranga (Ninge peste Ucraina), Sergiu Dan (Unde începe noaptea), ambele apãrute în 1945; Ion Bãnutã (Cetatea tãcerii), Mihai Beniuc (Un om asteaptã rãsãritul), Ion Popescu-Puturi (Prima noapte la Doftana), Stefan Tita (Cîntece de suferintã si biruintã) – 1946;, George Demetru Pan (Ion poartã pacea-n desagã) – 1947; Zaharia Stancu (Descult), Radu Boureanu (Sîngele popoarelor), Victor Tulbure (Vioara rosie), Mihail Davidoglu (Flãcãul de pe Ceanul Mare…) – 1948; Dan Desliu (Lazãr de la Rusca…), Emil Dorian (Steagurile inimii), A. Toma (Cîntul vietii), Victor Tulbure (Holde, cuprinzând si Balada tovarãsului cãzut, împãrtind „Scînteia” în ilegalitate), G. Cãlinescu (Kiev, Moscova, Leningrad), Petru Vintilã (Oameni si faptele lor), Mihail Sadoveanu (Mitrea Cocor) – 1949; Eugen Jebeleanu (Poeme de pace si luptã), A. G. Vaida (Scîntei în beznã) etc. – 1950; Dan Desliu (Minerii din Maramures), Ion Cãlugãru (Otel si pîine), Vladimir Colin (Soarele rãsare în Deltã) etc. – 1951; Ion Brad (Cincisutistul), Dumitru Mircea (Pîine albã), Marin Preda (Desfãsurarea) – 1952; Alexandru Andritoiu (În Tara Motilor se face ziuã), Veronica Porumbacu (Ilie Pintilie), Cicerone Teodorescu (Un cîntec din ulita noastrã), Constantin Ignãtescu (Mitru al Joldii), Aurel Mihale (Ogoare noi), Mihai Novicov (Pentru literatura vietii noi) – 1953; Maria Banus (Despre pãmînt), Mihai Beniuc (În frunte comunistii, Partidul m-a-nvãtat), V. Em. Galan (Bãrãgan) – 1954; Victor Tulbure (Laudã patriei), G. Cãlinescu (Am fost în China nouã), Titus Popovici (Strãinul), Marin Preda (Morometii), Al. I. Stefãnescu (Soare de august) – 1955); Tudor Arghezi (Cîntare Omului), Laurentiu Fulga (Oameni fãrã glorie) – 1956 etc., etc. Desigur, cum era si normal, cred eu, pe multi autori din acele timpuri i-am lãsat pe dinafarã, tocmai pentru cã ei, în istoria literarã, nu sunt decât prezente mai mult sau mai putin episodice, cu scrieri care, odatã scoase de sub „tutela proletcultismului” nu mai reprezintã nimic sau, cel mult, material de umpluturã, „balast”, cum bine si corect spunea Marin Preda. În aceastã ordine de idei, chiar si dintre enumeratii de mai sus, existã destule nume care, pentru istoria literarã, nu mai semnificã mare lucru, adicã vorbim despre cei sositi în literaturã cu mare tam-tam, tocmai datoritã loialitãtii lor fatã de politica si ideologia partidului comunist. Ei si altii, „au dat lumii” tot felul de productii literare, au publicat, fãrã sã se alinieze cât de cât ideii de valoare, volume care sucombau în contact cu Cronos, cu istoria literarã agonizând scurtã vreme înainte de a-si „sfârsi zilele” în bineprimitorul anonimat. De-aceea, ne este limpede cã, în conditiile nerespectãrii directivelor comunisto-bolsevice moscovite era lesne posibil ca scriitorii mai „îndãrãtnici”, fãrã sã se tinã seama de valoarea lor creativã, sã fie dusi pentru „reeducare” la Doftana, Aiud, Sighetu Marmatiei, Gherla sau Poarta Albã. Poate cã drept consecintã a acestui periculos adevãr, unii scriitori (poeti, prozatori etc.), în dorinta acutã de afirmare, de accedere pe paliere cât mai înalte ale istoriei literare, machiavelic vorbind, au demonstrat, cu voia sau fãrã voia lor, cã pot sã alunece, cu un soi de înflãcãrare revolutionar-comunistã pe panta sinuciderii literare publicând volume dupã volume fãrã ca acestea sã aibã mari tangente cu valoarea. Ajungând aici, putem, în consecintã, sã-i acordãm circumstante si criticii literare de întâmpinare, pentru cã, la urma urmei, o seamã de critici, agreati de ideologia de partid, si-au fãcut datoria cu prisosintã proslãvind scrieri lipsite de valoare, dar cu bunã prizã la propaganda si ideologia comunistã.

