Krisztina Tóth este un nume de referinţă în literatura
contemporană din Ungaria: cărţile ei sînt
traduse în multe limbi şi au fost distinse cu foarte
multe premii literare importante. A început ca poetă
şi, după mai bine de zece cărţi de poezie, a trecut la
proză, prin volumul de povestiri Cod de bare (2006). Ultima carte publicată este tot o colecţie de
proze, cu titlul Superglue (2014), în care încearcă
să surprindă, prin sondări în cotidianul mic, transformările
care au afectat Ungaria de la momentul
instalării comunismului şi pînă acum. Krisztina
Tóth a fost în România, invitată la FILB, ocazie care
a făcut posibil şi interviul de mai jos, un interviu
care propune foarte multe piste de discuţie: de la preferinţele
ei în materie de construcţie literară, pînă
la relaţia dintre literaturile din Est, autorii favoriţi
din România şi problemele pe care le generează regimul
Orbán la Budapesta.
Ai scris foarte multă vreme poezie, înainte
să treci la proză. A marcat această trecere şi o
schimbare mai profundă, de interese sau de
ordin interior?
Mi-am început cariera de poetă acum 25 de
ani. Scrisesem cel puţin zece cărţi de poezie cînd
am început să scriu proză. Am început să scriu
proză pentru că, la un moment dat, am simţit
că voiam să spun poveşti. Am vrut să descriu
perioada în care mi-am petrecut copilăria, fără
a-mi propune să pun pe hîrtie, propriu-zis, propriile
poveşti, ci mai mult, să povestesc despre
o perioadă din istoria recentă a ţării mele. Am
simţit un fel de necesitate de a scrie poveşti mai
lungi decît îmi permitea un poem. Am scris
atunci o carte de proză scurtă care conţine 15
povestiri, iar titlul acestui volum este Cod de
bare. Fiecare titlu al unei povestiri conţine cuvîntul
linie, iar acest detaliu ţine de o anumită
structură. În fiecare povestire există vocea unei
femei care spune o poveste şi fiecare voce spune
o poveste diferită, la persoana întîi. Fiecare voce
şi fiecare poveste sînt, aşadar, diferite, dar cele
15 povestiri alcătuiesc un fel de cor care propune
o imagine a Ungariei din anii ’70 - ’80.
De ce ai ales numai voci de femei? De unde
această preferinţă de a da o imagine a Ungariei
din anii ’70 şi ’80 prin vocile a 15 femei?
În mod normal, nu-mi place forma de naraţiune
la persoana întîi singular, dar, în acest
caz, am vrut să creez o atmosferă mai intimă,
în care fiecare voce să-şi spună povestea. Nu
sînt poveşti lungi, dar ele se concentrează pe
momente dificile din viaţa de zi cu zi: avortul,
divorţul sau momente grele din copilărie. Cele
15 povestiri pot să dea o imagine generală asupra
acelei perioade de timp, reconstruită însă
prin prisma experienţelor femeilor. Dar chiar
dacă eroinele sînt femei, nu consider că ar trebui
privită ca o carte pentru femei, ci ca una
despre destinul nostru comun.
Ai publicat de curînd un alt volum de povestiri, Superglue. Poţi să vorbeşti despre prozele
tale, ca tematică şi formulă stilistică, referindu-te la acesta din urmă în raport cu primul?
Acesta e cu totul altceva, pentru că Supergluee un soi de colecţie alcătuită din 55 de povestiri
foarte diferite, scrise în momente diferite şi
care vorbesc despre episoade diferite petrecute
în ultimii 55 de ani, în Ungaria. Fiecare dintre
ele acoperă un alt episod din perioada de după
schimbarea regimului. E adevărat că există similitudini
în ceea ce priveşte structura: ambele
volume conţin poveşti diferite, dar care încearcă
să ofere o imagine generală asupra vieţii din
acele vremuri. Superglue începe cu o povestire
care e un soi de monolog al unei femei tinere,
care are în jur de 20 de ani la venirea comunismului,
iar ultima e despre un băiat de 25 de ani,
fără adăpost, care vorbeşte acum şi care trăieşte
în Budapesta. În afară de aceste două volume,
am mai publicat un roman şi o altă carte, mai
experimentală ca formulă de proză, Pixel, care
a fost tradusă de curînd în germană şi macedoneană.
