„Cartea de vizită a unui scriitor e doar propria frază“

 
Krisztina Tóth este un nume de referinţă în literatura contemporană din Ungaria: cărţile ei sînt traduse în multe limbi şi au fost distinse cu foarte multe premii literare importante. A început ca poetă şi, după mai bine de zece cărţi de poezie, a trecut la proză, prin volumul de povestiri Cod de bare (2006). Ultima carte publicată este tot o colecţie de proze, cu titlul Superglue (2014), în care încearcă să surprindă, prin sondări în cotidianul mic, transformările care au afectat Ungaria de la momentul instalării comunismului şi pînă acum. Krisztina Tóth a fost în România, invitată la FILB, ocazie care a făcut posibil şi interviul de mai jos, un interviu care propune foarte multe piste de discuţie: de la preferinţele ei în materie de construcţie literară, pînă la relaţia dintre literaturile din Est, autorii favoriţi din România şi problemele pe care le generează regimul Orbán la Budapesta.
 
Ai scris foarte multă vreme poezie, înainte să treci la proză. A marcat această trecere şi o schimbare mai profundă, de interese sau de ordin interior?
Mi-am început cariera de poetă acum 25 de ani. Scrisesem cel puţin zece cărţi de poezie cînd am început să scriu proză. Am început să scriu proză pentru că, la un moment dat, am simţit că voiam să spun poveşti. Am vrut să descriu perioada în care mi-am petrecut copilăria, fără a-mi propune să pun pe hîrtie, propriu-zis, propriile poveşti, ci mai mult, să povestesc despre o perioadă din istoria recentă a ţării mele. Am simţit un fel de necesitate de a scrie poveşti mai lungi decît îmi permitea un poem. Am scris atunci o carte de proză scurtă care conţine 15 povestiri, iar titlul acestui volum este Cod de bare. Fiecare titlu al unei povestiri conţine cuvîntul linie, iar acest detaliu ţine de o anumită structură. În fiecare povestire există vocea unei femei care spune o poveste şi fiecare voce spune o poveste diferită, la persoana întîi. Fiecare voce şi fiecare poveste sînt, aşadar, diferite, dar cele 15 povestiri alcătuiesc un fel de cor care propune o imagine a Ungariei din anii ’70 - ’80.
 
De ce ai ales numai voci de femei? De unde această preferinţă de a da o imagine a Ungariei din anii ’70 şi ’80 prin vocile a 15 femei?
În mod normal, nu-mi place forma de naraţiune la persoana întîi singular, dar, în acest caz, am vrut să creez o atmosferă mai intimă, în care fiecare voce să-şi spună povestea. Nu sînt poveşti lungi, dar ele se concentrează pe momente dificile din viaţa de zi cu zi: avortul, divorţul sau momente grele din copilărie. Cele 15 povestiri pot să dea o imagine generală asupra acelei perioade de timp, reconstruită însă prin prisma experienţelor femeilor. Dar chiar dacă eroinele sînt femei, nu consider că ar trebui privită ca o carte pentru femei, ci ca una despre destinul nostru comun.
 
Ai publicat de curînd un alt volum de povestiri, Superglue. Poţi să vorbeşti despre prozele tale, ca tematică şi formulă stilistică, referindu-te la acesta din urmă în raport cu primul?
Acesta e cu totul altceva, pentru că Supergluee un soi de colecţie alcătuită din 55 de povestiri foarte diferite, scrise în momente diferite şi care vorbesc despre episoade diferite petrecute în ultimii 55 de ani, în Ungaria. Fiecare dintre ele acoperă un alt episod din perioada de după schimbarea regimului. E adevărat că există similitudini în ceea ce priveşte structura: ambele volume conţin poveşti diferite, dar care încearcă să ofere o imagine generală asupra vieţii din acele vremuri. Superglue începe cu o povestire care e un soi de monolog al unei femei tinere, care are în jur de 20 de ani la venirea comunismului, iar ultima e despre un băiat de 25 de ani, fără adăpost, care vorbeşte acum şi care trăieşte în Budapesta. În afară de aceste două volume, am mai publicat un roman şi o altă carte, mai experimentală ca formulă de proză, Pixel, care a fost tradusă de curînd în germană şi macedoneană. Este o carte ciudată de proză scurtă, care funcţionează ca un cub Rubik şi care conţine 31 de proze. Cititorul trebuie să recreeze structura poveştilor, care sînt plasate în locuri foarte diferite: în Cluj-Napoca, în oraşe din Germania sau din Marea Britanie. Are o structură complicată, nonliniară: protagoniştii povestirilor sînt aceiaşi, dar surprinşi în momente diferite din vieţile lor, în locuri diferite şi în roluri diferite. Uneori personajul e surprins în rolul de tînără mamă, în altă povestire e o bătrînă plină de griji, iar în alta, o arhitectă; la un moment dat, cititorul îşi dă seama că este vorba despre acelaşi personaj. Este o structură complicată, dar e şi amuzantă!
 