Însã, privind, atâta cât ne putem permite, pe ansamblul perioadei incriminate, respectiv cea cuprinsã între anii 1945-1960, nu putem face abstractie de autori precum: Aurel Baranga, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Radu Boureanu, Dan Desliu, G. Cãlinescu, Petru Vintilã, Mihail Sadoveanu, Eugen Jebeleanu, Marin Preda, Veronica Porumbacu, Maria Banus, Titus Popovici, Tudor Arghezi etc., etc., chiar dacã unii au mai cãlcat pe delãturi din motive adesea independente de ei, dar care au lãsat în urmã multe opere de valoare literarã realã.

Procedând la un mic salt peste timp, se poate spune, ca o scuzã general valabilã, cã multi autori/scriitori din zilele noastre, tributari altor criterii si chiar ideologii – vorbim în special de literatura de consum cu pãrintii-paravan realism, suprarealism, postmodernism, traditionalism nou, fracturism, ermetism etc., etc., etc. – dacã nu cumva chiar toti, tipã cu spaimã si disperare în cor: cartea nu se (mai) cumpãrã! Da, asa e: cartea nu se mai cumpãrã decât, ca sã fiu nitel malitios, pentru a arãta (deocamdatã) musafirilor rafturile unei eventuale biblioteci personale de pe care, cotoarele elegante ale unor volume semnate de autori importanti (altfel, cum!) îi privesc pe acestia sfidãtor-impozant. Pomeneam ceva mai înainte de „ruptura dintre scriitor si cititor” si as completa cã nu este vorba despre un aspect accidental redus la relatia doar autohtonã dintre emitent si receptor, Fenomenul existã la nivel mondial, fapt care, sã fim de acord, ne intereseazã mai putin la acest nivel macro, desi poate fi considerat prosteste-consolator… La noi, iar explicatia poate fi valabilã, totusi, pe oricare parte a globului, legãtura dintre cei doi poli – ca sã zic asa – se datoreazã, în primul rând, lipsei de valoare literar-artisticã a multor scrieri. Autorul-producãtor crede cã e suficient sã creeze, sã „facã productie” si pe… desteptul, pentru cã aceasta este menirea lui prin harul de la Divinitate, prin încasarea talantilor biblici netinând seama de realitatea cã, la rândul sãu, fortând eu lucrurile, la polul opus, si cititorului i s-au dãruit niste talanti poate tocmai pentru a-si îmbogãti cu ajutorul lor zestrea spiritualã, între altele, cã el are destulã minte ca sã investeascã doar într-o marfã care sã-l satisfacã. În acest fel, sau pe aceastã cale, el doreste, si e normal sã fie asa, sã comunice cu producãtorul, sã si-l simtã pãrtas la existentã, variantã acceptabilã si acceptatã doar cu conditia ca, între cei doi sã existe o comunicare reciproc avantajoasã, un fel de… ofertã având în vedere cererea. Or, adeseori, din nefericire, prezentarea multor autori si a volumelor publicate de acestia, seamãnã cu un soi de reclamã funebrã: La noi veti gãsi totdeauna linistea!, ca un fel de… muriti linistiti, cã scãpati de orice probleme, Când, de fapt, dincolo de fanteziile câtorva autori, poeti, prozatori, critici literari etc., în paginile cãrtile lor par adunate cu grijã toate elucubratiile, trivialitãtile si porcoseniile lumii… E vorba despre gard si leopard…