Este o carte ciudată de proză scurtă, care
funcţionează ca un cub Rubik şi care conţine 31
de proze. Cititorul trebuie să recreeze structura
poveştilor, care sînt plasate în locuri foarte diferite:
în Cluj-Napoca, în oraşe din Germania
sau din Marea Britanie. Are o structură complicată,
nonliniară: protagoniştii povestirilor sînt
aceiaşi, dar surprinşi în momente diferite din
vieţile lor, în locuri diferite şi în roluri diferite.
Uneori personajul e surprins în rolul de tînără
mamă, în altă povestire e o bătrînă plină de griji,
iar în alta, o arhitectă; la un moment dat, cititorul
îşi dă seama că este vorba despre acelaşi personaj.
Este o structură complicată, dar e şi amuzantă!
Te-ai distrat scriind-o?
Da, da, am nevoie de un desen complicat
atunci cînd scriu: am nevoie să vizualizez structura,
să văd legăturile dintre personaje, să mă
asigur că nu mă încurc în încrengătura dintre
ele. Pentru mine, structura este extrem de importantă.
Înainte de a studia literatura, am studiat
sculptura, am, aşadar, o altă formaţie la
bază. Atunci cînd scriu proză e ca atunci cînd
lucrez la o sculptură. Este mereu vorba despre
un act elaborat de construcţie. Cînd scriu proză,
îmi imaginez textul ca pe un corp care ocupă
un loc în spaţiu, ca pe o entitate tridimensională,
ceva ce poate fi realmente atins.
Ai descoperit la alţi scriitori aceeaşi ima -
gine despre text, despre corporalitatea lui, de -
spre care vorbeşti?
Da. Ultima carte care mi-a dat acest sentiment
a fost cartea lui Sofi Oksanen, Purificare.
Şi apoi un roman de Eugen Ruge, un mare roman
despre Germania de Est, o poveste de familie
şi despre felul în care schimbările politice
au afectat viaţa acestei familii. Eugen Ruge este
un autor german care stăpîneşte o tehnică foarte
rafinată şi care, în acest roman, descrie momente
diferite din ani diferiţi, în aşa fel încît
reuşeşte să intersecteze o structură diacronică
cu cea sincronică. Am admirat structura acestei
cărţi, cu atît mai mult cu cît eu sînt o persoană
cu latură vizuală foarte pronunţată şi iubesc
autorii care au aceeaşi apetenţă pentru
crearea unei structuri pe care o poţi vizualiza,
o structură care se aseamănă cu un edificiu vizual.
În seara în care ai avut lectura publică, de
la Librăria Bastilia, ai vorbit şi despre doi autori
români pe care i-ai citit şi pe care îi apreciezi:
Simona Popescu şi Filip Florian.
Povesteşte-mi, te rog, dacă mai ai şi alte legături
literare cu spaţiul românesc.
Da, mi-a plăcut mult un roman de Dan
Lungu, Cum să uiţi o femeie. Am iubit această
carte. Mircea Dinescu este un alt autor foarte
cunoscut, tradus în Ungaria, şi a fost şi foarte
bine tradus. Ana Blandiana, de asemenea, are
multe poezii traduse.
Ai putea să mai recomanzi cîţiva scriitori
şi scriitoare din Est care te-au impresionat şi
despre care crezi că ar trebui traduşi/traduse
mai mult?
