Alexandru Cosmin Codreanu: Bună ziua
domnule Mircea Platon. Mă bucur și mă simt onorat că ați acceptat să îmi
acordați un interviu. Din câte am văzut nu obișnuiți să faceți acest
lucru foarte des. Ultimul interviu pe care l-ați acordat a fost în 2009
dacă nu mă înșel. Personal, v-am descoperit recent, prin intermediul
analizelor dumneavoastră politice publicate în Cotidianul.ro și Grupul
Prospectiv. Înainte de a pregăti acest interviu nu știam mare lucru
despre dumneavoastră în afara faptului că sunteți un român „canadian”
care urmează un postdoctorat la Toronto.
Din fericire pentru mine lucrurile s-au schimbat. Din documentările făcute am putut afla că înainte de a fi „canadian” sau „american” sunteți ieșean. Copilăria dumneavoastră a fost una clasică pentru anii ’70 - ’80: ați crescut printre („nu după”) blocuri și ați pierdut de-a lungul anilor multe mingi de 35 de lei jucând fotbal în curtea scolii. Adolescența v-ați petrecut-o printre cărți și lumea boemă a Iașilor. Serile de marți erau rezervate întotdeauna teatrului radiofonic.
Detestați „organic” comunismul deoarece a alungat atmosfera Iașiul interbelic, o lume pe care ați descoperit-o totuși ca adolescent în câteva oaze „de normalitate” bine ascunse pentru neinițiați. Găseați comunismul plicticos deoarece viața de pionier vă răpea timp important de la lectură, însă îl apreciați pentru lipsa tentațiilor. Paradoxal, plictisul comunismului vă permitea să gândiți și să citiți mai mult.
Din fericire pentru mine lucrurile s-au schimbat. Din documentările făcute am putut afla că înainte de a fi „canadian” sau „american” sunteți ieșean. Copilăria dumneavoastră a fost una clasică pentru anii ’70 - ’80: ați crescut printre („nu după”) blocuri și ați pierdut de-a lungul anilor multe mingi de 35 de lei jucând fotbal în curtea scolii. Adolescența v-ați petrecut-o printre cărți și lumea boemă a Iașilor. Serile de marți erau rezervate întotdeauna teatrului radiofonic.
Detestați „organic” comunismul deoarece a alungat atmosfera Iașiul interbelic, o lume pe care ați descoperit-o totuși ca adolescent în câteva oaze „de normalitate” bine ascunse pentru neinițiați. Găseați comunismul plicticos deoarece viața de pionier vă răpea timp important de la lectură, însă îl apreciați pentru lipsa tentațiilor. Paradoxal, plictisul comunismului vă permitea să gândiți și să citiți mai mult.
Între anii 1991 – 1998 ați lucrat si
v-ați format ca editor și în cadrul afacerii de familie – Editura Agora –
aparținând tatălui dumneavoastră. Dragostea de carte și dorința de a
împărtăși cultura celor tineri, dar modești financiar, a afectat
profitul editurii. Cumulat acestei lipse de spirit capitalist, ați avut
ocazia să fi cunoscut înaintea multor altora „deliciile” pe care trebuie
sa le înfrunte micul întreprinzător român pe piața „liberă” unde
managerii de succes erau în același timp și cei care câștigau subvenții
și contracte cu Statul.
Ați fost pentru o perioadă și redactor
la Editura Mitropoliei Moldovei și a Bucovinei și membru fondator al
revistei „Biserica și problemele vremii”.
În 1999 coordonatorul paginii
editorial/opinii a unui onorabil cotidian românesc cu care colaborați
v-a spus că apreciază scrisul dumneavoastră, dar că ar vrea să nu mai
vadă niciodată în pagină termenii „național / naționalist”. Aceasta a
fost „ultimă picătură” care a dus, printre altele, și la „expatriere”.
În perioada 2002-2004 ați avut scurte
incursiuni academice în mediul anglo-saxon. Din 2005 până în 2012 v-ați
stabilit peste ocean, la Universitatea de Stat din Ohio, S.U.A., urmând
studii de doctorat în istorie. După terminarea acestora, în 2012, v-ați
mutat la Toronto, Canada. Primul an „canadian” a însemnat pentru
dumneavoastră o colaborare cu Institutul de Studii Creștine din Toronto,
Canada, urmând ca în 2013 să începeți un postdoctorat în studii sociale
și umaniste la Universitatea din Toronto.