Ar fi greu sã se scrie altfel? Nu, ci doar presupune un mic efort al autorului, sã priceapã având în vedere cã are de transmis un mesaj adecvat pentru ca „adrisantul” sã-l perceapã si sã-l priceapã; sã se aibã în vedere cã trãim într-o lume în care explozia informationalã este atât de puternicã, încât, dacã nu distruge, în orice caz diminueazã orice alte posibilitãti, fie cã ne referim la presa scrisã, fie la cea audio sau televizatã, sau, în cazul de fatã, la creatia literar-artisticã, element si mai vulnerabil în contextul comentariului de fatã. Elevii, în general, adreseazã o întrebare cãreia este greu spre imposibil de dat un rãspuns multumitor: ok, învãt, cade elevul de acord, despre Socrate, Thales, da Vinci, Bruno, Nietcshe, Jung, Dickens, Eminescu, Coandã, Eliade, Twain, dar la ce-mi foloseste sã stiu? Stiinta si tehnica îmi furnizeazã, în câteva secunde, toate informatiile de care am nevoie. Si-atunci? Exact: una peste alta, mai trebuie sã facã fatã si alambicãrilor, întortocherilor de propozitii, versuri, fraze etc., iar încãrcarea textelor cu figuri de stil pentru ca sã parã interesante, între care primadona-metaforã, acoperã si când trebuie si când nu idei simple si usor receptabile, duc la constructia unor scrieri greoaie, ermetice, inaccesibile decât dupã complicate descifrãri, pe scurt, e cireasa de pe tort, sau „picãtura chinezeascã”... Trebuie sã avem în vedere cã însisi iubitorii de literaturã, de creatie literar-artisticã, nu mai sunt cei care tânjeau dupã o carte ca pe vremea societãtii antedecembriste, ci au nevoie de o regãsire a sinelui fãrã ca pentru aceasta sã fie experti în enigmisticã. Cititorul nu vrea, nu mai are chef si nici timp, nu se mai complicã încercând interpretarea unor jocuri de cuvinte, iar tinerii cu atât mai putin... Sigur, nu e de dorit nici un fel de nou tip de realism cumva-cumva înrudit cu realismul socialist, ci realitatea sã fie redatã nu ca într-un proces verbal, ci prelucratã în asa fel, încât sã usureze contactul cu opera de artã într-un mod cât mai ideal-fericit, care sã declanseze starea de frumos în sufletul si mintea cititorului, de conectare a sa cu o lume a esteticului relaxantã si binefãcãtoare. Nu se poate, nu este corect si nici „productiv”, cum se spune acum la modã, ca autorul sã-si demonstreze „superioritatea cultural-intelectual-profesionalã” printr-o abordare si prelucrare a materiei prime cu finalitate cât mai desteaptã si mai sofisticatã în vreme ce criticii literari, sefi de rubricã sau nu, se întrec în elogii exagerate. Aproape sunt convins cã o polemicã literarã inteligentã si obiectivã, ar rezolva într-o oarecare mãsurã problema „expedierii” spre cititor a scrierilor valoroase. Dar pentru aceasta este necesarã respectarea câtorva criterii între care nivelul de culturã corespunzãtor/asigurãtor valorii se aflã pe unul din locurile importante alãturi de talent…
Sã ne amintim cã marii nostri scriitori au rãmas în constiinta noastrã tocmai pentru cã si-au transmis mesajul artistic si uman pe o frecventã normal receptabilã, fãrã sã uzeze de un arsenal întreg de complicatii si figuri de stil decât acolo unde era neapãratã nevoie. Aceasta nu înseamnã, nicidecum – sã ne întelegem – ca scriitorii sã se erijeze în „diriguitori de simtire” prin folosirea unui asemenea mod de exprimare încât sã forteze prin aceasta cititorul la a-i cunoaste opera, în aceste cazuri, scriitorul „pierde legãtura” cu cititorul în majoritatea covârsitoare a situatiilor, astfel, nici într-un caz, nu poate fi credibilã si viabilã sansa ca autorul-producãtor de bunuri spiritual-artistice