13 expresii cu origini neașteptate

Zilnic folosim anumite expresii pentru a releva o anumită situație. Iată originea a treisprezece dintre cele mai utilizate expresii.


A fi în al nouălea (șaptelea) cer

Tomasso d'Aquino
Expresia e bazată pe credinţa celor vechi, că cerul ar fi alcătuit din mai multe bolte (de aici pluralul: ceruri). Filozoful Aristotel, care îşi imagina că cerurile sunt de cristal, susţinea existenţa a opt ceruri. Alţii au fost mai generoşi (de pildă, în secolul al XIII-lea, regele Alfons al X-lea al Castiliei, care se ocupa de astronomie, demonstra că sunt… 127!). Mulţi erau mai zgârciţi: teologul Tomasso d’Aquino, care a trăit în acelaşi secol, susţinea existenţa a şapte ceruri; poetul Dante a descris nouă. Și fiindcă, o dată cu stabilirea numărului de ceruri, se stabilea şi o ierarhie între ele, rezervându-se cele de mai sus „preafericiţilor”, se înţelege că a spune „sunt în al şaptelea cer” său „mă simt în al nouălea cer”, înseamnă a te socoti în starea cea mai fericită, în culmea desfătării şi a bucuriei !

Alter ego (Alt eu, AL doilea eu)

Alexandru cel Mare
Ephestion, aghiotantul lui Alexandru cel Mare şi prietenul său nedespărţit la treabă şi la petreceri, a fost, cum s-a spus, un alter ego al regelui Macedoniei. Filozoful grec Zenon recunoştea că fiecare discipol din şcoala sa stoiciană „Porticul” e un alter ego al lui. Scriitorul englez Walter Scott consideră că Leicester, favoritul reginei Elisabeta a Angliei, devenise un alter ego al ei. Expresia se mai foloseşte şi în cazul când doi prieteni inseparabili, tovarăşi de luptă şi idei, îşi reflectă exact părerile şi gândurile.



A se bate cu morile de vânt

Don Quijote
De trei veacuri şi jumătate sunt cunoscute aventurile lui Don Quijote, eroul celebrului scriitor spaniol Cervantes. Între alte isprăvi din timpul peregrinărilor sale, faimosul „cavaler” a pornit să se lupte cu nişte mori de vânt pe care, în închipuirea lui înfierbântată, le luase drept adversari. De atunci, a te bate cu morile de vânt înseamnă a te lupta cu năluci, cu himere.


A-şi pune cenuşă pe sau în cap

a puse cenusa in cap
Această expresie vine de la obiceiul evreilor din antichitate care, la o mare durere sau pentru o adâncă remuşcare, îşi sfâşiau, ca Iov, veşmintele, se acopereau cu un sac şi-şi puneau cenuşă pe cap, cenuşa fiind considerată la cei vechi ca un semn de doliu. Obiceiul acesta este consemnat în mai multe locuri în biblie şi de acolo, dându-i-se un sens figurat (de manifestare exterioară a unei dureri), a devenit o expresie curentă. Ea poate fi folosită şi la modul ironic, aşa cum o întâlnim la Cehov care, într-o scrisoare din anul 1888, scria: ,… dacă bunăvoinţa pe care o manifest întâmpină neîncredere, nu-mi rămâne decât să-mi pun cenuşă pe cap şi să mă închid într-o tăcere de mormânt”.

A spune braşoave

negustori brasoveni
Braşoave înseamnă palavre, minciuni. Cuvântul vine de la Braşov, iar expresia, de la negustorii braşoveni de odinioară care, aducându-şi marfa la ţară, o recomandau cu tot felul de laude exagerate, de baliverne şi reclame viclene.




Augur („De bun augur… De rău augur…”)

Augur preot
Sunt expresii care îşi trag originea din antichitatea romană, când existau unii preoţi – numiţi şi ei auguri – care prevesteau viitorul după cântul sau zborul păsărilor, după măruntaiele acestora etc. Încetul cu încetul, cuvântul augur (contras din avis = pasăre şi garrire = a flecari) s-a extins asupra a tot felul de semne, după care superstiţioşii romani se orientau spre a întreprinde sau nu ceva. Astăzi, sensul cuvântului s-a lărgit şi mai mult, pierzând în acelaşi timp orice caracter religios. El înseamnă pur şi simplu semn bun sau semn rău.




Avocatul diavolului

biserica catolica
Vine de la Advocatus diaboli, persoana însărcinată să conteste cererea unui candidat la canonizare în faţa conclavului papal. În opoziţie cu Advocatus dei (Avocatul Domnului), persoana care sprijinea o asemenea propunere. Funcția a fost creată în 1587, dar din 1983 rolul avocatului diavolului a scăzut ca urmare a reformei lui Papa Ioan Paul al II-lea.




Cântecul lebedei

lebada
Se spune că înainte de moarte, în loc să geamă, să ţipe, lebăda … cântă. Platon confirmă această credinţă a vechilor greci. în pragul sfârşitului, lebedele cântau fericite, pentru că se duceau la Apollon! Acelaşi amănunt e consemnat şi în una din fabulele lui Esop (secolul VI î.Hr.), iar în Agamemnon (o tragedie a lui Eschil), Cemnestra, pomenind de cuvintele nobile rostite de Casandra înainte de moarte, o compară cu lebăda

Cocoșul galic

cocosul galicE emblema naţională a Franţei revoluţionare. De multe ori, vorbindu-se despre Franţa, i se spune „Cocoşul galic”. Această emblemă are o dublă explicaţie:

1) Romanii îi numeau gali pe locuitorii Franţei de azi şi se pare că le-au dat acest nume, fiindcă mulţi dintre ei purtau moţuri roşcate. Aceste moţuri le-au evocat crestele cocoşilor, iar în latineşte gallus înseamnă cocoş.


