Jurnal de FILIT: Ziua II – „Literatura este ca o pereche de pantofi pe care o fac, o scot în târg și cui îi place, s-o cumpere”
A doua zi de festival a început în plină fervoare. Când am ajuns la
Casa FILIT, dimineața, era deja puhoi de lume. După ce mi-am luat
cafeaua fără de care n-aș putea să mișc nici măcar un neuron, am decis
să mă mă duc la următorul eveniment care era în program. Nu m-am grăbit
să o fac.
M-am așezat pe o bancă și, bându-mi cafeaua, am început să mă uit prin jur.
Scriitorii nu-și prea făceau apariția de dimineață, asta e clar. Tinerii voluntari mișunau peste tot. Am observat venind un cârd de copii, foarte bucuroși. Probabil veniseră cu clasa, și-au făcut o poză de grup chiar în fața cortului FILIT și trepidau de nerăbdare să vadă ce se petrece. Așa cum am zis și ieri, mă minunez, și mi se întâmplă și astăzi, de implicarea elevilor în tot ce înseamnă festivalul ăsta.
Am pășit în cort, curioasă să-l ascult pe Radu Aldulescu în evenimentul ce urma să înceapă în câteva momente. Partener de discuții se întâmpla să fie scriitorul Marius Daniel Oprea și trebuia să sosească și Dumitru Țepeneag.
Când totul a început, am fost anunțați că Dumitru Țepeneag nu mai vine. Aproape cu sfială, se apropie Aldulescu și după momente de șușoteală, moderatoarea evenimentului, Roxana Pătraș, face o scurtă trecere prin biografia celor doi scriitori prezenți, Radu Aldulescu și Marius Daniel Oprea.
Marius Daniel Oprea a frecventat cenaclurile literare de la Brașov
alături de Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, Alexandru Mușina
etc. În 1990, decide să emigreze în Elveția, la spusele lui, îndrăgostit
de o frumoasă elvețiancă și de atunci, publică în limba franceză.
Singurul roman tradus în limba română este Simfonia lupului.
Radu Aldulescu a debutat în 1993 la Editura Albatros cu romanul Sonată pentru acordeon și de atunci a tot publicat volume de o superbă scriitură: Amantul colivăresei, Îngerul încălecat, Ana Maria și îngerii, Proorocii Ierusalimului etc.
Adevărul e că niciodată n-am știut, nefiind jurnalist de profesie, ce
să scriu cu adevărat despre un eveniment la care iau parte.
Răspunsurile autorilor? Felul în care încearcă să dea cel mai bun
răspuns pentru public, să fie cât mai corect și cât mai personal, felul
în care foarte mulți șovăiesc și se simt vizibil încorsetați că trebuie
să vorbească despre operele lor?
Oricum, între cei doi scriitori, puteai să trasezi cu ochiul liber o graniță solidă și impenetrabilă aproape cât China. Caractere diametral opuse, insolubile, indivizibile, care nu se puteau și nu ar putea vreodată să graviteze în jurul aceluiași nucleu. Efervescența și nebunia și optimismul lui Oprea și nostalgia, pesimismul și cumva resemnarea liniștită și umbrită de zâmbet al lui Aldulescu.
Roxana îl întreabă pe Aldulescu, în opoziție cu Oprea, el de ce n-a plecat în străinătate. Pentru Aldulescu, a pleca în străinătate, să scrii în altă limbă, este o experiență atroce de care n-ar fi în stare. Oprea, în schimb, plecat de aproape 24 de ani din România, spune că nu este de origine română, așa cum toți îl cataloghează, fiind trimis de Elveția la FILIT. Este român, și se simte în vocea lui cum apasă cuvintele astea, ceva ce a mai zis-o și a repetat-o zilele trecute.
De asemenea, spune că are trei „nași” literari, cei care l-au susținut și l-au descoperit, cum ar veni. Roxana se întoarce spre Aldulescu și îl întreabă daca el are vreun naș.