sã rãmânã în constiinta cititorilor… În aceastã ordine de idei si în conditiile în care o seamã de critici sau, mai binevoitor spus, comentatori literari, solicitau încã din 1990 o reconsiderare a întregii literaturi comunisto-postbelice, cu limita maximã 1989, iar unii, mai drastici, chiar raderea ei în întregime din istoria literaturii, se cuvine sã amintim cã situatia nu e chiar asa de dezastruoasã. Spun aceasta deoarece mi se pare cel putin ridicol sã pretinzi cã nume din generatia ’60 precum: Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Adrian Pãunescu, Nichita Stãnescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Anghel Dumbrãveanu, Marin Sorescu, Cezar Ivãnescu, Mircea Ivãnescu, Constanta Buzea, Ileana Mãlãncioiu, Romulus Vulpescu, Mircea Ciobanu, Constantin Abãlutã, Gheorghe Grigurcu s.a. nu pot si nu trebuie constituiti într-o grupare pe umerii cãreia, cã ne place sau nu, se aflã o parte importantã a literaturii române postbelice si nu numai. Pe cine nu-l ajutã mintea sã recunoascã acest adevãr, înseamnã cã are probleme grave de ipocrizie si de sãnãtate mintalã metamorfozatã fie într-o boalã incurabilã, fie într-un grad de culturã pentru care piciorul broastei este mult prea înalt, dacã e sã comparãm... Si, încã: am fi total ignoranti neadãugind aici si nume din generatia urmãtorului deceniu, al saptezecistilor care, la rândul ei, iar timpul a hotãrât, se aliniaz ã frumos si util istoriei noastre literare: Leonid Dimov, Romulus Guga, George Sorescu, Henriette Yvonne Stahl, Dimitrie Stelaru, Petre Stoica, Mihai Ursachi, Ion Bãiesu Augustin Buzura, Mircea Ciobanu, Maria Luiza Cristescu, Alexandru George, Alexandru Ivasiuc, Bujor Nedelcovici, Ada Orleanu, Radu Petrescu, Corneliu Stefanache, Sorin Titel, D. R. Popescu, Dumitru Solomon, Nicolae Balotã, Constantin Ciopraga, G. Dimisianu, N. Manolescu, Al. Paleologu, Al. Philippide, D. Vatamaniuc, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Eugen Dorcescu, Ioan Flora, Dinu Flãmând, Ion Mircea, Adrian Popescu, Grete Tartler, George Tãrnea, Radu Ciobanu, Valentin Silvestru, Mircea Stefãnescu, Nicutã Tãnase, Valeriu Anania, Paul Everac, Zoe Dumitrescu Busulenga, Ion Dodu Bãlan, Florin Manolescu, I. Negoitescu, Edgar Papu, Al. Piru, Marian Popa, Eugen Simion, Laurentiu Ulici, Teodor Mazilu, Gheorghe Schwartz, Al. Cãlinescu, Serban Cioculescu, Nicolae Breban, Dan Hãulicã, Silvian Iosifescu, Cornel Regman, Constantin Toiu, Laurentiu Cernet, Constantin Cublesan, Ion Lãncrãnjan, Dinu Sãraru, Mircea Horia Simionescu, Ioana Em. Petrescu, Al. Rosetti, Cezar Ivãnescu, Ion Sofia Manolescu, Gabriela Adamesteanu, Mircea Malita, Radu Petrescu, Mihai Sin, Stefan Cazimir, Cornel Ungureanu, Ion Vlad, Radu Gyr, Emil Botta, Costache Anton, Stefan Bãnulescu, Mircea Martin, Octavian Paler…
În majoritatea covârsitoare a cazurilor, autorii enumerati mai sus, iar lista nu este completã, ci stabilitã subiectiv-arbitrar – îmi asum aceastã responsabilitate-risc –, autorii, unii încã în viatã fiind, au îmbogãtit zestrea istoriei noastre literare cu opere care, oricând si în fata oricãrui exeget corect si loial adevãrului, pot constitui argumente de fortã literar-artisticã fãrã sã fie amendate /acuzate de… realism socialist, de infestare cu ideologie comunistã decât cu intersectãri accidentale, dar… obligatorii.