Te-ai distrat scriind-o?
Da, da, am nevoie de un desen complicat atunci cînd scriu: am nevoie să vizualizez structura, să văd legăturile dintre personaje, să mă asigur că nu mă încurc în încrengătura dintre ele. Pentru mine, structura este extrem de importantă. Înainte de a studia literatura, am studiat sculptura, am, aşadar, o altă formaţie la bază. Atunci cînd scriu proză e ca atunci cînd lucrez la o sculptură. Este mereu vorba despre un act elaborat de construcţie. Cînd scriu proză, îmi imaginez textul ca pe un corp care ocupă un loc în spaţiu, ca pe o entitate tridimensională, ceva ce poate fi realmente atins.
 
Ai descoperit la alţi scriitori aceeaşi ima - gine despre text, despre corporalitatea lui, de - spre care vorbeşti?
Da. Ultima carte care mi-a dat acest sentiment a fost cartea lui Sofi Oksanen, Purificare. Şi apoi un roman de Eugen Ruge, un mare roman despre Germania de Est, o poveste de familie şi despre felul în care schimbările politice au afectat viaţa acestei familii. Eugen Ruge este un autor german care stăpîneşte o tehnică foarte rafinată şi care, în acest roman, descrie momente diferite din ani diferiţi, în aşa fel încît reuşeşte să intersecteze o structură diacronică cu cea sincronică. Am admirat structura acestei cărţi, cu atît mai mult cu cît eu sînt o persoană cu latură vizuală foarte pronunţată şi iubesc autorii care au aceeaşi apetenţă pentru crearea unei structuri pe care o poţi vizualiza, o structură care se aseamănă cu un edificiu vizual.
 
În seara în care ai avut lectura publică, de la Librăria Bastilia, ai vorbit şi despre doi autori români pe care i-ai citit şi pe care îi apreciezi: Simona Popescu şi Filip Florian. Povesteşte-mi, te rog, dacă mai ai şi alte legături literare cu spaţiul românesc.
Da, mi-a plăcut mult un roman de Dan Lungu, Cum să uiţi o femeie. Am iubit această carte. Mircea Dinescu este un alt autor foarte cunoscut, tradus în Ungaria, şi a fost şi foarte bine tradus. Ana Blandiana, de asemenea, are multe poezii traduse.
 
Ai putea să mai recomanzi cîţiva scriitori şi scriitoare din Est care te-au impresionat şi despre care crezi că ar trebui traduşi/traduse mai mult?
Eugen Ruge, autorul german despre care am vorbit, Joanna Bator, o scriitoare poloneză extraordinară (şi o feministă) care a scris o trilogie impresionantă, o prozatoare cu mult umor şi sensibilitate. Krzysztof Varga, tot autor polonez, ar merita tradus şi cunoscut şi în România, ca să dau numai trei nume.
 
De ce crezi că nu se traduc foarte mult literaturile mai mici între ele, deşi există o bogăţie atît de mare de texte şi de idei venind din aceste spaţii?
Nu cred că nu se traduc. Acest lucru se întîmplă, dar e de fiecare dată o provocare pentru edituri, cîtă vreme ştim că piaţa liberă a cărţilor nu le-ar permite să supravieţuiască traducînd foarte mult din aceste spaţii culturale. De multe ori, aceste apariţii au nevoie de subvenţii, nu sînt titluri care să ajungă bestselleruri, aşa că autorii minunaţi din ţările învecinate pot fi publicaţi doar în condiţiile în care editurile care o fac scot profit din publicarea altor cărţi, mult mai rentabile financiar. De multe ori, un autor dintr-o ţară vecină din Est ajunge să fie tradus într-o altă ţară din Est abia după ce a fost tradus în germană sau engleză şi cartea lui a avut succes în spaţiile acestor limbi. Aşadar, ca să ajungi să fii tradus în maghiară, se poate să fie nevoie ca mai întîi să fi fost tradus în germană, lucru bizar, dar cam asta e tendinţa. Piaţa de carte germană funcţionează ca un fel de test pentru titlurile din Est.
 