Eugen Ruge, autorul german despre care
am vorbit, Joanna Bator, o scriitoare poloneză
extraordinară (şi o feministă) care a scris o trilogie
impresionantă, o prozatoare cu mult umor
şi sensibilitate. Krzysztof Varga, tot autor polonez,
ar merita tradus şi cunoscut şi în
România, ca să dau numai trei nume.
De ce crezi că nu se traduc foarte mult literaturile
mai mici între ele, deşi există o bogăţie
atît de mare de texte şi de idei venind
din aceste spaţii?
Nu cred că nu se traduc. Acest lucru se întîmplă,
dar e de fiecare dată o provocare pentru
edituri, cîtă vreme ştim că piaţa liberă a cărţilor
nu le-ar permite să supravieţuiască traducînd
foarte mult din aceste spaţii culturale. De
multe ori, aceste apariţii au nevoie de subvenţii,
nu sînt titluri care să ajungă bestselleruri,
aşa că autorii minunaţi din ţările învecinate pot
fi publicaţi doar în condiţiile în care editurile
care o fac scot profit din publicarea altor cărţi,
mult mai rentabile financiar. De multe ori, un
autor dintr-o ţară vecină din Est ajunge să fie
tradus într-o altă ţară din Est abia după ce a fost
tradus în germană sau engleză şi cartea lui a
avut succes în spaţiile acestor limbi. Aşadar, ca
să ajungi să fii tradus în maghiară, se poate să
fie nevoie ca mai întîi să fi fost tradus în germană,
lucru bizar, dar cam asta e tendinţa. Piaţa
de carte germană funcţionează ca un fel de test
pentru titlurile din Est.
Există, după părerea ta, un aer comun al
literaturii din Est, în raport cu Vestul, în sens
larg?
Cred că sînt două lucruri pe care le-aş sub -
linia, şi primul exemplu ţine de poezia care se
scrie în Ungaria. Mulţi poeţi contemporani din
Ungaria au fost influenţaţi de poezia britanică,
pentru că aceşti poeţi sînt şi traducători de poezie.
În ţara noastră, există o tradiţie specială în
ce priveşte traducerile şi, în multe cazuri, scriitorii
şi poeţii sînt şi traducători. Este un mare
avantaj, pentru că marii poeţi ai lumii sînt traduşi
de poeţi maghiari foarte buni. Multă poezie
contemporană anglo-saxonă a fost tradusă
în maghiară. E un tip de poezie foarte diferită,
pentru că presupune recursul la mai puţine de -
scrieri. Poezia maghiară e bazată pe imagine, e
mai descriptivă, mai vizuală, în timp ce poezia
anglo-saxonă e mai narativă, uneori sînt chiar
mici poeme în proză. Aşa că acest schimb a avut
un impact foarte mare asupra poeziei maghiare.
Alte diferenţe ar fi ironia prozei contemporane
din Ungaria, ingredient despre care aş spune
că e comun spaţiilor din Europa Centrală, e o
trăsătură distinctivă, foarte specială. Cred că
există, în aceste ţări, o tendinţă de a relativiza
lucrurile, o tendinţă explicabilă şi istoric. Există,
de exemplu, nişte texte maghiare bine traduse
în franceză, dar care au prins mult mai bine în
Belgia, pentru că belgienii rezonează mai bine
la tipul de ironie pe care ele îl conţin.
Te-ai confruntat cu vreun stereotip legat
de faptul că eşti o scriitoare din Europa de Est?
Absolut. Dacă vorbim despre spaţiile marilor
limbi de traducere, impresia mea este că
există acolo nişte categorii pentru diferite ţări,
nişte sertare, să spunem, şi cred că, în cazul
meu, nu era loc decît pentru unul, doi scriitori
din generaţia mea, din Ungaria. Atît era suficient!