Nu altfel stau lucrurile atunci aducem în discutie autori precum: Mircea Cãrtãrescu, Traian T. Cosovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Nicolae Bãciut, Matei Visniec, Alexandru Musina, Nichita Danilov, Petru Romosan, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Bogdan Lefter, Ion Muresan, Liviu Antonesei, Olimpiu Nusfelean, respectiv cei care, vrem-nu vrem, au format nucleul optzecismului românesc si, într-un fel sau altul, sunt arondati „Cenaclului de luni” patronat de criticul literar Nicolae Manolescu. Ei sunt cei în jurul cãrora graviteazã, fãrã doar si poate, creatia literarã a perioadei, dar, prin extensie, cu ramificatii rezonante care au asigurat valoare nu doar saizecismului, iar operele si timpul aveau sã confirme acest adevãr…

Însã, parcã… epuizatã de efortul perioadelor anterioare – saizecism, saptezecism, si optzecism, dar si glumind putin, urmãtoarea perioadã – nouãzecismul, continuatã apoi cu douãmiismul, ca sã rãmânem în perimetrul limitat al unui deceniu – pãrea sã nu mai aibã resurse pentru a da literaturii nume, nici atât de multe, nici atât de importante si, ierte-mi-se, nici atât de valoros-reprezentative. Abia-abia de reusesc sã iasã în evidentã câteva nume de scriitori în încercarea de desprindere dintr-un întreg care, fie si aparent, devenise nepregãtit, dacã nu cumva neputincios. Dupã cum se poate constata cu sinceritate si realism, libertatea exprimãrii literar-artistice, cu precãdere în liricã, nu s-a dublat de valoare decât în câteva cazuri, dânsele fiind, de fapt, cele care traversaserã fãrã prea mari „zguduiri” decembrele-optzeci-si-nouã si continuându-si scrierea operei cu profesionalism. Aceasta, însã, nu a salvat generatia nouãzecistã de la valoarea îndoielnicã a multor autori apãruti, tumultuos, dupã 1990. Inflatia de cãrti, autori, edituri si reviste a fost, si continuã sã fie, un proces evolutiv care nu prea a fost util literaturii nationale, sã recunoastem! Timid, câtiva critici literari mai responsabili în fata actului de culturã, au actionat prin comentariile lor semnalul de alarmã cum cã, îngrijorãtor de mult, creatia literar-artisticã a apucat-o pe o pantã la capãtul cãreia, unde-o fi el, asteaptã groapa comunã a mediocritãtii cu sectiunea sa anonimatul. Autorii din mai toate genurile literare, bineînteles cã s-au revoltat pe loc tipând isteric si tânguitor: „Ce, iar ne cenzureazã cu ideile lor de tip comunist? E libertate? E! Avem voie sã creãm artã? Avem! Trebuie sã ne facem rost de personalitate? Yessss! etc., etc., etc. Si astfel a început marele asediu (scuze: parcã as fi scris desfrâu…) prin constructia, la figurat vorbind, a noului Cal Troian odatã cu invazia miilor de agramati, semianalfabeti, semidocti, sfertodocti, precum si de cei care, însãilând douã-trei versulete stupide, sau publicând volume insipide de versuri sau/si de prozã se cred genii, astfel contribuind din plin la distrugerea nu doar a dorintei de lecturã, ci si, exagerând putin, a literaturii nationale prin deturnarea ei spre binefãcãtoarea mediocritate. Aici este strict necesar sã tinem seama cã, fortele negativ-negativiste sunt cu mult mai stãruitoare si mai puternic solidare decât cele ale binelui, iar ele se sustin printr-o reciprocitate a mesajului artistic într-adevãr impresionantã. În parantezã fie spus, multimea de cãrti/titluri apãrute dupã ’90, fãrã sã se tinã seama de valoare, a fost facilitatã pe principiul „corb la corb nu-si scoate ochii!”, adicã, de la un conducãtor de revistã slab, sau de la un editor de acelasi calibru n-are rost sã te astepti la aparitia creatiilor de valoare. E un non sens.