Există, după părerea ta, un aer comun al literaturii din Est, în raport cu Vestul, în sens larg?
Cred că sînt două lucruri pe care le-aş sub - linia, şi primul exemplu ţine de poezia care se scrie în Ungaria. Mulţi poeţi contemporani din Ungaria au fost influenţaţi de poezia britanică, pentru că aceşti poeţi sînt şi traducători de poezie. În ţara noastră, există o tradiţie specială în ce priveşte traducerile şi, în multe cazuri, scriitorii şi poeţii sînt şi traducători. Este un mare avantaj, pentru că marii poeţi ai lumii sînt traduşi de poeţi maghiari foarte buni. Multă poezie contemporană anglo-saxonă a fost tradusă în maghiară. E un tip de poezie foarte diferită, pentru că presupune recursul la mai puţine de - scrieri. Poezia maghiară e bazată pe imagine, e mai descriptivă, mai vizuală, în timp ce poezia anglo-saxonă e mai narativă, uneori sînt chiar mici poeme în proză. Aşa că acest schimb a avut un impact foarte mare asupra poeziei maghiare. Alte diferenţe ar fi ironia prozei contemporane din Ungaria, ingredient despre care aş spune că e comun spaţiilor din Europa Centrală, e o trăsătură distinctivă, foarte specială. Cred că există, în aceste ţări, o tendinţă de a relativiza lucrurile, o tendinţă explicabilă şi istoric. Există, de exemplu, nişte texte maghiare bine traduse în franceză, dar care au prins mult mai bine în Belgia, pentru că belgienii rezonează mai bine la tipul de ironie pe care ele îl conţin.
 
Te-ai confruntat cu vreun stereotip legat de faptul că eşti o scriitoare din Europa de Est?
Absolut. Dacă vorbim despre spaţiile marilor limbi de traducere, impresia mea este că există acolo nişte categorii pentru diferite ţări, nişte sertare, să spunem, şi cred că, în cazul meu, nu era loc decît pentru unul, doi scriitori din generaţia mea, din Ungaria. Atît era suficient! De exemplu, exista categoria scriitorilor de 40 de ani, care fuseseră socializaţi în perioada de dinaintea căderii Zidului. Şi în această categorie, un loc, nu mai mult. De exemplu, la o agenţie mi s-a spus: „Îmi place foarte mult ce scrieţi, dar o avem deja pe Terézia Mora! Bine, am spus, dar noi două nu avem nimic în comun, Terézia Mora e o scriitoare foarte bună, dar sîntem foarte diferite!“. Aşa funcţionează lucrurile acolo: există cîte un loc pentru fiecare rol, unul, nu mai multe! E, aşadar, o chestiune de rol şi nu de individualitate, de structura aparte a unui autor.
 
Şi cum răspunzi în astfel de situaţii?
De fiecare dată cînd mi se spune că e foarte interesant ce scriu, dar că editura nu poate publica în traducere mai mulţi autori veniţi din Ungaria, tot ce pot spune e că nu sînt Attila Bartis şi că nu sînt Terézia Mora etc. Ce pot să spun? E şi comic. În plus, trebuie să te pliezi după legile marketingului, să fii mereu foarte interesant, şi nu doar să scrii ceva interesant. Pentru edituri contează să fii tînăr, pentru că dacă vrei să vinzi, trebuie să călătoreşti mereu şi să fii prezent la evenimente şi chiar trebuie să fii cu totul special, eventual să ai un al treilea ochi în frunte! Nu-mi place deloc direcţia asta, pentru că eu cred că ceea ce e relevant, cartea de vizită a unui scriitor, e doar propria frază. Nu vreau să fiu interesantă, şi cu atît mai puţin să fiu interesantă la nivel personal, pentru că singurele lucruri care contează sînt frazele pe care le scriu. Rolul meu nu este să fiu interesantă, ci să compun fraze corect, cît mai corect posibil.
 