De exemplu, exista categoria scriitorilor
de 40 de ani, care fuseseră socializaţi în perioada
de dinaintea căderii Zidului. Şi în această
categorie, un loc, nu mai mult. De exemplu, la
o agenţie mi s-a spus: „Îmi place foarte mult ce
scrieţi, dar o avem deja pe Terézia Mora! Bine,
am spus, dar noi două nu avem nimic în comun,
Terézia Mora e o scriitoare foarte bună,
dar sîntem foarte diferite!“. Aşa funcţionează
lucrurile acolo: există cîte un loc pentru fiecare
rol, unul, nu mai multe! E, aşadar, o chestiune
de rol şi nu de individualitate, de structura
aparte a unui autor.
Şi cum răspunzi în astfel de situaţii?
De fiecare dată cînd mi se spune că e foarte
interesant ce scriu, dar că editura nu poate publica
în traducere mai mulţi autori veniţi din
Ungaria, tot ce pot spune e că nu sînt Attila
Bartis şi că nu sînt Terézia Mora etc. Ce pot să
spun? E şi comic. În plus, trebuie să te pliezi
după legile marketingului, să fii mereu foarte
interesant, şi nu doar să scrii ceva interesant.
Pentru edituri contează să fii tînăr, pentru că
dacă vrei să vinzi, trebuie să călătoreşti mereu
şi să fii prezent la evenimente şi chiar trebuie
să fii cu totul special, eventual să ai un al treilea
ochi în frunte! Nu-mi place deloc direcţia
asta, pentru că eu cred că ceea ce e relevant, cartea
de vizită a unui scriitor, e doar propria frază.
Nu vreau să fiu interesantă, şi cu atît mai puţin
să fiu interesantă la nivel personal, pentru
că singurele lucruri care contează sînt frazele
pe care le scriu. Rolul meu nu este să fiu interesantă,
ci să compun fraze corect, cît mai corect
posibil.
Te-ai confruntat cu astfel de aşteptări sau
cu alt tip de prejudecăţi şi în Ungaria, sau doar
în spaţiile marilor limbi de circulaţie?
Un alt lucru pe care îl resping este să fiu
pusă în categoria femeilor scriitoare. Am oroare
de aşa ceva. În Ungaria, există această tendinţă
de a vorbi despre literatura scrisă de femei ca
despre o categorie aparte, iar eu nu vreau să fiu
inclusă într-o categorie laterală, ci să fac parte
dintr-un circuit integrat. Sînt femeie, dar nu am
categorisit niciodată scriitorii ca fiind bărbaţi.
Am oroare să fiu invitată alături de alte două
femei, de exemplu, pentru că, de multe ori, singurul
lucru pe care îl am în comun cu ele este
că… sîntem femei. Dar poate că aş fi avut mai
multe în comun cu alţi colegi scriitori bărbaţi,
care însă nu ar fi invitaţi pentru că sînt bărbaţi.
Cred că e incredibil ce se întîmplă. Nu cred că
a fi o femeie scriitoare ar trebui să fie ceva atît
de exotic, mai ales că jumătate din oamenii care
scriu literatură contemporană acum sînt femei.
Există această tendinţă, şi nu doar în Ungaria.
Odată, cînd am fost invitată la un eveniment,
în Germania, am avut senzaţia că m-au chemat
pentru că le lipsea o femeie! Eine Frau! Ima -
ginează-ţi cum ar fi ca un bărbat scriitor să fie
întrebat de moderator: „Cum vă simţiţi în timp
ce scrieţi, reflectaţi la faptul că sînteţi bărbat?“!
E absurd, dar cînd le sugerez să vorbim despre
cărţile mele, mi se spune că refuz întrebarea şi
că-mi refuz feminitatea sau că am o problemă
cu asta. Le spun că prefer să vorbesc despre
text, şi nu despre faptul că sînt o femeie. De
exemplu, mi s-a întîmplat să ajung pe scenă şi
să mă întrebe moderatorul cine are grijă de copii
în timpul lecturii mele! O astfel de întrebare
nu i s-ar pune niciodată unui bărbat scriitor,
chiar dacă ar avea copii. Mi-am pregătit, între
timp, şi răspunsul: le spun că pe copii i-am lăsat
închişi în dulap, cu nişte apă şi biscuiţi, şi
că ei sînt obişnuiţi! Pe lîngă asta, persistă încă
vechea manieră de evaluare: dacă vorbeşti despre
scriitură feminină, e ceva din start conotat un bărbat e, în continuare, un mare compliment.