Dacã-mi impun sã fortez lucrurile pentru a constitui o contrapondere, cu o balantã imaginarã, scafa balantei saizeciste va atârna aproape îngrijorãtor de greu în defavoarea optzecismului si saptezecismului, iar în ceea ce priveste comparatia cu cele trei perioade, sau cu oricare dintre ele, rezultatul ca atare devine… jenant. Afirmatia mea se bazeazã pe o realitate greu de contestat: dupã un sfert de secol, iatã, este pur si simplu riscant sã pomenim nume-personalitãti în contextul literaturii actuale, sã nu spun contemporane, termenul comparatie sunând destul de desuet. Si-atunci, ne întoarcem la cititorul-receptor de operã literar-artisticã, respectiv cel care se întreabã, logic, ce se întâmplã, în conditiile în care între el stã pe o margine de prãpastie, iar autorul pe cealaltã margine. Între ei, hãul se lãrgeste adâncindu-se. Cum de, în doar douã-trei decenii, creatia literarã, sub toate formele si aspectele ei, în loc sã fie o punte spiritualã între cei doi poli, este tot mai mult si mai acut un fenomen de indiferentã. Ca sã nu-i spun înstrãinare. Acestui fenomen cu greu îi fac fatã doar câtiva autori, tot mai putini, între acestia numindu-i aleatoriu pe Cristian Popescu, Daniel Bãnulescu, Ioan Es. Pop, Aura Christi, Ruxandra Cesereanu, Caius Dobrescu, Mihail Gãlãtanu, Iulian Boldea si altii câtiva, desigur, dar nu conteazã atât de mult numãrul în comentariul de fatã cât valoarea comunicãrii, claritatea mesajului… Pentru cã, sã fim sinceri, libertatea din ’89 nu a dus la cresterea automatã a valorilor, ci, din nefericire, dorinta de afirmare si posibilitatea oferitã de noul sistem, s-a soldat cu productii literare sub formã de avalansã. Libertatea de a scrie, ca o consecintã a noului sistem social-economic si cultural a umplut rafturile librãriilor – câte mai sunt – cu maculaturã scriitoriceascã în care figurile de stil – unele chiar pentru a camufla incultura si lipsa de cunoastere a lungimii de undã pe care trebuie transmis mesajul operei de artã – abundã si contribuie la alambicarea si încifrarea creatiei. Despre normele gramaticale si respectarea lor, sã nu mai vorbim! Acest aspect a fost acceptat si numit cu predilectie de tinerii comentatori – critica de întâmpinare, adicã – noul traditionalism în cadrul cãruia este fixat cu destul zgomot la început, dar pierdut „pe drum mai apoi”, poetul Marius Ianus despre care Iulian Boldea scrie: „Marius Ianus e, înainte de toate, o naturã liricã autenticã, debordantã, pentru care rostirea poeticã nu e decât un alt registru al trãirii. „Ianus. Marcã înregistratã”(Vatra, nr.4-5, 2007). Si, exemplul: „Existã o cãrare ascunsã sub zãpadã,/existã un drumeag acoperit de fum,/exist-un sens al vietii acestei si-o rãsplatã/a celor care-n tainã gãsit-au acel drum.//Existã o cãrare si-un sens final al vietii,/existã-n Cer un cântec rãscolitor si bun,/exist-o viatã lungã sortitã tineretii/eterne-a celor care înving veacul nebun.//Existã o cãrare ascunsã sub zãpadã,/exist-un drum de tainã, învãluit în fum,/exist-o apãsare în inima ce-i gata
ca sã urmeze pasii Mielului Cel Bun.”//
Si cam atât.