Perioadei dumneavoastră americane îi
corespunde o perioadă de adaptare la noul mediu și cultură americane, în
paralel cu o lupta de identificare și revendicare a unei identități
naționale în exil. În loc să vă dedicați în întregime doctoratului, ați
alocat un timp generos publicisticii. Astfel, în perioada „americană”
ați publicat volumele „Ortodoxie pe litere” (Christiana, 2006) și „Cine
ne scrie istoria?” (Timpul, 2007).
Vizibilitatea pentru publicul mai larg a
venit abia în 2008 când ați publicat, alături de dl. Ovidiu Hurduzeu,
cartea „A treia forță. România profundă” (Logos, 2008). Trei ani mai
târziu mai publicați o carte, respectiv „Conștiința națională și statul
reprezentativ” (Timpul, 2011).
Cristalizarea acestor căutări capătă
astfel un nume concret: „libertatea histocentrică”. Persoanele pe care
le vedeți a fi mântuitorii României sunt o combinație rară de
intelectuali și ortodocşi.
În perioada 2010-2012, respectiv
sfârșitul doctoratului, activitatea dumneavoastră publicistică a scăzut
în intensitate, urmând să ia din nou amploare în perioada „canadiană”.
Aceasta este marcată de analize profunde și extrem de bine documentate
pe diferite teme politice tratate superficial sau deloc de publicul
românesc.
Sunteți în prezent, alături de nume
celebre ale vocii diasporei - Vladimir Tismăneanu, Dragoș Aligică, Dan
Alexe și Alina Mungiu-Pippidi - unul dintre cei mai influenți formatori
de opinie din afara României, articolele dumneavoastră fiind publicate
în cotidiene și reviste din România.
Mi-a scăpat ceva din această prezentare
succintă pe care v-am făcut-o? Care vi se pare cea mai reprezentativă
sau mai importantă parte a vieții dumneavoastră de până acum?
Mircea Platon: Vă mulțumesc pentru
invitație și pentru introducere. Nu, nu v-a scăpat mare lucru! Pe scurt,
sunt un istoric român născut în Iași și care trăiește de mai bine de un
deceniu în America de Nord. Deși lucrez aici, în America de Nord, am
încercat să rămân prezent, cel puțin publicistic, și în România. Cred
așadar că cea mai reprezentativă parte a activității mele de până acum e
tocmai acest efort, de lungă durată, de a pune în contact publicul
românesc cu anumite realități euro-atlantice și cu anumite permanențe
ale istoriei europene.
A.C.C.: Să trecem la câteva întrebări de încălzire. Mai ascultați teatru radiofonic?
M.P.: Nu mai ascult teatru radiofonic
pentru că nu mai am timp. Cred că există un timp și un loc pentru toate.
Timpul teatrului radiofonic, pentru mine, a trecut. Poate că va reveni
la pensie. Dacă vom avea, cei din generația mea, atât cei plecați cât și
cei rămași în țară, pensie! Eu, unul, mă pregătesc pentru o bătrânețe
extrem de activă pe fundal de apogeu al „Statului minimal” care nu va
avea bani nici de pensii, nici de teatru radiofonic.
A.C.C.: În România, în condițiile în
care avem numai 4,5 milioane de angajați la 20 de milioane de locuitori,
ne pregătim de declararea falimentului Statului. Bătrânețea noastră
rămâne incertă în condițiile în care continuăm să închidem spitale și să
exportăm veseli doctori. Însă să revenim. Aveți doi băieți. Vorbesc
românește? Ce înseamnă pentru ei România?
M.P.: Am doi băieți și o fată. Vorbesc
perfect românește, cu accent moldovenesc, desigur. Vorbesc românește și
pentru că ne-am ocupat de ei. Nu i-am lăsat doar pe mâna sistemului de
educație publică de aici. Au mers la școală ca să învețe engleză, dar au
fost educați și acasă. Soția mea a făcut și face „homeschooling” cu ei.
