Am zâmbit necontenit cât timp am citit răspunsurile doamnei
Pârvulescu la întrebările mele. În primul rând vreau să-i mulțumesc
pentru deschidere și pentru faptul că și-a folosit din plin spiritul
ludic în acest interviu. Apoi, sper ca voi toți să vă bucurați de
condeiul ei din rândurile de mai jos.Pe scriitoarea Ioana Pârvulescu am descoperit-o prin volumul În intimitatea secolului 19, carte care mi-a deschis apetitul pentru acea perioadă, apetit pe care mi l-am astâmpărat tot prin creațiile dumneaei precum Viitorul începe luni și Viața începe vineri.
Pasiunea declarată pentru această „perioadă de grație” duce la o infinit de fascinantă comparație între atunci și acum, la jocuri ale imaginației și portrete și evocări celebre.
AndreeaChebac: Este Bucureștiul secolului 19 mai atrăgător decât cel prezent?
Ioana Pârvulescu: Mai atrăgător nu – mă refer la confort, la noroi, la lumină, la tot ce ţine de igienă şi sănătate, aşadar la civilizaţie – dar e plin de şarm. E mai civilizat în celălalt sens al cuvântului: cutume, politeţe, altruism, spirit de sacrificiu. Are farmecul tihnit al unei lumi mai aşezate, în care fiecare îşi ştie rostul şi în care există un miez.
AC: Cunoașteți colțișoare, străduțe din Capitală care vă amintesc de acest București vechi și pe care le iubiți?
IP: Îmi plac căsuţele fără etaj, cu marchiză, şi cu trepte, şi cu viţă-de-vie, îmi place părculeţul Luigi Cazzavillan, îmi place Cişmigiul pustiu, în zilele cu ploaie (aşadar fără oameni întinşi pe bănci sau mâncând seminţe şi scuipând cojile pe jos), îmi plac străduţele cu case mici, îmi place „Piaţa Teatrului” (e vorba de Teatrul cel Mare, de pe Calea Victoriei), atât cât a mai rămas din ea.
AC: Aţi pomenit de Cazzavillan. În Viitorul începe luni faceți un portret al jurnalistului Luigi Cazzavillan. De ce l-ați ales pe el ? A rămas ceva nespus?
IP: Nu l-am ales, s-a ales singur, pentru că era director la Universul, iar jurnaliştii din cartea mea lucrează la acest cotidian. Iar Universul l-am ales pentru că era un ziar fără partizanat politic, variat, cu un anume umor şi cu un impact enorm la public, una dintre cele mai importante gazete de la sfârşitul secolului 19. Au rămas multe nespuse, întotdeauna rămân, în cărţi, la fel ca în viaţă. N-am pomenit nimic de prietenia lui Cazzavillan cu Caragiale, iar asta pentru că am evitat cu bună ştiinţă personajele marcante din viaţa literară a momentului, oricât de dragi mi-ar fi fost mie. Din experienţa de cititor ştiu că dacă îi transformi în figuri de roman e foarte greu să nu cazi în kitsch. Au păţit-o cei mai mari.
AC: Recunoașteți orice citat din cărțile dumneavoastră atunci când îl auziți?
IP: Nu cred. Mi s-a întâmplat să aud un lucru care să mă facă să tresar, pentru că îmi dădeam seama că aşa gândesc, simt şi eu, iar apoi să mi se spună: „Păi dumneavoastră aţi scris asta“. Îmi recunosc mai degrabă ideile, iar formulările le reţin doar dacă sunt mai plastice. În contexte diferite, lucrurile devin greu de recunoscut. E interesant, însă, că opusul e cu siguranţă valabil: ştiu precis ce n-am scris, iar asta merge până la nivel de cuvinte şi formulări. Adică ştiu precis că n-aş folosi niciodată cutare cuvânt sau cutare expresie şi mă simt de-a dreptul ofensată dacă mi se atribuie un cuvânt, fie el oricât de neutru şi de neînsemnat, pe care eu nu-l întrebuinţez.
AC: Dacă e așa cum spune unul dintre personajele dumneavoastră, că odată cu trecerea timpului „rămânem doar cu miezul, dăm cojile deoparte”, cu ce am rămâne din epoca actuală?