Te-ai confruntat cu astfel de aşteptări sau cu alt tip de prejudecăţi şi în Ungaria, sau doar în spaţiile marilor limbi de circulaţie?
Un alt lucru pe care îl resping este să fiu pusă în categoria femeilor scriitoare. Am oroare de aşa ceva. În Ungaria, există această tendinţă de a vorbi despre literatura scrisă de femei ca despre o categorie aparte, iar eu nu vreau să fiu inclusă într-o categorie laterală, ci să fac parte dintr-un circuit integrat. Sînt femeie, dar nu am categorisit niciodată scriitorii ca fiind bărbaţi. Am oroare să fiu invitată alături de alte două femei, de exemplu, pentru că, de multe ori, singurul lucru pe care îl am în comun cu ele este că… sîntem femei. Dar poate că aş fi avut mai multe în comun cu alţi colegi scriitori bărbaţi, care însă nu ar fi invitaţi pentru că sînt bărbaţi. Cred că e incredibil ce se întîmplă. Nu cred că a fi o femeie scriitoare ar trebui să fie ceva atît de exotic, mai ales că jumătate din oamenii care scriu literatură contemporană acum sînt femei. Există această tendinţă, şi nu doar în Ungaria. Odată, cînd am fost invitată la un eveniment, în Germania, am avut senzaţia că m-au chemat pentru că le lipsea o femeie! Eine Frau! Ima - ginează-ţi cum ar fi ca un bărbat scriitor să fie întrebat de moderator: „Cum vă simţiţi în timp ce scrieţi, reflectaţi la faptul că sînteţi bărbat?“! E absurd, dar cînd le sugerez să vorbim despre cărţile mele, mi se spune că refuz întrebarea şi că-mi refuz feminitatea sau că am o problemă cu asta. Le spun că prefer să vorbesc despre text, şi nu despre faptul că sînt o femeie. De exemplu, mi s-a întîmplat să ajung pe scenă şi să mă întrebe moderatorul cine are grijă de copii în timpul lecturii mele! O astfel de întrebare nu i s-ar pune niciodată unui bărbat scriitor, chiar dacă ar avea copii. Mi-am pregătit, între timp, şi răspunsul: le spun că pe copii i-am lăsat închişi în dulap, cu nişte apă şi biscuiţi, şi că ei sînt obişnuiţi! Pe lîngă asta, persistă încă vechea manieră de evaluare: dacă vorbeşti despre scriitură feminină, e ceva din start conotat un bărbat e, în continuare, un mare compliment. De ce? Eu prefer să spun că scriu ca nimeni altcineva, şi asta e tot. Consider că literatura este ceva ce ţine de androginie, şi nu de sexe. Atunci cînd scriu nu sînt femeie, pentru că scriu despre lucruri general umane.
 
Cum te raportezi la tipul de scris al acestor mari eroi culturali ai Ungariei, să le spunem: Péter Nádas, László Krasznahorkai, Péter Esterházy?
În primul rînd, toţi trei sînt foarte diferiţi între ei, dar, e adevărat, sînt scriitori reprezentativi pentru o generaţie şi importanţi pentru cea care le-a urmat. Nádas a scris, de exemplu, prefaţa primei mele cărţi traduse în Germania. Sînt autorii cei mai cunoscuţi, traduşi peste tot în lume, cei mai reprezentativi pentru literatura maghiară. Imre Kertész a fost, de asemenea, foarte important pentru a atrage atenţia asupra literaturii maghiare. Mă gîndesc că interesant ar fi ca cititorii lor să fie dispuşi, în continuare, să încerce să citească şi să cumpere şi cărţile altor autori maghiari. Aceşti prozatori cunoscuţi acum peste tot în lume au influenţat generaţia care le-a urmat, în Ungaria, iar acesta este un lucru cert. Au fost postmodernii, prin definiţie. Cred însă că acum se petrece o schimbare. Ceea ce mi se pare intresant este că în aceste timpuri povestea revine în literatură. Postmodernii au deconstruit- o, au dinamitat-o, iar acum se întoarce în literatură. Sigur, în alt mod decît existase înainte. În anii 2000, de exemplu, era aproape imposibil să găseşti un scriitor maghiar interesat să scrie poveste. Krasznahorkai, de exemplu, are o carte în care nu există personaje. Este ceva foarte post - modern. Esterházy la fel: e foarte mult interesat de jocul cu limbajul, de calambur, de finalurile suspendate, de o pulverizare a naraţiunii. Limbaj este destructurat, îmbucătăţit, lucru care face traducerea unei astfel de cărţi extrem de dificilă. Nádas, la rîndul lui, a creat un limbaj cu totul special, caracteristic prozei lui, cu fraze lungi şi cu o structură foarte complicată, cum e, de exemplu, în Istorii paralele, ultima lui mare carte. Acum, cred că există o a doua generaţie de post - moderni, care nu mai este atît de ataşată de focalizarea obsesivă pe limbaj şi care începe să scrie poveşti, iar acest lucru este ceva nou.
 