2) După revoluţia de la 1789, în căutarea unei embleme pentru baterea monedelor noi (care să înlocuiască „ludovicii”), juriul, instituit pentru concurs, a recomandat un cocoş, gândindu-se la deşteptare, la vigilenţă, la trezirea conştiinţelor. Poporul însă, când a văzut „cocoşul” pe monedele de 20 de franci, a făcut legătură cu vechii gali. Cocoşul a fost decretat emblemă naţională. Mai târziu, Napoleon a desfiinţat acest simbol. Dar cocoşul a revenit o dată cu revoluţia de la 1830, începând să fie aplicat şi pe drapele. Sub a Treia Republică (1871) a căpătat o mai mare răspândire (pe monede în special) şi a devenit alegoria Franţei, reprezentată în grafică prin „cocoşul galic”.

De la sublim la ridicol nu-i decât un pas. 

Napoleon ro
Sunt cuvintele pe care le-a pronunţat Napoleon Bonaparte în decembrie 1812, după dezastrul de la Berezina, când a fost nevoit să fugă, din Rusia, cu armatele distruse şi prestigiul destrămat. Ele se aplică, cu egală semnificaţie, oricărui muritor care, ajuns la o situaţie strălucită, comite o greşeală imensă care-l prăbuşeşte şi-l face ridicol, provocând fie hazul, fie compătimirea lumii, sau chiar pe amândouă laolaltă.




Dacă nu vine muntele la Mahomed, se duce Mahomed la munte.

Mahomed islam
Faptul s-ar fi petrecut în jurul anului 612 d.Hr., când Mahomed abia începuse a propovădui religia islamică. Arabii erau atunci idolatri şi-i cereau minuni. „Profetul” a poruncit muntelui în faţa căruia predica, să vină până la el. Muntele, deşi se zice că credinţa mişcă şi munţii, n-a catadicsit bineînţeles să se urnească. Atunci, Mahomed s-a închinat şi, cu ochii la cer, a exclamat senin: „Mare e înţelepciunea ta, doamne ! Dacă ai fi dat ascultare cuvintelor mele şi ai fi făcut muntele să se mişte, ne-ar fi prăpădit pe toţi. Trebuie deci eu să mă duc la munte şi să mulţumesc celui de sus că a fost atât de milostiv cu un neam de păgâni”. Și îndreptându-se spre munte, a rostit cuvintele care azi, în zeflemea, se spun acelora ce n-au altă cale. decât să se plece în faţa unei situaţii, chiar dacă astfel trebuie să înfrunte ironii şi râsete. Uneori expresia e folosită în formă inversată: Dacă nu vine Mahomed la munte, se duce muntele la Mahomed. E o variantă alterată, greşită. De altfel însăşi legenda din care s-a născut expresia face dovada acestei erori.

”Dați Cezarului ce-i al Cezarului”

Iisus
Cuvinte citate foarte des şi întâlnite în multe limbi. Sunt din Evanghelie (Matei, XXII, 21). Se foloseşte uneori versiunea latină: Quae sunt Caesaris, Caesari. Evanghelistul Matei povesteşte că fariseii, vrând să-i întindă lui Iisus o cursă şi să-l îndemne la nesupunere faţă de stăpânirea romană, l-ar fi întrebat dacă să plătească dajdie Cezarului. Iisus – continuă povestitorul – simţind capcana care i se întinde, le-a cerut să-i prezinte moneda pe care vor s-o plătească; când i-au adus moneda, el le-a arătat efigia împăratului şi le-a zis vorbele de mai sus. Prin urmare, la origine, cuvintele n-aveau de loc un sens figurat. Ele l-au căpătat ulterior, şi astăzi servesc pentru a recomanda să se recunoască fiecăruia meritele, atribuţia, rolul său.

„Zarurile au fost aruncate” și ”A trece Rubiconul”

Iulius Cezar
Aceste cuvinte au fost rostite – după cum spune istoricul latin Suetoniu în „Vieţile celor 12 împăraţi”, cap. 32 – de către Cezar (anul 49 î.Hr.) în momentul în care a traversat Rubiconul, după o lungă ezitare. Astfel Cezar şi-a riscat viaţa, căci o lege specială a senatului roman interzicea trecerea, cu trupe a Rubiconului (râul de hotar dintre Italia şi Galia cisalpină), spre a se evita astfel incursiunile armate împotriva Italiei pregătite de comandanţi ambiţioşi la graniţa de nord a ţării.Cuvintele „Alea iacta est”, ca şi expresia „A trece Rubiconul” au deci înţelesul: „Soarta va decide !” şi sunt folosite când, după ce ai şovăit mult, iei o hotărâre importantă. Dar există, uneori, tendinţa de a întrebuinţa aceste cuvinte şi cu o nuanţă comică, în situaţii care n-au nimic grav.