Este vocal, gesticulează, argumentează și privește drept în ochi fără codeală. Drept replică, el spune că din scris câștigă o parte, dar cum viața în Elveția e scumpă, din cărți scoate suficient cât să-și ia un vin mai bun sau să ia masa la restaurant, nu să-și cumpere un Ferrari.
Marius Daniel Oprea, cu un rânjet victorios și ultimativ, cumva, spune că s-ar vedea președintele românilor pentru că este un rebel.
Roxana se întoarce spre Aldulescu să spună că și el e un rebel, cât este autentic și cât e poză din totul.
În schimb, pentru Aldulescu, scriitorul are cel mai înalt statut, este mai legat de trecut decât un om obișnuit și dacă trăiește în prezent, riscă șă-și piardă harul. Duce cu el un „lest al trecutului”.
Discuțiile au fost lungi și în contradictoriu. Am ieșit din sală copleșită și aproape sufocată. Dacă pesimismul binecunoscut al lui Aldulescu, pe alocuri greu și catastrofist, nu-ți dădea aproape nicio șansă la o minimă serenitate în țara asta, contraponderea optimismului clocotitor al lui Marius Daniel Oprea a mai îndulcit amăreala pastilei de penicilină pe care ne-o întindea Aldulescu. Doi autori ca două galaxii care nu se vor întâlni niciodată, nici în ideologii, nici în felul în care scriu. Măcar în același fel de a spera sau măcar în același fel de a gesticula. A fost o experiență pe care am tot rumegat-o câteva ore bune, zăcând pe banca din fața Casei FILIT.
scrisă de
sursa: hyperliteratura.ro
M-am așezat pe o bancă și, bându-mi cafeaua, am început să mă uit prin jur.
Scriitorii nu-și prea făceau apariția de dimineață, asta e clar. Tinerii voluntari mișunau peste tot. Am observat venind un cârd de copii, foarte bucuroși. Probabil veniseră cu clasa, și-au făcut o poză de grup chiar în fața cortului FILIT și trepidau de nerăbdare să vadă ce se petrece. Așa cum am zis și ieri, mă minunez, și mi se întâmplă și astăzi, de implicarea elevilor în tot ce înseamnă festivalul ăsta.
Am pășit în cort, curioasă să-l ascult pe Radu Aldulescu în evenimentul ce urma să înceapă în câteva momente. Partener de discuții se întâmpla să fie scriitorul Marius Daniel Oprea și trebuia să sosească și Dumitru Țepeneag.
Când totul a început, am fost anunțați că Dumitru Țepeneag nu mai vine. Aproape cu sfială, se apropie Aldulescu și după momente de șușoteală, moderatoarea evenimentului, Roxana Pătraș, face o scurtă trecere prin biografia celor doi scriitori prezenți, Radu Aldulescu și Marius Daniel Oprea.
Marius Daniel Oprea a frecventat cenaclurile literare de la Brașov
alături de Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, Alexandru Mușina
etc. În 1990, decide să emigreze în Elveția, la spusele lui, îndrăgostit
de o frumoasă elvețiancă și de atunci, publică în limba franceză.
Singurul roman tradus în limba română este Simfonia lupului.Radu Aldulescu a debutat în 1993 la Editura Albatros cu romanul Sonată pentru acordeon și de atunci a tot publicat volume de o superbă scriitură: Amantul colivăresei, Îngerul încălecat, Ana Maria și îngerii, Proorocii Ierusalimului etc.Oricum, între cei doi scriitori, puteai să trasezi cu ochiul liber o graniță solidă și impenetrabilă aproape cât China. Caractere diametral opuse, insolubile, indivizibile, care nu se puteau și nu ar putea vreodată să graviteze în jurul aceluiași nucleu. Efervescența și nebunia și optimismul lui Oprea și nostalgia, pesimismul și cumva resemnarea liniștită și umbrită de zâmbet al lui Aldulescu.