Am vrut să le transmitem nu doar ceea ce se numesc „valorile
românești”, ci mai ales anumite standarde, anumite criterii pe care
educația tradițională din Europa le transmitea oricărui elev. Am
observat că nu e nevoie să fii expatriat pentru a-ți pierde identitatea.
Poți să trăiești în Canada și să fii român, după cum poți trăi în
România și să fii un debusolat. Pierderea identității nu are de a face
doar cu abandonarea anumitor valori, ci mai ales cu pierderea anumitor
standarde și moduri de gândire. Proasta educație, fie aici, fie în țară,
produce mai mulți căzuți din Lună decât orice expatriere. Și spunând
asta mă gândesc la un personaj foarte drag mie, la arhitectul, eseistul
și marele boier, întrupare a adevăratei elite românești, care a fost
George Matei Cantacuzino, născut la V iena în 1899, mort la Iași
în 1960, după ce a fost închis de regimul comunist între 1948 și 1953.
G.M. Cantacuzino și-a petrecut copilăria și tinerețea în străinătate,
fiind educat în Elveția și la Paris. G.M. Cantacuzino s-a stabilit în
România abia la începutul anilor 30. În copilărie și adolescență, venea
în România doar vara, pentru vacanțe la conac, la țară. Dar ce pagini
pătrunzătoare a scris despre vechea arhitectură românească și despre
România veche. Ce mare patriot a fost! De ce? Pentru că era echipat
intelectual și moral să perceapă și să asimileze România profundă.
Pentru că nu era ciocoi. Nu era un ciocoi al spiritului. Or, sistemul
public de educație (primar, gimnazial și liceal) anglo-saxon actual, pe
care văd că îl importăm cu multă râvnă și în România, produce oameni
lipsiți de echipamentul cultural necesar pentru a percepe valoarea și
sensul a orice: de la țara lor, la lumea largă. Oamenii care cad victimă
acestui tip de dezvățare, de contra-educație sunt lipsiți de
identitate. Iau culoarea, dar nu și identitatea, locului unde se află și
atâta tot. În fine, problema educației și a școlii e una vastă și nu
știu dacă doriși să mai discutăm pe acest subiect.
A.C.C.: Într-adevăr, merită să dezvoltăm
mai mult despre acest subiect. Acesta s-ar lega excelent de analiza
noastră „Cariera din România după o școală în străinătate – Integrarea
absolvenților români cu studii în străinătate pe piața muncii din
România”. Dacă aveți timp, mi-ar face plăcere să vă propun un interviu
separat pe acest subiect. Aș vrea tare mult însă să primesc răspunsuri
la întrebările care îmi stăruie în minte de când v-am descoperit.
M.P.: Da, sigur, cu mare plăcere, discutăm separat despre educație.
A.C.C.: Există diferențe notabile între S.U.A. și Canada din punctul de vedere al unui emigrant român?
M.P.: Doi dintre copiii mei sunt născuți
în Canada și unul în SUA. Deci avem conflicte culturale puternice chiar
în sânul familiei! Glumesc, desigur. De fapt, S.U.A. și Canada au atât
de multe subculturi, încât diferențele pe care le-aș putea sesiza nu
sunt propriu-zis între S.U.A. și Canada, ci între anumite falduri sau
nișe societale din S.U.A. și Canada. Ca diferență sistemică, aș vrea să
notez doar militarizarea crescândă a societății americane, militarizare
absentă în Canada. Din punctul de vedere al unui emigrant român, trebuie
spus că piața muncii din S.U.A. e mult mai mare și mai diversă decât
cea din Canada.
A.C.C.: Ce ne puteți spune despre
comunitatea romanilor din Toronto? Cum v-ați integrat printre
conaționalii dumneavoastră din Toronto?
