„Literatura română scrie pe mine!“

În august 2010, Casa de pariuri literare se lansa pe piaţa editorială. Şi de-atunci, în fiecare an, a încercat să se reinventeze. Povestea editorială a început cu două reeditări (Spitalul manechinelor şi Dactilografa de noapte de Nora Iuga), în ideea că trebuie să existe o continuitate, chiar dacă se-ncepe de la zero (cei doi acţionari au pariat cîte 1.000 de lei de căciulă, pentru a păstra o alură 2000-istă). Practic, an de an, s-a adăugat ceva. E-book-urile (cu mult înainte să devină o modă), festivalul editurii (CDPL FEST-urile), canalul YouTube al editurii. E mult, e puţin? Dacă am număra şi documentarele cu scriitori, poate părea ceva complex. Din interior, nu pare decît ceva normal. Trei nominalizări şi-un trofeu cîştigat la Gala Bun de Tipar, un proiect cu zece titluri din zece propuse cîştigat la AFCN (care ne-a adus atacuri inimaginabile din partea multor gură-cască, mai ales dintre cei care nu au ştiut să citească preţul de vînzare al cărţilor sau n-au găsit de cuviinţă să-ntrebe scriitorii din proiect dacă şi-au primit au ba drepturile de autor), o participare cu cîntec la Gaudeamus (cu o cenzură crasă din partea organizatorilor, semnalată la momentul potrivit – încă o dată mulţumiri dlui Gabriel Liiceanu pentru gestul atît de rar de a ne încuraja în condiţiile date într-o industrie a orgoliilor). Un site funcţional, cu date clare de identificare, cîteva nominalizări la premiile literare, mai multe manuscrise pierdute pe ultima sută şi devenite laureate pentru case mai mici sau mai mari, incredibile meciuri pe reţelele de socializare (greu de rezumat şi greu de imaginat, faţă de care, în afara tonului, editura nu are ce să-şi reproşeze, toţi ar trebui să-nţeleagă că fără reguli nu există competiţie reală şi nici măcar autorii nu au imunitate cînd atacă fără motiv şi sub centură, pînă la urmă respectul sau e reciproc, sau nu e deloc). Pe scurt, agitaţie şi imaginaţie, mult zgomot şi vise urîte, dar şi satisfacţia că se poate. Pentru că, într-o industrie care nu are (o să tot repet) o istorie a editurilor, care nu e obişnuită să-şi conserve memoria, în care săptămînal dispar publicaţii/muzee, dar apar puzderie de evenimente, o editură nu-şi poate propune decît o piaţă fair-play.
Dacă e obositor să tot vorbeşti despre bolile sistemului literar (mafia de carte şcolară care a generat indiferenţa noilor generaţii de elevi şi, mai ales, de profesori, dar şi cinismul noilor sponsori literari, incompetenţa bibliotecilor, tupeul intermediarilor, lipsa strategiilor pe termen lung, accentul pe consum, nu pe construcţie, lipsa de atitudine faţă de mizeriile dovedite în timp, amestecul valoric incredibil practicat de fel de fel de organizatori – mai nou, dependenţi politic), dacă industria numără 4.000 de edituri şi auspiciile sînt favorabile (dragi autori, în perspectiva unui 2021 prosper cultural, veţi găsi de la an la an un număr tot mai mare de festivaluri şi promenade cu voie de la oficialităţile locale, nu vă faceţi griji, bani vor fi), ce rost mai are să ne plîngem de-o cenzură la un tîrg de carte sau de nişte contre cu librării cu principii (care nu plătesc cu lunile, dar ţin cărţile prin depozite, nici măcar la raft)?
La o aşa aniversare n-are nici un sens să reiau discuţiile şi disputele cu fel de fel de profesionişti sau să mă refer la un aspect care, în principiu, nu interesează pe mai nimeni. La o adică, ce-şi poate propune o editură în anul de graţie 2014? Să nu rămînă de căruţă, să primească măcar o invitaţie formală (nu un decont!) la marile festivaluri literare care consumă într-o săptămînă bugetul a zece reviste pe un an, să-şi încaseze facturile într-un termen cît de cît rezonabil, să trateze complet şi corect cu un autor care-i bate la uşă. Restul e can-can şi istorie literară. Şi, pentru că documentarul CDPL STORY tocmai a primit nominalizarea la festivalul de film documentar ASTRA, îmi voi permite să selectez, în locul altor considerente, cîteva pasaje din el. Nu de alta, dar peste nişte ani vom privi înapoi la toate aceste aspecte şi ne vom întreba, fără îndoială: a meritat sau nu? Acum, în august 2014, CDPL o ia pe un nou drum. Victor Jalbă-Şoimaru, unul dintre cei mai buni DTP-işti din falnica industrie a falimentului moral, o ia pe un alt drum. Tocmai de aceea, ţin să-i mulţumesc public pentru aderenţă şi răbdare. Aceleaşi mulţumiri partenerilor noştri, mai ales revistelor, care se încăpăţînează să păstreze vie memoria culturală.

CDPL STORY (extrase)

2013. România editorială numără şase asociaţii profesionale şi un număr record şi încă incert de edituri. De trei ani, Casa de pariuri literare îşi joacă singura carte disponibilă: literatura română. Istoria literară ar putea consemna că noul val editorial începe de aici. Doar că nu de azi, de ieri, cu finanţatori fantomă şi cu investiţii peste noapte. Veneau din underground şi s-au dus spre cinema. Dacă istoria literară va mai reprezenta ceva, cei care o vor citi şi o vor scrie vor consemna că, la începutul anilor 2000, doi nebuni s-au decis să parieze cîte 1.000 de lei de căciulă pentru a demonstra că literatura se poate autosusţine într-o ţară în care orice grafoman devenea scriitor printr-o tipăritură te miri unde. Şi, ca să intre în lumea editorială cu zîmbetul pe buze, ca-ntr-un parc de distracţii, au avut primul PR junior la propriu, sub 18 ani. „Literatura română scrie pe mine!“ era sloganul editurii şi, indiferent de scandalurile şi războaiele în care au fost implicaţi, au încercat să fie corecţi, să nu stea în genunchi sau cu mîna întinsă. CDPL STORY e povestea lor.
un cristian: Venim din underground şi mergem spre cinema. N-am moştenit banii nimănui, nu ne împrumută x sau y. Pur şi simplu, am construit în ultimii 15 ani. Prin ediţii underground, carneţele de poezie distribuite gratuit, prin reviste independente şi, iată, printr-un proiect editorial. Ştim unde vrem s-ajungem, dar e foarte complicat traseul ăsta. Foarte complicat pentru că, pe de o parte, există o piaţă paralelă, e vorba de vînzarea de carte şcolară, o vînzare care practic elimină vînzările din librării şi îndepărtează publicul tînăr de literatura contemporană, şi o piaţă neagră ilustrată de edituri care funcţionează făsă case de marcat, fără contracte, care confundă o carte cu un top de hîrtie şi care efectiv funcţionează doar pentru a-şi ridica – să zicem – un imperiu. Nu ne interesează să ne ridicăm un imperiu, ci să ne-atingem obiectivele. Obiectivul fundamental este acela de a avea acces la toţi scriitorii români.
Cătălina BĂLAN: CDPL a ajuns ce şi-a propus să fie. O editură spectacol, ai cărei autori sînt totodată personaje în CDPL FESTurile care au loc lunar în Club A. Mă gândesc că oamenii apreciază la CDPL FEST-uri şi la CDPL, în general, atmosfera lejeră, fără pretenţii, fără veleităţi, şi un anume gen de spontaneitate.
un cristian: Mulţi confundă o editură cu un taxi. Că plătesc sau nu plătesc, se plimbă cu el ca s-ajungă la o destinaţie mai mult sau mai puţin literară. Ideea este că noi vrem să schimbăm percepţia asta şi să transformăm o editură într-un brand. Mai există şi cei care spun că nu sînt interesaţi de literatura română contemporană. Foarte bine, mesajul e clar: nu eşti interesat de literatura română contemporană – atunci, fără supărare, nu ne interesezi.
Victor JALBĂ-ŞOIMARU: Editura a luat naştere într-o vară, la un pahar de bere, la o terasă din Centrul Vechi. Iniţial, nu ştiam cum să arate... Aşa că ne-am ales ca logo un arici. Cine vede ariciul se gîndeşte ba la mine, ba la Cristi, depinde pe cine vrea să vadă în el. […] După cunoştinţele mele, ne putem lăuda că sîntem singura editură din România care foloseşte în întregime întregul software adiacent producţiei cu licenţă, inclusiv typeface-urile. Sînt case editoriale celebre, ar putea fi denumite şi mari, care nu alocă deloc resurse în această privinţă.
un cristian: Nu operăm cu ideea de autor de editură. Dacă n-avem acces la un autor, să zicem antamat de altă editură, găsim sau încercăm să găsim alte căi pentru apropierea de el. Şi mai ales de cărţile lui şi de literatura lui. Putem să facem o expoziţie foto, să-l chemăm la evenimentele noastre, să facem un documentar. Sîntem o editură care încearcă să iasă din cutuma asta strict de tipărire a cărţilor.
Victor JALBĂ-ŞOIMARU: În cadrul competiţiei Gala Bun de tipar, ediţia I-a, a anului trecut, desfăşurată în 11 mai 2012, Editura Casa de pariuri literare a fost distinsă cu Premiul Special al juriului la categoria „Best NEW ENTRY“ editură.
un cristian: E frustrant. Am fost Best New Entry editorial în 2012 şi asociaţiile de profil care patronează tîrgurile de carte, mai nou pline de baloane şi cafea, n-au fost în stare să găsească un sistem fair play pentru noii jucători. Nu sînt în stare să reducă preţurile de participare sau să dea un wild card, ca în tenis.
Victor JALBĂ-ŞOIMARU: Şi revista TIUK! ne-a onorat cu titlul de cea mai profi nouă editură pentru anul cultural 2010. Din punctul meu de vedere, sîntem destul de profi şi pot demonstra oricînd acest lucru faţă-n faţă cu numeroase alte departamente de producţie ale editurilor din România.
un cristian: Sloganul Casei de pariuri literare este „Literatura română scrie pe mine!“. Mulţi s-au întrebat de unde aroganţa asta. Cum de ne permitem noi aşa ceva? E foarte simplu: ne interesează literatura în întregul ei. Şi pentru că foarte mulţi din marii scriitori români au contracte cu case de editură celebre, ne-am orientat spre fotografii. L-am ales pe cel mai important fotograf al literaturii române, pe Ion Cucu, să ne ilustreze standurile şi să recupereze acest aparent handicap pe care-l avem faţă de case editoriale mai vechi. Încercăm să aducem scriitorul contemporan la Casa de pariuri literare şi prin fotografiile lui Ion Cucu. [...] Deşi sîntem o editură la pantaloni scurţi, nu cedăm în relaţia cu librăriile. N-am cedat nici la cenzura economică, au fost librării care ne-au exclus tocmai pentru că n-am fi generat vînzări fabuloase, acum cred că era şi greu să vinzi enorm, cînd ai cărţi la 2 lei la raft sau lanţuri care ne-au cerut excluderea unor titluri. Prin urmare, sîntem foarte duri, mai ales că, după cum ştie toată lumea, o editură nouă trebuie să plătească sau să suporte un rabat comercial considerabil, de 40- 45% către intermediari. Aşa că singura noastră regulă este să fim corecţi şi să punem cărţile la raft. Găsiţi, prin urmare, toate titlurile CDPL în librăriile care-şi respectă contractele şi nu ne tratează de sus.
Cătălina BĂLAN: De cînd a început Casa de pariuri literare, evenimentele s-au ţinut lanţ. E vorba de CDPL FEST-uri, de standuri de autor, de lansări de carte şi, pur şi simplu, de sindrofii din astea literare unde publicul, dar şi invitaţii şi autorii s-au simţit întotdeauna foarte, foarte bine.
un cristian: Nu-mi fac nici o iluzie. Pe cei mai mulţi îi interesează bugetul şi votanţii în masă. Eventual să mai spele nişte bani, să mai uite lumea c-au cotit-o de la carte şcolară la publicarea scriitorilor români. Să fim serioşi, peste zece ani, vor funcţiona aceleaşi clişee: autorul român nu vinde, n-are valoare, costă prea mult, nu dă bine la public. Nu mă interesează publicul care confundă critica literară cu bloggerii care mai citesc cîte-o carte. Publicul care nici măcar n-a învăţat să plătească la un eveniment, la o lectură, să zicem. Oricum, cu sau fără noi, literatura nu moare, chit că-i plîng de milă tot felul de bocitoare internautice. [...] Am fost întrebat care e secretul CDPL-ului. E simplu. Tratăm fiecare carte ca pe ultima pe care-o putem scoate. De fapt, nu e nici un secret. Editura poate falimenta oricînd, se-ntîmplă, doar felul în care vom promova literatura se va reinventa.