În ultimii 20 de ani s-au scris cărţi şi
publicat numeroase studii ştiinţifice prin care s-a dovedit că lui
Mihai Eminescu i s-a pus diagnosticul de „nebun” în vara lui 1883 pentru
că încurca planurile secrete de alianţă ale Regelui Carol I cu
Austro-Ungaria şi Germania. Poetul Mihai Eminescu, ca redactor şef la
Timpul, publicaţia conservatorilor români, milita deschis împotriva unei
alianţe cu Viena şi pentru unirea Transilvaniei cu România. Poetul
Naţional era implicat activ în conducerea Societăţii secrete „Carpaţii”,
care se înarma pe ascuns şi acţiona pentru un război de eliberare în
Ardeal. Planurile lui Mihai Eminescu îl deranjau pe Regele Carol I şi,
mai ales, elita politică conservatoare şi liberală, precum şi curentul
masonic pentru realizarea unei alianţe cu Germania şi Austro-Ungaria.
„Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul junimistului P. P.
Carp care îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, parlamentarul
Titu Maiorescu. Comanda se va executa pe 23 iunie 1883. Eminescu avea
doar 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii
ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania si
Italia), care de altfel a si fost incheiat pe 18 (30) octombrie 1883.
Reputatul eminescolog, profesorul
Nicolae Georgescu, lamureste în ce context a avut loc internarea forţată
a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca
România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte,
România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat mută lupta
ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de
ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului,
pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le
interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului.
Eminescu trebuia eliminat din presă şi viaţa culturală a ţării prin
înscenarea nebuniei. La instigarea cancelarului german Bismarck şi al
baronului austriac Von Mayr, şeful serviciilor secrete vieneze, sediile
Societăţii secrete „Carpaţii” sunt închise, iar liderii ei sunt arestaţi
şi expulzaţi din ţară. Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi
directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din România. La fel şi
Zamfir C. Arbore.
Cu poetul Mihai Eminescu, a cărui geniu
era recunoscut de opinia publică, situaţia eliminării acestuia din prim
planul vieţii politico-culturale era mai dificil de realizat. Pur şi
simplu i s-a înscenat „nebunia”. În dimineaţa zilei fatidice de 28 iunie
1883, soţia lui Slavici, gazda lui Eminescu, îi scrie lui T. Maiorescu
(pseudo-protectorul) că acesta ar fi înnebunit. În aceeaşi zi, pe la ora
6.30, însoţit de ing. Simţion (un apropiat de-al său), Maiorescu se
deplasează la ospiciul privat al doctorului Suţu (Soutzo) şi convin cu
acesta ca Eminescu să fie internat aici, pentru o lună de zile, pentru
a-l atrage în cursă, îi scrie un bilet, chemându-l să-i facă o vizită.
Ajuns la Maiorescu, Eminescu este trimis, cu o birjă, acasă la ing.
Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet. Aici este aşteptat de
haidamacii doctorului Suţu, urcat într-o dubă şi dus la ospiciu. “Acolo,
nu va mai fi gazetar, ci numai un biet smintit. Planul fusese
îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era “ocrotit” într-o casă de
sănătate.” (C.L. Cernăianu) Legendarea nebuniei poetului, în
conformitate cu punctul al doilea din planul acţiunii de lichidare a sa,
comportă, însă, mari defecţiuni şi nu subzistă la o analiză cât de cât
pertinentă, deoarece Maiorescu iniţiază acţiunea de internare în
ospiciu, fără a se convinge personal dacă poetul a înnebunit sau nu şi
stabileşte o anumită perioadă a şederii sale în ospiciu. În conspiraţie
intră şi un ziarist şantajist şi aventurier, posibil agent al poliţiei.
În fatidica zi de 28 iunie Mihai Eminescu, presimţind că va fi arestat
la sediul societăţii secrete pleacă la Capşa, un local de lux din
Bucureşti. Aici i se întinde o cursă de către jurnalistul Grigore
Ventura. La Capşa, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi
început să ţină un discurs „politico-socialo-national” înfierbântat, ar
fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi
strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”.
Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul, ca un agent provocator,
şi îi propune să meargă împreuna la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află
că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl
duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din
camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică.
Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii,
Siderescu şi Ocăşanu. Ciudat că cei doi au cu ei o cămaşă de forţă.
Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la
stabilimentul Suţu, unde avea deja rezervat un loc de dinainte. Din
această dată începe „odiseea” nebuniei lui Mihai Eminescu. Dr. Şuţu îl
internează pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să
cuprindă datele personale şi domiciliile poetului şi ale petiţionarului.
Acelaşi dr. Suţu acceptă internarea, fără un act medical subscris de
doi medici, nu înştiinţează administraţia specială asupra internării, nu
solicită constituirea unei comisii de medici care să-l examineze pe
pacient şi nu întocmeşte buletinul medical. Un simplu bilet de mână,
scris de dr. Suţu, la 5 iulie 1883, rămâne drept certificat medical,
înscris sacru, de necontestat, deşi diagnosticul iniţial este schimbat
de alţi medici, iar pacientul este tratat pentru altă boală decât cea
declarată de dr. Şuţu. Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu,
Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului,
astfel că rudele şi prietenii nu-l pot vizita şi nu se pot interesa de
soarta sa. După tratamente aflate în pază şi otrăvit cu injecţii cu
mercur la Viena, Iaşi şi Odessa, Eminescu revine în ţară „calmat”. El
îşi reia activitatea poetică şi e numit chiar pe post de bibliotecar la
Iaşi. Vlahuţă îl vizitează şi-l consideră perfect sănătos şi în puterea
creaţiei. În ciuda teoriilor lui Titu Maiorescu şi apoi a lui George
Călinescu că poetul nu a mai scris după 1883, datorită „nebuniei” sale,
este fals. Eminescu a continuat scrie poezie şi proză. Evită jurnalismul
din motive demne de înţeles. Eminescu nu a fost nebun şi nici bolnav de
sifilis aşa cum spun unii medici care l-au consultat. Moartea poetului
survine în urma lovirii cu o piatră în cap pe 15 iunie 1889 din partea
unui pacient nebun în azilul unde era internat. Reanalizarea recentă a
autopsiei de catre doctorul Vladimir Belis, specialist în medicina
legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit ca
bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulaţii, o modalitate de a
acoperi necesitatea suprimarii acestuia.
După un studiu care s-a intins pe
parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca
medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de
lucrari în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare.
Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică”. Creierul
sau, în greutate de 1490 de grame, “uitat” ulterior intenţionat la
soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, întrucât
această boala consumă materia cerebrală. În acea tristă zi de 15 iunie
1889, Titu Maiorescu avea să scrie în jurnal: “Pe la 6 ore a venit
Stemill si Vitzu la mine sa-mi spuna ca astazi pe la 3 ore a murit
Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Suţu, de o embolie”.
„Nebunia” şi moartea lui Mihai Eminescu sunt creaţia unor interese
politice majore ale statului român, care a încheiat în septembrie 1883 o
alianţă secretă cu Austro-Ungaria şi Germania, prin care se prevedea
eliminarea politicienilor şi scriitorilor români, care se opuneau
proiectului de alianţă „contra naturii” a lui Carol I şi doreau un
război pentru eliberarea românilor asupriţi din Ardeal. Mihai Eminescu a
fost făcut „nebun” şi apoi ucis pentru că şi-a dorit unirea tuturor
românilor într-un singur stat „de la Nistru până la Tisa”, fapt ce a
deranjat marile puteri ale epocii şi protipendada politică de la Iaşi şi
Bucureşti. Mihai Eminescu nu putea fi târât într-un proces public că a
dorit să-l asasineze pe Rege sau să fie expulzat că dorea unirea cu
Ardealul, pentru că altfel indigna opinia publică românească până la
revoltă. Atunci, Regele, Titu Maiorescu – „asasinul moral” al poetului –
şi Poliţia au înscenat „nebunia” lui Eminescu, incluzând în complot o
serie de medici, ce făceau parte din organizaţii oculte sau discrete,
subordonate intereselor de stat ale lui Carol I şi ale unor lideri
liberali sau conservatori.
scrisă de