M.P.: Am prieteni români în Toronto sau
în Ontario în general, dar nu aș putea schița un portret al „comunității
românilor” din Toronto. Există români în Toronto, dar există oare și o
comunitate românească în Toronto, așa cum există o comunitate chineză
sau coreeană sau mozaică sau cum a existat una italiană? Nu știu. Vorba
vechiului sofist Zenon: câte boabe de grâu alcătuiesc o grămadă? În
cazul unei comunități: de câți români și de ce fel de dinamică de grup e
nevoie pentru a alcătui o comunitate? Locuiesc românii în aceeași zonă a
orașului, votează omogen, au școli românești, au zone comerciale
românești (nu mă refer la magazine izolate)? Nu. Putem deci vorbi de o
comunitate a românilor? Nu știu. Nu cred. Nu cred că românii sunt
articulați într-o comunitate aici.
A.C.C.: Vorbeam în introducere și de
formatorii de opinie din diasporă. Fiecare dintre ei are un public fidel
și consistent. Mesajele acestora din păcate se intersectează foarte
rar. Atacurile la persoană sunt însă dese și gustate copios de fani. Nu
ar fi timpul ca aceste atitudini adolescentine să înceteze? Cât de
fezabilă este ideea realizării unei platforme online dedicată autorilor
„expatriați”, care să trateze teme de politice și sociale referitoare la
România, așa cum se văd ele din diasporă?
M.P.: Publiciștii sau universitarii din
diaspora nu sunt mai divizați decât cei din țară. De fapt, purtăm cu noi
și exprimăm clivajele politice din țară. Contrar opiniei curente (de la
Berdiaev citire via Andrei Pleșu), nu întotdeauna pentru „îngerii buni”
e „mai important ceea ce ne unește decât ceea ce ne desparte”. Dacă ne
unesc accidente biografice – precum faptul că locuim în America de Nord –
dar ne despart chestiuni de principiu, atunci e mai important ceea ce
ne desparte decât ceea ce ne unește.
În ceea ce mă privește, cred că nu
putem trăi sau construi ceva temeinic fără principii și fidelități
pentru care, nu de pe urma cărora, să trăim. Nu putem construi nimic
decât atunci când nu călărim o idee sau un adevăr sau o clasă socială,
când nu le instrumentalizăm, când nu trăim de pe urma lor, ci pentru
ele.
Nu se poate construi nimic fără
continuitate între gând și cuvânt, cuvânt și faptă și ieri și azi. După
1989, s-a trecut la recuperarea culturii exilului românesc. Cred că e
bine că actuala diasporă e atât de integrată vieții culturale din țară
încât conjunctura biografică a expatrierii (temporare sau permanente) a trecut pe plan secund.
A.C.C.: În aceste condiții înțeleg că nu considerați oportună o „platformă digitală a expaților” în acest moment?
M.P.: Există multe forumuri digitale
unde expații discută chestiuni practice, de la „depusul actelor” pentru
emigrare până la cum se pun murăturile în exil. Pe de altă parte, după
cum am spus, cred că mulți români din diaspora sunt deja integrați în
viața culturală a României. Depinde așadar cum anume e concepută această
platformă virtuală. Din punctul meu de vedere, cred că unul dintre
avantajele expaților e acela că nu sunt înfeudați grupurilor de interese
din țară. Ceea ce nu înseamnă însă că nu ar putea fi cooptați în
diverse feluri de „sistemul” de aici. Dar cred că o grupare a expaților
care nu sunt afiliați grupurilor de interese și partidelor din țară ar
putea juca un rol benefic. Nu mă refer la români a- politici, ci la
români care nu au fost plătiți de facțiunile politice din România, la
români ne-mercenari. Expații pot juca rolul de „honest brokers”, de
mediatori onești între România și restul lumii. Nu mă refer doar la
Occident, ci și la Asia, Africa sau America Latină. Avem o viziune prea
Occidentalo-centrică a emigrației. Dar pentru a fi mediatori onești,
trebuie ca expații să nu fie nici simple prelungiri externe ale
grupurilor de interese din țară, nici megafoane în țară ale marilor
concernuri de aici. Nu poți pune mare bază pe oameni care, deși locuiesc
în străinătate, au fost ani de zile pe statele de plată ale
partidelor de guvernământ din România, și nici pe oameni care sunt
folosiți aici drept „experți” pe România și care sunt convocați periodic
la „debriefing” de către serviciile de informații. Așadar cred că
orice formă de coagulare a competențelor oneste și neaservite e
oportună.