Mai important, cel putin pentru unii comentatori, este un fel de ramificatie cu terminatie într-un suprarealism deteriorat de texte teribilisto-individualiste greu de integrat în vreun curent literar, oricât ar fi el de îngãduitor. De-ceea i s-a si gãsit un nume care-l salveazã de la pieire: Fracturismul, în care pot fi încadrati, între altii, Ionut Chiva, Dan Sociu, Elena Vlãdãreanu, care si sunt publicati fãrã reticente, cu oarecare optimism si, adesea, însotiti de comentarii laudative… Astfel, Claudiu Komartin noteazã nota în 2005: „Ceea ce îl individualizeazã pe Ionut Chiva în raport cu ceilalti prozatori debutanti apartinând contingentului inegal propus, prin colectia Ego, este coerenta romaqnului construit cu migalã de ceasornicar, dar si cu o solidã, dobînditã «stiintã» – fiindcã nu doar instinctul de prozator instinctul de prozator functioneazã la el. Si tocmai fiindcã nu recurge la un facil happy-end, dupa o poveste care in ultimele ei cadre este foarte încordatã, preponderent vizualã, cinematograficã, Ionut Chiva face dovada cã este, prin volumul sãu de debut, unul din «campionii» prozei tinere din 2004.” Si, încã:
Bogdan Alexandru Stanescu: „69” este un roman greu de situat, un partial roman al interiorului ce continuã si o poveste destul de captivantã si reuseste sã reflecte reusit viata unei generatii realmente «post-Revolutionare», viaîa sub zodia circului.”(În Ziua literarã, 4 septembrie 2004);
Matei Martin: „…un roman autobiografic, vital (poetic, cred eu – din p..., ar spune autorul…”
Constantin Stan: „Ionut Chiva are o ureche formidabilã, are un simt al limbii teribil si o fortã a gîndirii care fac ca nimic sã nu fie trivial, nici mãcar ticurile verbale «golãnesti», slobode ale personajelor. Limbajul frust îsi aflã o puternicã justificare, asa cum nu prea se întîmplã în multe dintre scrierile colegilor sãi de generatie.”
Andrei Terian: „69” ramine un debut concludent a cãrui reusitã tine de capacitatea unui histrion limbut si versatil de a recicla cele mai diverse limbaje si conventii literare.”
Ionut Chiva (într-un interviu): „Ce sã zic, cartea mea e foarte frumoasa (cum trebuie sa si fie o carte), are acea caracteristicã f.f. simpaticã…”
I-auzi! Dupã o asemenea prezentare a unei cãrti de cãtre autorul ei, cititorul poate-avea o senzatie de subestimare, ca sã nu spun de acutã si ireversibilã boalã oarecum necunoscutã…
Aceasta în timp ce romanul „69”, al respectivului autor, începe asa: „E marti si porcãria începe sã fie din ce în ce mai mare. Varã, la mare, la soare, fix din pulã. Îmi trag, în schimb, picioarele, stîngul dupã dreptul dupã stîngul, prin Marele Oras (cum ar zice un parabolic) în care nu pot sã spun cã, dupã 9 ani, mi-am gãsit vreun rost.”
Citat-text care ne aminteste de primele sase cuvinte ale unui alt roman din literatura postdecembristã: Bãgãu, semnat de Ioana Bradea: „Sunt o doamnã, ce pula mea!”
Edificator, nu?
Apoi, pentru a invita la lecturã actualele generatii de cititori, fãrã sã fiu crezut negativist, sau cel putin cârcotas, dar si fãrã a mai lungi povestea despre literatura de dupã ’89, mã voi folosi de comentariile câtorva critici mai cunoscuti…
Al. Cistelecan: Linia expresionistã a optzecismului, aproape uitatã, a fost reactualizatã (si spre norocul ei de poeti de mare fortã – Marius Ianus, Dan Coman, Claudiu Komartin în primul rînd). Cel putin în poezie cam acestea îmi par a fi fost modelele de presiune, iar linia expresionistã a avut, cum zic, mare noroc (mai ales cã a stiut sã integreze biografismul si autenticismul într­o structurã turbionarã si spasmaticã a discursului).
