Despre Eric – Emmanuel Schmitt aș putea spune multe prin
prisma premiilor și succeselor repurtate atât pe scena literară cât și
pe cea teatrală, fiind recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Theatre pentru întreaga activitate în 2001, cu Premiul Goncourt pentru nuvelă în 2010 și cu titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.Bineînțeles că acestora li se alătură cărțile devenite best-seller și faptul că au fost traduse până acum în peste 40 de limbi. Dar pentru mine toate par să nu conteze atât de mult în comparație cu dulcea evadare pe care operele sale o oferă cititorului. Emoția trece dincolo de pagini și mișcă ceva în cel ce îi lecturează romanele sau nuvelele și asta ne face să îi rămânem fideli și să îi devorăm fiecare nouă apariție. Așa că, odată cu lansarea ultimei sale cărți – Cei doi domni din Bruxelles – am profitat de ocazie pentru a îi adresa câteva întrebări.
Călina Matei: V-ați început cariera ca scenarist de teatru, iar piesele dumneavoastră au primit multe laude atât din partea publicului cât și a criticilor. În ce moment al vieții v-ați decis să scrieți nuvele și romane și de ce?
Eric-Emmanuel Schmitt: La începutul vieții mele de scriitor, am avut parte de o primire entuziastă, în Franța și în lume, pentru piesele mele de teatru. Deci, bucurându-mă de acest val frumos, am scris opt piese pe care le-am avut în capul meu la acel moment. Cu toate acestea, în adâncul creierului meu, existau, de asemenea, romane și nuvele. Apropiații m-au obligat să-mi întrerup cariera teatrală pentru a mă dedica acestor povești. M-am supus și încă le mai mulțumesc pentru insistența lor. Astfel că scrierea de piese de teatru este ceva natural pentru mine, aproape spontan, a scrie romane sau nuvele mă duce la multiple întrebări: ar trebui să aloc zece pagini, o sută sau patru sute acestui subiect? Nu am un format preexistent pentru o poveste: trebuie de fiecare dată să găsesc numărul de pagini care face povestea puternică. Uneori, eficiența va veni din concizie, alteori din lungime. Fiecare poveste este un prototip unic.
CM: Ați dezvoltat un obicei din a include părți din jurnalul
de scriitură la finalul cărților pentru a ne oferi o privire legată de
ceea ce gândeați și simțeați atunci când scriați. Ce v-a motivat să
includeți acest jurnal de scriitură prima dată? Și de ce ați rupt
„tradiția” și l-ați inclus acum la prima ediție a cărții „Cei doi domni din Bruxelles” și nu la o reeditare?EES: Am constatat că cititorii mei s-au bucurat mult de aceste texte, deoarece dacă acestea reprezintă pentru mine un jurnal al scriiturii mele, ele constituie pentru ei un jurnal al lecturii lor. Întrebările care mă bântuie pe mine într-o poveste îi invadează și pe ei de asemenea. Prelungind ficțiunea cu comentarii filozofice, pe care ei le fac ca și mine în timp ce întorc paginile cărții. Pentru mine, o poveste nu trebuie să fie nesemnificativă, ci să ne dea gânduri și emoții noi. Jurnalul face acest lucru în mod clar.
Dacă am publicat în prima ediție din „Cei doi domni din Bruxelles” această cronică, este, de asemenea, pentru că am vrut să subliniez structura cărților mele de nuvele: ele nu sunt colecții, ci compuși de cărți, cu nuvele care formează un tot organic. Eu nu alcătuiesc un buchet din florile pe care le găsesc, eu caut flori pentru a forma un buchet.
CM: Ați menționat că ideea pentru „Cei doi domni din Bruxelles” v-a venit după ce ați purtat o conversație cu un prieten care s-a „căsătorit” cu partenerul său în același fel în care au făcut-o și personajele. Cum alegeți ce povești din viața reală devin povești scrise?
EES: În viață am avut străfulgerări! Străfulgerări legate de povești! Când acestea îmi vorbesc, uneori simt un șoc electric: o voce interioară mi-a spus „Aceasta este o poveste pentru tine!” . Vocea interioară știe mai multe decât conștiința mea, pentru că de îndată ce stau jos, stiloul meu alunecă pe hârtie și-mi dă întreaga poveste deja construită. Uneori mă întreb dacă revelația vine din afară - persoana care mi-a spus o anecdotă - sau dacă nu vine din interior, trezită de frazele pe care le aud ... Mister.
CM: Povestea care mi-a atins corzile inimii și a fost cea mai emoționantă pentru mine a fost cea de-a doua nuvelă din carte, cea intitulată „Câinele”. Ați menționat că propria viață v-a servit drept sursă de inspirație. Vă simțiți vreodată prea expus în fața cititorilor din această cauză?