A.C.C.: Știu că reveniți fizic periodic în Romania Aveți vreun plan să reveniți acasă pe termen mediu și lung?
M.P.: Da, vreau să mă întorc acasă. Dar
trebuie să am din ce trăi acasă. Am spus cândva că lupt pentru ca un
profesor de liceu din România de azi să poată trăi la nivelul la care
trăia profesorul Miroiu din piesa „Steaua fără nume” a lui Mihail
Sebastian. Lupt – publicistic vorbind - pentru o Românie așezată în acel
fel, pentru o Românie a unei societăți la scară umană, în care omul
normal, omul de rând să nu se simtă hăituit sau nevoit să își vândă
sufletul pentru a putea supraviețui.
A.C.C.: Haideți să complicăm un pic
lucrurile. În cadrul interviului audio acordat dlui. Cristian Curte în
cadrul emisiunii radiofonice „Creatori, între sacru și profan”, publicat
în 2009 de RomaniaCulturala.ro, spuneați că din punctul dumneavoastră
de vedere nu ați plecat niciodată din România. Cum v-a afectat acest
lucru integrarea în SUA și în prezent în Canada?
M.P.: Am trăit și muncit pe mai multe
fronturi. Am reușit să fac acest lucru cu prețul unor enorme cheltuieli
de timp și energie. Vorba unui amic: „Da, dar tu poți. Bine că poți.”
Bine că am putut, deși au fost momente când aș fi vrut să nu mă mai
gândesc, stând aici, și la necazurile din țară. Idee multora e că de ce
să-mi pese că un primar iresponsabil taie copacii Iașului? La urma
urmelor, eu, pentru mine, aici, am copaci. Mă uit pe geam și îi văd. Așa
gândesc mulți, inclusiv din România, începând cu cei care taie copaci
sau vând păduri și sate întregi pentru a putea apoi, cu banii obținuți
din mită sau sifonări, să-și cumpere case la țară sau la munte. E o
disjuncție în ființa lor: sunt pragmatici când îi vând pe alții, și
romantici când vine vorba de ei înșiși. În esență, exploatează natura
(vânzând-o sau cumpărând-o, vânzând-o într-un loc ca să și-o poată
cumpăra în altul). Și când spun „natura” mă refer și la natura umană. La
om. În ceea ce mă privește, cred că a sta aici și a activa în România
în sensul apărării identității și patrimoniului național nu e decât un
semn al integrității sufletești. E adevărat, cariera, vorba aia, are de
suferit. Dar sunt lucruri pe care trebuie să le faci, indiferent de
cost. Eficiența nu e totuna cu folosul. Poate că nu tot ce am făcut a
fost eficient, dar cred că multe mi-au fost de folos. Și poate că au
fost de folos și altora.
A.C.C.: Fantezia indolenței de care
vorbeați mai devreme trebuie experimentată. Fără a intra în amănunte,
vreau să vă asigur că știu despre ce vorbiți.
A.C.C.: Revenind, vorbeam la început de
resursele generoase pe care un emigrant care dorește să se implice de
departe în viața cetății de acasă sau în viața comunității locale de
români trebuie să le plătească. Aceste costuri înseamnă cel mai adesea
inclusiv afectarea propriei cariere profesionale. Luând în calcul
efectul individual al fiecărei efort de acest gen și lipsa de până acum a
coagulării acestor eforturilor, implicit un efect minim asupra
României, considerați că merită acest cost pentru individ?
M.P.: Unii pleacă tocmai pentru a putea
rămâne liberi să activeze în România fără a fi siliți să facă diferite
concesii mafiilor din țară. Emigrarea e, în acest caz, costul pe care îl
ai de plătit pentru a putea fi de folos țării. Talantul vine de la
Dumnezeu, ca și biruința, succesul sau orice altă înmulțire a
talantului. Efortul trebuie să vină de la noi. Drumul e al nostru,
destinația e a lui Dumnezeu. Important e să mergem înspre acea
destinație, să mergem pe drumul drept, să ne facem datoria. În rest, da,
orice om trece prin momente de descurajare, când i se pare că totul e
zadarnic, că rezultatele nu justifică investiția. Dar lucrurile au un
mod al lor, discret, de a rodi: uneori tardiv, alteori la mare distanță,
alteori nemărturisit. Sigur, costurile, efortul, ne sunt mai intime, ne
par mai apropiate și deci mai grele decât rezultatele. Dar orice adevăr
pe care îl rostim cu voce tare, orice lucru bun pe care îl facem se
răsfrânge și asupra noastră în mod discret. Ceea ce nu înseamnă că
neglijez importanța organizării și eficientizării acestor eforturi. E
important să fim eficienți. Dar nu ne putem lăsa descurajați de lipsa –
aparentă sau reală – de eficiență a eforturilor noastre. Există însă și
un alt aspect, și anume că un om singur poate face doar anumite lucruri.