IP: Iată, apropo de întrebarea precedentă, e un citat pe care nu mi-l amintesc, pentru că e scos din context şi am senzaţia că altul era sensul. Dar, vorba lui Alexandru Paleologu: „Nu-mi amintesc să fi zis asta, dar sună a mine“. Nu cumva era vorba de convenţiile sociale? Oricum, ele nu ne mai pun probleme în ziua de azi, când, dimpotrivă, problema e lipsa lor totală. Aşa se ajunge uşor la bădărănie, mai ales în limbaj. Iar în zona asta azi ar trebui, cu siguranţă, puse înapoi „cojile“.
AC: Vă simțiți ca un demiurg atunci când scrieți sau vă implicați emoțional în soarta personajelor dumneavoastră?
IP: Nu ştiu dacă, în genere, e cu sau-sau, probabil ar fi mai mult şi-şi. Dar faţă de personaje nu mă simt deloc ca un demiurg (ca o demiurgă?), dimpotrivă, mă simt în puterea lor. Că personajele îi comandă autorului cel puţin la fel de mult cât comandă autorul personajelor nu e o gogoriţă. De la un moment dat, foarte devreme, simţi că nu mai poţi schimba nimic (în bine sau în rău) în viaţa personajelor, că ele sunt pe drumul lor. Am încercat o dată să revin, să schimb „trecutul“, şi pur şi simplu nu s-a putut, toată ţesătura de legături şi consecinţe se întărise deja, cimentul lumii se uscase. Ştiţi vorba aceea argotică, beton. Aşa e un roman, când crezi în lumea lui, nu e moale ca o cocă, e o lume consistentă în care nu poţi interveni decât într-un anumit fel, al ei, nu al tău.
AC: Ce vă atrage la o carte?
IP: Coperta. Glumesc, dar nu de tot. Mi se pare că editurile din România (cu puţine excepţii), nu dau destulă importanţă graficii de carte, aspectului cărţii. Celălalt sens al întrebării necesită un răspuns prea lung, îl lăsăm pe altă dată.
AC: Ați numit sfârşitul secolului 19 un „moment de grație”, ce oameni ați aduce din acele vremuri în zilele noastre?
IP: Depinde câţi aş avea voie să aduc. Dacă ar fi vorba doar de unul, l-aş aduce pe Maiorescu, pentru că avem atâta nevoie în momentul de faţă de el, de spiritul lui, de capacitatea lui de a schimba lumea. L-aş aduce şi pe Caragiale, că ar avea materie primă pentru un nou volum de Momente, i-aş aduce pe Carol I şi pe Carol Davila, şi i-aş repune în funcţiile lor de atunci, le-aş chema şi pe doamnele de odinioară, să rezolve, între altele, problema copiilor străzii. Însă i-aş aduce pe timp limitat, pe toţi, fiindcă nu merită pedeapsa de a trăi definitiv la noi.
AC: Cât de mult ar trebui să scotocească cititorii în viața unui scriitor?
IP: După mine deloc. Dar dacă totuşi o fac, să o facă în numele lui, nu împotriva lui. Vedeţi, Flaubert spunea că a scrie o biografie a unui prieten e ca şi cum te-ai răzbuna în numele lui. Azi e invers, oamenii care scriu biografii parcă vor să se răzbune pe scriitor, aşadar îl socotesc un fel de duşman personal şi trăiesc voluptăţi sadice când dau peste ceva rău (după judecata de azi) în viaţa lui şi fac lucrul public. Nu încearcă să înţeleagă. Scriitorii sunt şi ei nişte bieţi oameni, ca toată lumea, nu sunt zei, şi nici nu trebuie să fie. Altfel cum să înţelegi omenescul până la capăt?
AC: Felicitări pentru Premiul European pentru Literatură! Cum ați primit vestea? Aveți în gând un țel anume pe care doriți să-l atingeți prin scrierile dumneavoastră?
IP: Nu am un ţel, ci un loc, care de altfel, e cumva utopic, adică e un loc-neloc: sufletul cititorilor.
Scris de Andreea Chebac
sursa: bookblog.ro