De ce? Eu prefer să spun că scriu ca nimeni
altcineva, şi asta e tot. Consider că literatura
este ceva ce ţine de androginie, şi nu de
sexe. Atunci cînd scriu nu sînt femeie, pentru
că scriu despre lucruri general umane.
Cum te raportezi la tipul de scris al acestor
mari eroi culturali ai Ungariei, să le spunem:
Péter Nádas, László Krasznahorkai, Péter
Esterházy?
În primul rînd, toţi trei sînt foarte diferiţi între
ei, dar, e adevărat, sînt scriitori reprezentativi
pentru o generaţie şi importanţi pentru cea
care le-a urmat. Nádas a scris, de exemplu, prefaţa
primei mele cărţi traduse în Germania. Sînt
autorii cei mai cunoscuţi, traduşi peste tot în
lume, cei mai reprezentativi pentru literatura
maghiară. Imre Kertész a fost, de asemenea,
foarte important pentru a atrage atenţia asupra
literaturii maghiare. Mă gîndesc că interesant ar
fi ca cititorii lor să fie dispuşi, în continuare, să
încerce să citească şi să cumpere şi cărţile altor
autori maghiari. Aceşti prozatori cunoscuţi acum
peste tot în lume au influenţat generaţia care le-a
urmat, în Ungaria, iar acesta este un lucru cert.
Au fost postmodernii, prin definiţie. Cred însă
că acum se petrece o schimbare. Ceea ce mi se
pare intresant este că în aceste timpuri povestea
revine în literatură. Postmodernii au deconstruit-
o, au dinamitat-o, iar acum se întoarce în
literatură. Sigur, în alt mod decît existase înainte.
În anii 2000, de exemplu, era aproape imposibil
să găseşti un scriitor maghiar interesat să scrie
poveste. Krasznahorkai, de exemplu, are o carte
în care nu există personaje. Este ceva foarte post -
modern. Esterházy la fel: e foarte mult interesat
de jocul cu limbajul, de calambur, de finalurile
suspendate, de o pulverizare a naraţiunii. Limbaj
este destructurat, îmbucătăţit, lucru care face traducerea
unei astfel de cărţi extrem de dificilă.
Nádas, la rîndul lui, a creat un limbaj cu totul
special, caracteristic prozei lui, cu fraze lungi şi
cu o structură foarte complicată, cum e, de exemplu,
în Istorii paralele, ultima lui mare carte.
Acum, cred că există o a doua generaţie de post -
moderni, care nu mai este atît de ataşată de focalizarea
obsesivă pe limbaj şi care începe să scrie
poveşti, iar acest lucru este ceva nou.
În ce manieră crezi că se întoarce acum povestea,
sub ce formă poate fi ea recuperată
după acest detur prin experimentele sofisticate
ale marilor postmoderni?
Cred că în artele vizuale se petrece ceva asemănător.
De exemplu, în anii ’90 şi 2000, nu
exista decît conceptul: arta conceptuală şi atît.
Acum pictorii reîncep să picteze. Nu e neapărat
vorba de o întoarcere la figurativ, ci de o întoarcere
la tablou. Cred că la fel se întîmplă şi
cu revenirea poveştii în literatura contemporană.
Şi cred că se petrece un fel de sinteză în
literatură: scriitorii contemporani sînt conştienţi
de toate experimentele de dinaintea lor în momentul
în care revendică posibilitatea de a scrie
poveşti. Sigur, nu mai poţi fi naiv. Există o distanţă
faţă de limbaj, faţă de propriul limbaj literar,
şi avem nevoie de o asemenea distanţă.