Pentru altele, îți trebuie structuri instituționale, sprijin, fonduri.
Până acum, nu mi s-a oferit acest tip de sprijin la modul dezinteresat.
Am preferat deci să acționez de unul singur sau cu o mână de prieteni
dezinteresați, dar copleșiți și ei de multe ori de greutățile vieții de
zi cu zi din România.
A.C.C.: În cadrul aceluiași interviu
vorbiți de corectitudinea politică drept o noua ideologie totalitară de a
ucide tradiția, bunul simț sedimentat social de-a lungul istoriei.
Angajații corporațiilor multinaționale, pe lângă această corectitudine
politică, sunt asaltați de proceduri și instrucțiuni de lucru menite să
le suprascrie propriul algoritm (condiționat) de gândire și de rezolvare
a problemelor. Pentru a rămâne în sistem ei trebuie să accepte
înlocuirea specificului sau să înceapă să folosească „double-thinking”.
Cum credeți că se împacă acest preț inerent al integrării profesionale
și sociale, respectiv renunțarea la specific, cu dorința emigrantului de
a-și păstra propria identitate culturală?
M.P.: În anii Războiului Rece, anumite
segmente ale stângii și ale dreptei americane au susținut că, de fapt,
comunismul e bun pentru Europa de Est, Africa sau Asia pentru că
reprezintă o variantă de modernizare, de industrializare a țărilor
agrar-înapoiate. Dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că și
corectitudinea politică e bună pentru Statele Unite ale Americii pentru
că reprezintă un mecanism ideologic specific american prin care se pot
frăgezi sufletește și deschide intelectual cetățenii Statului cu cea mai
dezvoltată economie și cea mai puternică armată din lume. Dacă ei cred
că regimul comunist a fost bun pentru noi, deși nu ar fi fost bun pentru
ei, și noi putem afirma că ideologia „corectitudinii politice” e bună
pentru ei, deși (cu unele excepții) nu cred că folosește cuiva din afara
spațiului lor cultural. Noi aveam, din punctul lor de vedere, un
excedent de ruralitate. Ei au, din punctul meu de vedere, un excedent de
rigiditate culturală: nu poți conduce întreaga lume cu oameni care
învață o limbă străină sau au contact cu o cultură străină abia în
facultate. În genere, aș zice că, acolo unde au existat societăți
construite pe ideologii ale excluderii rasiale sau de clasă, acolo au
apărut ideologii ale includerii. E anormal să exporți aceste ideologii
în țări sau arii culturale care funcționează mai puțin
înregimentat-ideologic, unde istoria și cultura locală nu au nevoie de
supliment ideologic pentru a face loc diversității organice. Văzând cât
de mult rasism și cât de multă inegalitate există în societatea
americană, consider că e normal ca negrii (African-Americans) sau
indienii (Native Americans), de exemplu, să fie promovați chiar și prin
„affirmative action.” Altă șansă nu prea li se dă. Problemele mi se pare
că apar acolo unde diverse lobby-uri, minoritare sau majoritare,
încearcă să instrumentalizeze politic anumite aspecte ale
„corectitudinii politice.” Nu mi se pare de exemplu normal că nu știu ce
episcop anglican sau nu știu ce politician american să ceară eliminarea
pomului de Crăciun din școală din cauză că altminteri s-ar ofensa
imigranții de alte credințe sau ateii. Țările de destinație a emigrării
nu sunt pete albe pe hartă, nu sunt spații transparente cultural. Există
o cultură a locului, există tradiții și există moduri de conviețuire
care nu cer să ne facem tabula rasa din punct de vedere cultural.