EES: Am ales să fiu literar ca să nu fiu literal. Nu știu cum stau lucrurile și nu vreau să-mi spui. Prefer să spun ce mă interesează și mă emoționează sub formă de povești care pot impresiona publicul. Dumneavoastră puneți aici întrebarea legată de autobiografie: cu toate că viața mea poate hrăni poveștile mele, nu vreau să o raportez, nici să îi pun o etichetă de autenticitate. Sinceritatea nu oferă talent. Minciuna îl cere. De fapt, aș dori să trimit cititorul la propria sa viață: Vreau să fiu autobiografic pentru toată lumea, nu autobiografic pentru mine.
CM: Nuvelele dumneavoastră au o calitate minunată de a avea un fel de „măsură de aur” – sunt în același timp suficient de lungi pentru a putea înțelege personajele și motivațiile lor, dar și suficient de scurte pentru a nu plictisi cititorul. Este dimensiunea poveștii ceva ce urmăriți în mod deliberat atunci când scrieți, din moment ce există o diferență notabilă între lungimea celei de-a doua povești (Câinele) și ultima (Copilul-fantomă) și ambele au subiecte care pot fi extinse pe un număr mare de pagini?
EES: Urăsc să fiu plictisit - mai ales că mie mi se întâmplă repede. Așa că încerc să nu îi plictisesc pe ceilalți. Este foarte important pentru mine să găsesc mărimea potrivită pentru fiecare lucru. Dacă vreau să frapez, să iau în considerare un paradox sau o problemă, trebuie să fiu concis (Copilul-fantomă pentru avortul terapeutic). Dacă vreau să emoționez cititorul, să-l duc departe de ideile lui, trebuie să îmi iau un răgaz (Câinele). Am spus „eu vreau” dar este greșit, nu se întâmplă așa: eu rămân pasiv, mă supun personajelor și poveștii.
CM: Unele dintre personajele dumneavoastră au un corespondent în viața reală (ca make-up artistul din teatru care a inspirat povestea ce dă titlul cărții) în timp ce altele sunt în întregime fictive (asemeni personajelor din O inimă sub cenușă). Despre care dintre ele vă e mai ușor să scrieți și de ce?
EES: Nu există personaje ușoare sau personaje dificile: ele ar trebui să fie lăsate să existe în sine, să crească, să se maturizeze, să se afirme și apoi să te pui să le asculți. Ce ar fi dificil, dacă nu imposibil, ar fi să inventezi în mod deliberat un personaj: Eu, dimpotrivă, simt că ele există fără mine, independent de mine, adevărate sau false, și că eu sunt doar scribul lor. Atunci când există o referință istorică de respectat, trebuie să integrezi această realitate și să o iei ca un suport pentru reverie. Visele mele sunt cele care construiesc totul. Un alt mister.
CM: Au fost vreodată supărați oamenii în legătură cu felul în care au fost conturate personajele pe care le-au inspirat? Sau că au servit drept material de scris, dat fiind faptul că uneori experiențele lor au fost destul de dureroase (ca tatăl și fiica care au servit drept inspirație în ultima poveste despre Copilul-fantomă)?
EES: Uneori m-am temut de asta. Chiar dacă personajele mele sunt departe de ființele reale, care le-ar fi putut inspira, mă tem uneori că unii se vor recunoaște, sau vor crede că se recunoasc - vanitatea oamenilor face ca acest lucru să se întâmple mai des. În cazul Copilului-fantomă, tatăl a fost foarte emoționat. A trebuit să-i explic că ceea ce considera o problemă personală – să accepte sau nu un copil diferit - era o problemă universală. L-am convins? Cred că suferă prea mult, la momentul de față, pentru a înțelege altceva în afară de durerea lui ...
CM: Și la final, dacă ar trebui să alegeți una sau două povești din cărțile dumneavoastră care includ nuvele – Cea mai frumoasă poveste din lume, Visătoarea din Ostende sau Cei doi domni din Bruxelles – pe care ați alege-o și de ce?
EES: Câinele! L-am scris cu o emoție constantă. Că oamenii puteau trata un om ca un animal m-a șocat. Dar că un animal este singurul capabil să îi readea umanitatea sa unui om, asta m-a bulversat! În această nuvelă, am examinat fața întunecată a umanității și lumina radiantă a animalelor. Vă mărturisesc că Francisc de Assisi este unul dintre poeții și gânditorii mei favoriți.
Foto: Catherine Cabrol
Scris de Calina Matei
sursa: bookblog.ro