Experienţa postmodernă este importantă pentru
a păstra această distanţă, dar nu putem continua
jocurile postmoderne fără să reflectăm
asupra lor. Generaţia mea a fost formată în plin
postmodernism, a fost formată de postmoderni,
dar acum, chiar şi autorii postmoderni cei mai
înfocaţi se reapucă să scrie poveşti. Este vorba
despre o redescoperire a poveştii, aş spune, cu
toată savoarea de după atomizarea ei. Desigur,
nu putem adopta postura unui narator naiv, nu
putem prelua maniera în care se scria în secolul
al XIX-lea, este, evident vorba despre o sinteză,
dar e limpede că povestea se întoarce pe
poarta din spate.
Aceşti mari postmoderni despre care ai
vorbit au în comun şi obsesia pentru trecut, şi
în special pentru trauma din trecut. Mai există
o astfel de fixaţie pentru trecut, pentru memorie,
în ceea ce se scrie acum în Ungaria?
Da, cred că da. Noi am fost formaţi în două
moduri radicale: o dată înainte de căderea comunismului,
şi încă o dată după. A fost nevoie să ne
schimbăm complet reflexele, comportamentul,
stilul de viaţă. Am să dau un sigur exemplu: îna -
inte de căderea comunismului, una dintre reguli
era să rămîi invizibil, cu orice preţ. Apoi, după
1989, regula a fost să devii cu orice preţ vizibil!
Aşadar, cred că este vorba despre o generaţie
traumatizată de acest lucru. Eu, de exemplu, încerc
să nu-mi transmit reflexele negative şi să nu
le proiectez asupra copiilor mei, dar sînt lucruri
instinctive, pe care nu le pot cenzura. Singurul
lucru pe care îl pot face este să scriu, să scriu, să
scriu şi să povestesc. Cred însă că următoarea generaţie
va fi total diferită. De exemplu, am călătorit
pentru prima dată cu fiul meu în afara ţării,
eram în tren şi deja trecuserăm în Austria, iar eu
îl îndemnam, foarte entuziasmată, să se uite pe
geam, că intraserăm în Austria! El era cufundat
într-o carte şi mi-a răspuns uşor blazat că e acelaşi
lucru, nu înţelege de unde atîta entuziasm.
Pentru el, să treacă graniţa şi să intre într-o altă
ţară nu era un eveniment.
Acum, în Ungaria, situaţia politică este
foarte tensionată, ca să folosesc cel mai moale
termen! Cum se vede dinspre lumea literară? Au fost decizii grave luate de guvernul Orbán,
apoi manifestaţii publice şi valuri de proteste.
Vă faceţi griji?
Da, desigur. Mulţi scriitori sînt foarte angoasaţi
în legătură cu ceea ce se întîmplă. Eu şi
soţul meu am fost foarte entuziasmaţi să vedem
că, în România, Klaus Iohannis a cîştigat alegerile
prezidenţiale. Era ceva inimaginabil în
Ungaria: cineva provenind dintr-o minoritate
etnică să fie ales preşedinte. Este incredibil!
Cred că, pentru România, este o etapă foarte
importantă. Cît despre Ungaria, cred că plonjează
într-o falsă nostalgie istorică, teribil de periculoasă.
Există forme de naţionalism extrem
de agresive, iar în ceea ce priveşte guvernul, se
face din ce în ce mai clară o tendinţă dictatorială
care ne aminteşte de ultima perioadă a kadarismului,
cu diferenţa că acum această tendinţă
dictatorială, în Ungaria, se agravează pe
zi ce trece. Pentru intelectuali, ca şi pentru întreaga
ţară, este ceva foarte angoasant. Aşadar,
am participat, şi eu şi soţul meu, la proteste, şi
percepţia mea este că ultimele tendinţe se arată
realmente îngrijorătoare.
Intermedierea dialogului în franceză
a fost făcută de Svetlana Cârstean.