Corectitudinea politică e vătămătoare atunci când e înhămată oportunist
la diverse campanii electorale sau atunci când e folosită ca ideologie
care justifică amestecul imperiului neoconservator american în afacerile
interne și cultura altor state. Aspectul rigid, de rețetă de fabricat
societatea ideală, corespunde însă perfect culturii americane, fascinată
de tehnologii ale producerii societății perfecte, omului perfect
sănătos, mașinii sau rachetei celei mai performante și așa mai departe.
În alte societăți însă, sau în alte culturi, exportul american de
corectitudine politică falsifică dinamica socială a locului și
contribuie astfel la subțierea capitalului social pentru că se traduc
realități locale în termenii generici ai ingineriei sociale. Aș spune
așadar că imigrantul trebuie să judece de la caz la caz în ce măsură o
anumită „directivă” e menită a corecta sau nu o stare de lucruri
injustă. Uneori, „corectitudinea politică” ne cere lucruri de bun-simț.
Alteori, nu. Aș mai spune și că, lucrând pentru corporații, cedăm lui
„big business” și lui „big money” dreptul de a ne defini contextul
social în care funcționăm. Tocmai de aceea am publicat trei cărți (A
treia forță: România profundă, 2008; Măsura vremii: Îndemn la
normalitate, 2009; și Conștiința națională și statul reprezentativ,
2011) dedicate problemei statului reprezentativ și economiei la scară
umană.
A.C.C.: Acasă gândul emigrării este
omni-prezent în rândul tinerilor. Dilemele nu sunt legate de decizia
plecării, ci de destinație și durata emigrării (termen scurt, mediu sau
lung). Deși în continuare pentru foarte mulți români emigrarea
reprezintă singurul mod în care își pot permite un trai decent, pentru
un număr deloc neglijabil dintre ei emigrarea nu este o alegere
obiectivă, ci mai degrabă o inerție de gândire, o condiționare de
atitudine din partea familiei și a anturajului. Putem vorbi de o
ideologie a migrației in Romania?
M.P.: E un subset al ideologiei
„adaptării.” Cei care se pot „adapta” cu succes la sistem rămân în țară.
Alții pleacă să se „adapteze” în altă parte. Există totuși și oameni
care rămân în țară sau care pleacă din țară fără a ceda interior acestei
ideologii. Am observat că unii din cei care pleacă pentru că România
„nu le oferă nimic” au în schimb pretenții foarte modeste odată ce ajung
aici. Sunt pretențioși în privința României, și foarte adaptabili aici.
A.C.C.: Deci emigrarea în opinia
dumneavoastră este o strict o alegere personală? Decizia emigrării nu
este afectată (și) de faptul că atât de mulți pleacă în afară?
M.P: Cred că există și o dinamică de
clasă socială a emigrației: săracii pleacă pentru că nu au ce munci, cei
mai bogați și mai bine educați pleacă și pentru că vor mai multe
„oportunități”. Există opțiuni și motivații din cele mai diverse. Dar e
clar că există și un mecanism de „peer pressure”, o presiune exercitată
de mediul din care provii. Dacă au plecat toți colegii tăi de clasă (de
liceu) sau de an (de universitate) și te întâlnești pe stradă cu un fost
coleg sau profesor care spune: „A, dar tu nu ai plecat? Mai ești pe
aici?”, ajungi să crezi că e ceva în neregulă cu tine. Emigrarea a
devenit de la un anume punct încolo un fel de trofeu. Dar, cum am spus,
fiecare om are motivele lui și nu vreau să dau impresia că judec pe
cineva. Observ, doar, niște fenomene mai largi.
A.C.C.: Emigram de multe ori în numele
copiilor. Uneori pentru a-i duce „dincolo”, unde credem ca le va fi mai
bine, sau lăsându-i acasă, aceasta fiind singura soluție să le trimitem
regulat bani prin WesternUnion. În primul caz le furăm trecutul , în al
doilea caz prezentul, totul in numele unui viitor incert. Merită acest
preț al trecutului și al prezentului copiilor noștri în numele unui
potențial viitor mai bun, pe care aceștia vor trebui să-l înfrunte având
numeroase crize de identitate?