În ce manieră crezi că se întoarce acum povestea, sub ce formă poate fi ea recuperată după acest detur prin experimentele sofisticate ale marilor postmoderni?
Cred că în artele vizuale se petrece ceva asemănător. De exemplu, în anii ’90 şi 2000, nu exista decît conceptul: arta conceptuală şi atît. Acum pictorii reîncep să picteze. Nu e neapărat vorba de o întoarcere la figurativ, ci de o întoarcere la tablou. Cred că la fel se întîmplă şi cu revenirea poveştii în literatura contemporană. Şi cred că se petrece un fel de sinteză în literatură: scriitorii contemporani sînt conştienţi de toate experimentele de dinaintea lor în momentul în care revendică posibilitatea de a scrie poveşti. Sigur, nu mai poţi fi naiv. Există o distanţă faţă de limbaj, faţă de propriul limbaj literar, şi avem nevoie de o asemenea distanţă. Experienţa postmodernă este importantă pentru a păstra această distanţă, dar nu putem continua jocurile postmoderne fără să reflectăm asupra lor. Generaţia mea a fost formată în plin postmodernism, a fost formată de postmoderni, dar acum, chiar şi autorii postmoderni cei mai înfocaţi se reapucă să scrie poveşti. Este vorba despre o redescoperire a poveştii, aş spune, cu toată savoarea de după atomizarea ei. Desigur, nu putem adopta postura unui narator naiv, nu putem prelua maniera în care se scria în secolul al XIX-lea, este, evident vorba despre o sinteză, dar e limpede că povestea se întoarce pe poarta din spate.
 
Aceşti mari postmoderni despre care ai vorbit au în comun şi obsesia pentru trecut, şi în special pentru trauma din trecut. Mai există o astfel de fixaţie pentru trecut, pentru memorie, în ceea ce se scrie acum în Ungaria?
Da, cred că da. Noi am fost formaţi în două moduri radicale: o dată înainte de căderea comunismului, şi încă o dată după. A fost nevoie să ne schimbăm complet reflexele, comportamentul, stilul de viaţă. Am să dau un sigur exemplu: îna - inte de căderea comunismului, una dintre reguli era să rămîi invizibil, cu orice preţ. Apoi, după 1989, regula a fost să devii cu orice preţ vizibil! Aşadar, cred că este vorba despre o generaţie traumatizată de acest lucru. Eu, de exemplu, încerc să nu-mi transmit reflexele negative şi să nu le proiectez asupra copiilor mei, dar sînt lucruri instinctive, pe care nu le pot cenzura. Singurul lucru pe care îl pot face este să scriu, să scriu, să scriu şi să povestesc. Cred însă că următoarea generaţie va fi total diferită. De exemplu, am călătorit pentru prima dată cu fiul meu în afara ţării, eram în tren şi deja trecuserăm în Austria, iar eu îl îndemnam, foarte entuziasmată, să se uite pe geam, că intraserăm în Austria! El era cufundat într-o carte şi mi-a răspuns uşor blazat că e acelaşi lucru, nu înţelege de unde atîta entuziasm. Pentru el, să treacă graniţa şi să intre într-o altă ţară nu era un eveniment.
 
Acum, în Ungaria, situaţia politică este foarte tensionată, ca să folosesc cel mai moale termen! Cum se vede dinspre lumea literară? Au fost decizii grave luate de guvernul Orbán, apoi manifestaţii publice şi valuri de proteste. Vă faceţi griji?
Da, desigur. Mulţi scriitori sînt foarte angoasaţi în legătură cu ceea ce se întîmplă. Eu şi soţul meu am fost foarte entuziasmaţi să vedem că, în România, Klaus Iohannis a cîştigat alegerile prezidenţiale. Era ceva inimaginabil în Ungaria: cineva provenind dintr-o minoritate etnică să fie ales preşedinte. Este incredibil! Cred că, pentru România, este o etapă foarte importantă. Cît despre Ungaria, cred că plonjează într-o falsă nostalgie istorică, teribil de periculoasă. Există forme de naţionalism extrem de agresive, iar în ceea ce priveşte guvernul, se face din ce în ce mai clară o tendinţă dictatorială care ne aminteşte de ultima perioadă a kadarismului, cu diferenţa că acum această tendinţă dictatorială, în Ungaria, se agravează pe zi ce trece. Pentru intelectuali, ca şi pentru întreaga ţară, este ceva foarte angoasant. Aşadar, am participat, şi eu şi soţul meu, la proteste, şi percepţia mea este că ultimele tendinţe se arată realmente îngrijorătoare.
 
Intermedierea dialogului în franceză a fost făcută de Svetlana Cârstean.