Daniel Cristea-Enache: „Elena Vlãdãreanu are o miscare de pendul: bunã la debut, catastrofalã la a doua carte, din nou bunã în a treia.”
Comentarii apãrute în revista Vatra nr. 3/2009.
În acest context, lãrgind putin arealul creatiei, mai pot adãugate si alte nume de autori, în special poeti care, oricât am forta lucrurile, nu-i putem implanta vreunei generatii fãrã a risca. Si i-as pomeni aici doar pe Dan Coman si Teodor Dume – ceva-ceva mai cunoscuti…
Nici vorbã sã cred mãcar o clipã cã discutia pe aceastã temã se va epuiza vreodatã, dar as vrea ca, nu datoritã neapãrat argumentelor mele, tema si subiectele abordate sã constituie un mic semnal de alarmã pentru cei care-si doresc afirmarea pe plan literar. Fiindcã, fãrã o bunã comunicare – nu-i spun idealã! – între autor si cititor, relatia se va deteriora treptat, pânã la cãderea în derizoriu, de fapt pânã la… (auto)distrugere, pentru cã procesul de înstrãinare interumanã se aflã în plinã si periculoasã ascensiune, iar aici, sentimentele, au un rol extrem de important având în vedere cã forta lor este tot mai mult si mai acut directionatã spre indiferentã si înstrãinarea dintre oameni de vârste diferite, dintre oameni în general. Si, apropo de relatia interumanã, mã voi folosi de un argument solid, zic eu, al urmãtorului citat: „…opera oferã o dublã mãrturie de sine: artistul are într-adevãr pe deoparte asprul destin de a surprinde obscuritatea profundã, indescifrabilã, a realului, iar pe de altã parte de-a asocia într-un mod nou semnele emise de referenti în universul cultural si ideologic al propriei epoci, proces prin care el participã la natura socialã a structurilor literare, de care este conditionat, fie cã favorizeazã sistemul de asteptãri ale societãtii, fie cã se pune în antagonism cu acesta.”(Maria Corti, PRINCIPIILE COMUNICÃRII LITERARE, Editura Univers, 1981, pag. 39).

Iar acum, la finalul comentariului, încercând sã gãsesc mãcar câteva nume „solide” de scriitori si de opere din interiorul ultimului sfert de secol – 1990-2015 – descoperim, poate cu subiectivism, cã nu prea avem cu ce contrabalansa cât de cât cu o perioadã identicã de dinaintea ’89-lui.
Si nu e deloc vesel…

scrisă de Dumitru Hurubã
sursa: observatorul.com

Postări populare de pe acest blog

Subway Performer Mike Yung - Unchained Melody (23rd Street Viral Sensation)

Degradarea morală a societăţii noastre este la fel de răspândită la vârf pe cât este la bază

TEMA: Revoltele din Marea Britanie David Cameron, Ed Miliband și întreaga noastră clasă politică s-au reunit ieri pentru a-i denunţa pe revoltaţi. Și, firește că aveau dreptate să spună că acţiunile acestor jefuitori, incendiatori și tâlhari sunt demne de dispreţ și criminale, și că poliţia ar trebui să primească mai mult sprijin. Dar toată această manifestare publică a șocului și-a indignării a avut ceva extrem de fals și ipocrit.  Căci deputaţii vorbeau despre teribilele evenimente din cursul săptămânii de parcă n-ar fi avut nimic de-a face cu ei. Eu, unul, nu pot accepta această ipoteză. De fapt, sunt de părere că avalanșa de criminalitate de pe străzile noastre nu poate fi disociată de degradarea morală prezentă în cele mai sus-puse cercuri ale societăţii britanice moderne. În ultimele două decenii, am asistat la un declin înspăimântător al standardelor morale în rândul elitei britanice și la apariţia unei culturi aproape universale a egoismului și a lăcomiei.

Mike Yung, o voce extraordinară (artist al străzii, NY)

 <iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/GrHfWKeTDEI?start=2" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe> <iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/K-N8W3s2yYQ" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe>