Marin Preda şi cărţile care crestează sufletul

Cu Marin Preda ca personaj aşa-zicând real, „neascuns” în eroii de hârtie, atât de vii, ce populează cărţile sale de ficţiune, ne reîntâlnim în „Imposibila Întoarcere”, în „Viaţa ca o pradă”, o capodoperă a memorialisticii, comparabilă cu mari scrieri de acest gen, precum „Fărâme de memorii” a lui Jose Saramago sau „Decojind ceapa” a lui Gunter Grass, în „Convorbiri cu Florin Mugur” şi în „Jurnalul intim”, editat de Eugen Simion şi Oana Soare.

Revăzându-le acum, după mulţi ani de la apariţie, am început să mă îndoiesc puţin că nouă, românilor, ne-ar lipsi cu totul sentimentul tragicului. Precum publicistica lui Eminescu, amintitele cărţi ne revelă o mare conştiinţă, un scriitor preocupat de drama existenţială, frământat parcă de toate câte se petrec în lume, bune şi rele. Sintagmele ce dau titlurile primelor două – „Imposibila întoarcere” şi „Viaţa ca o pradă” – au devenit din ce în ce mai definitorii şi mai emblematice pentru întreaga noastră viaţă socială, pentru istoria şi destinul României.

O mărturisire a scriitorului ar putea contrazice, la prima vedere, această observaţie, dar, de fapt, o confirmă: „Eu nu mă gândesc niciodată decât la ceea ce am cunoscut şi la ceea ce am trăit direct. Consider că numai asta are valoare. Ceea ce au trăit alţii are valoare numai pentru ei. Nu mă gândesc decât la tatăl meu şi la felul cum şi-a sfârşit viaţa. După el, pentru mine nu mai e nimic. Dacă după el urmează, în lumea lui, o tragedie sau o tragicomedie, asta e o întrebare la care trebuie să răspundă alţii, cei care au trăit acest după la faţa locului, acolo unde există mirese tinere cu miri tineri. Dintre ei trebuie să iasă scriitorul care să le cânte viaţa, să le înfăţişeze obiceiurile”.

Reflecţiile lui Marin Preda, neliniştile sale, în primul rând cele privind propria creaţie, surprind prin actualitatea lor acum, mai ales acum, după ce s-a produs o răsturnare istorică numită de unii revoluţie. Este încă un semn că marii scriitori se ridică întotdeauna deasupra evenimenţialului, prevăd seismele, îşi devansează epoca. Cine n-ar subscrie astăzi mai mult ca oricând la aceste gânduri ale lui Marin Preda?!: „...autorul român se teme să fie sincer până la capăt; dacă se va zice: i-auzi, a furat, a înşelat, a fost viclean, a făcut şcoala de jandarmi, a primit ouă, găini... avem altă fire, ne place să râdem de natura umană, e marea noastră distracţie. Atât ar trebui, să încerce cineva să-şi exploreze sufletul sub ochii tuturor, am avea de ce râde... Pentru că, să reflectăm, ce-ar fi să vină un ins corupt să facă mărturisiri? Un ţap băşinos, o purcea sifilitică? El trebuie să ne arate că e cult, are acest complex, murdăriile propriului suflet le varsă în capul contemporanilor. Bineînţeles că tot nu scapă, vine unul care tot îi schiţează adevărata biografie”.

Nu vi se pare că aceste fraze au fost scrise azi dimineaţă? Şi mă mai întreb, contaminat de spiritul moromeţian: nu cumva „porcul băşinos şi purceaua sifilitică” în cele din urmă scapă? Oare să vină acel cineva care să-l pedepsească?! Ne putem lesne imagina, recitind acest portret-robot, ce s-ar alege din „civicii” şi elitiştii noştri de azi, din pseudofilosofii şi cohortele de tocşoişti, dacă ar intra în raza de acţiune a condeiului lui Marin Preda? Dar ei, la drept vorbind, chiar au intrat, avant la lettre. Scriitorul este reconfirmat într-un mod tragicomic de realitatea acestei ţări şi a acestor vremuri cu asupra de măsură. Numai că trebuie să mai şi vrem să vedem că aşa stau lucrurile, să nu ne lăsăm prostiţi de toţi mercenarii, de toate figurile patibulare care au invadat scena publică. Şi să fim sinceri înainte de toate cu noi înşine.

În scrisoarea trimisă Aurorei Cornu, datată ianuarie 1955, Marin Preda îşi priveşte opera fundamentală, „Moromeţii”, cu o severitate de care puţini scriitori români, şi nu numai români, au fost sau sunt capabili:
„Eu ştiu acest roman pe dinafară, cu toate că nu l-am citit niciodată pagină cu pagină până la sfârşit. N-am fost niciodată tentat să fac acest lucru. Nu m-am simţit atras. Iată deci cheia care explică de ce nu l-am publicat şi problema care mă nelinişteşte, dacă e bine să-l public sau nu. Faptul mi se părea şi mi se pare şi acum că demonstrează viaţa scurtă pe care o are acest roman. El a trăit pentru mine doar cât l-am scris... Tot aşa, m-am gândit eu, va fi şi pentru cititor. Îl va citi, îi va face o bucurie, cum mi-a făcut şi mie când l-am scris şi, după aceea, după lectură, gata, cititorul îl va uita. Cititorul nu-l va purta în conştiinţă, cum poartă de pildă o carte ca Anna Karenina sau Moartea lui Ivan Ilici, cărţi care crestează sufletul, se împlântă în el, îl schimbă şi devin parte componentă a conştiinţei umane... Eu nu pot să nu ştiu deci că Moromeţii mei nu pot produce asemenea turburări şi zguduire de conştiinţă. De unde ştiu? De-acolo că, scriindu-l, eu însumi n-am avut, n-am trăit asemenea turburare şi n-am urmărit asemenea scop”.

O mărturie a ceea ce aş numi eroismul de a fi scriitor oricând şi oriunde, dar mai ales în vremuri tulburi, vitrege, precum cele în care a debutat, s-a afirmat şi şi-a scris opera Marin Preda, el însuşi cu adevărat un „mare singuratic”. O singurătate pe cât de dramatică, pe atât de fecundă. Însuşi modul de a-i privi, de a-i preţui sau de a-i judeca pe înaintaşi şi pe contemporani, dar în primul rând pe sine, intră în logica singularităţii şi singurătăţii acestui mare scriitor.