Roxana îl întreabă pe Aldulescu, în opoziție cu Oprea, el de ce n-a plecat în străinătate. Pentru Aldulescu, a pleca în străinătate, să scrii în altă limbă, este o experiență atroce de care n-ar fi în stare. Oprea, în schimb, plecat de aproape 24 de ani din România, spune că nu este de origine română, așa cum toți îl cataloghează, fiind trimis de Elveția la FILIT. Este român, și se simte în vocea lui cum apasă cuvintele astea, ceva ce a mai zis-o și a repetat-o zilele trecute.
De asemenea, spune că are trei „nași” literari, cei care l-au susținut și l-au descoperit, cum ar veni. Roxana se întoarce spre Aldulescu și îl întreabă daca el are vreun naș.
Nu văd să am vreun naș, modele cel mult. Philip Roth, Haruki Murakami, Saul Bellow, Mo Yan (este halucinant, el chiar ar putea să-mi fie naș), Faulkner, aș vrea să am personajele lui Faulkner.Vine vorba și de faptul că Aldulescu „cochetează cu stânga”.
Statutul scriitorului este tot mai jos, e mai rău decât acum 5 ani. Din scris se câștigă, numai scriitorul nu câștigă.Știam că Aldulescu este de un pesimism covârșitor. Știam că există în el (și nici măcar nu trebuie să-i citești cărțile ca să-ți dai seama de asta) o rană adâncă, o ireversibilitate și o invulnerabilitate a senzației de rău și de fatalitate. Pe tărâmul celălalt, trona optimismul orbitor și războinic al lui Oprea.
Este vocal, gesticulează, argumentează și privește drept în ochi fără codeală. Drept replică, el spune că din scris câștigă o parte, dar cum viața în Elveția e scumpă, din cărți scoate suficient cât să-și ia un vin mai bun sau să ia masa la restaurant, nu să-și cumpere un Ferrari.
Marius Daniel Oprea, cu un rânjet victorios și ultimativ, cumva, spune că s-ar vedea președintele românilor pentru că este un rebel.
Roxana se întoarce spre Aldulescu să spună că și el e un rebel, cât este autentic și cât e poză din totul.
Aș vrea să cred că nu e poză, dar rebel fiind, n-ajungi nici președinte de scară.Digresiunile se lungesc ca o gumă de mestecat întinsă, până când vine vorba de statutul de scriitor și Marius Daniel Oprea spune că:
N-am nevoie de statutul de scriitor. Scriitorul nu este mai important decât un șofer, de exemplu.A mai spus că scriitorul nu poate să vină cu definiția lui despre ce e literatura, că nu poate să vină să-ți arate el cum stă toată treaba cu cultura, cu adevărurile ultime.
În schimb, pentru Aldulescu, scriitorul are cel mai înalt statut, este mai legat de trecut decât un om obișnuit și dacă trăiește în prezent, riscă șă-și piardă harul. Duce cu el un „lest al trecutului”.
Eu nu relativizez misiunea scriitorului, sunt exact opusul.Când a venit vorba de publicul țintă, Oprea, destul de tare intrigat de sintagmă, a trântit următoarea frază care a smuls râsete din sală:
Literatura este ca o pereche de pantofi pe care o fac, o scot în târg și cui îi place, s-o cumperePână și Aldulescu a râs și a spus că i se pare aproape halucinant felul în care colegul său vede literatura și cumva puteai să observi că se predă optimismului atât de năucitor al lui Oprea căruia parcă nu avea destulă forță să-i facă față.
Discuțiile au fost lungi și în contradictoriu. Am ieșit din sală copleșită și aproape sufocată. Dacă pesimismul binecunoscut al lui Aldulescu, pe alocuri greu și catastrofist, nu-ți dădea aproape nicio șansă la o minimă serenitate în țara asta, contraponderea optimismului clocotitor al lui Marius Daniel Oprea a mai îndulcit amăreala pastilei de penicilină pe care ne-o întindea Aldulescu. Doi autori ca două galaxii care nu se vor întâlni niciodată, nici în ideologii, nici în felul în care scriu. Măcar în același fel de a spera sau măcar în același fel de a gesticula. A fost o experiență pe care am tot rumegat-o câteva ore bune, zăcând pe banca din fața Casei FILIT.
scrisă de
sursa: hyperliteratura.ro