M.P.: Cred că trebuie judecat de la caz
la caz, dar cea mai mare parte a românilor pe care i-am auzit spunând că
au emigrat de dragul copiilor, „pentru a le oferi un viitor mai bun”,
spunea asta mințindu- se pe ei înșiși. Pentru că nu erau capabili să
privească în față consecințele pe care le avea emigrarea asupra copiilor
lor: de exemplu, lumpen-proletarizarea educațională a copiilor trecuți
printr-un sistem de educație publică extrem de slab și de nociv, cel
puțin în America de Nord. Dacă tot pleci de dragul copiilor, atunci ai
curajul de a privi în față starea copilului tău și nu te mai amăgi că e
premiant la o școală publică extrem de slabă unde copilul e supus
centrifugării intelectuale și socializat întru conformism sufletesc. În
cazul copiilor rămași în țară, crescuți de bunici, în cel mai fericit
caz, sau de alte rude, cred că vor rămâne cu sechele din cauză că au
crescut fără părinții plecați să muncească în UE. Cred că locul copiilor
e lângă părinții lor. Dar acolo unde părinților li s-a furat țara,
copiilor li se vor fura părinții. Rezultatul e o Românie orfană,
nesigură pe sine.
A.C.C.: Putem vorbi de o ideologie
creștină atunci când promovăm biserica ortodoxă și greco-catolică drept
principalii lianți al diasporei române? Este astfel tradusă – adică
trădată – ortodoxia în limba utilităților sociale?
M.P.: Nu cred că rolul Bisericii e acela
de a funcționa ca și club etnic. Pe de altă parte, dacă Liturghia se
poate prelungi în viața socială a emigranților și poate contribui la
articularea unei comunități românești, cu atât mai bine. Atât timp cât
sentimentul de frățietate își are rădăcinile în frățietatea liturgică,
nu mi se pare că trădăm creștinismul, ci doar că îl împlinim.
A.C.C.: Deși nu se „asortează” cu
conținutul interviului, vă voi pune o întrebare care mă roade de multă
vreme. Opiniile eurosceptice ale elitelor europene devin tot mai vocale
în Uniune și sunt considerate „realiste” de o importantă parte a
cetățenilor europeni. În România oricine are dubii legate de acceptarea
necondiționată, entuziastă și viguroasă a proiectului european este
etichetat imediat de elitele locale drept „omul rușilor”? Ne face
această abordare mai mult sau mai puțin europeni?
M.P.: Nu neg că există „oameni ai
rușilor”, după cum există și „oameni ai americanilor” sau „ai nemților”.
Ce mă interesează însă e dacă mai există pe undeva și oameni ai
românilor. Pentru că, dacă ar exista, nu ar putea fi decât sceptici în
ceea ce privește construcția EUropeană așa cum arată ea acum. Pentru a
înțelege acest lucru, trebuie să luăm în considerare istoria și
obiectivele inițiale ale U.E. După al doilea război mondial, S.U.A. au
susținut crearea unor organisme pan-europene de administrare și
monitorizare a „ajutorului american”. În plus, S.U.A. și țări europene
precum Franța voiau o Uniune Europeană care să împiedice o nouă
ascensiune a Germaniei spre poziția de putere dominantă în Europa. U.E.
avea așadar menirea de a ține Germania sub control, nu de a o așeza la
butoane. Pe de altă parte, Franța și Germania vedeau în Uniunea
Europeană un fel de „a treia forță”, o încercare a Europei de a-și
afirma independența și de a-și susține propriile interese și propria
cultură în contextul confruntării dintre S.U.A. și U.R.S.S. și al lumii
bipolare a Războiului Rece. S.U.A. voiau U.E. ca piață comună, dar nu și
ca suprastat care, se temeau ei, ar închide piața U.E. produselor
americane. Ori, la ora actuală, vedem o U.E. dominată de Germania, de
dragul căreia se menține o monedă comună și se impun politici de
austeritate care generează șomaj, o Germanie care dă și tonul
negocierilor dintre U.E. și S.U.A. pentru crearea unei zone de liber
schimb euro-atlantic. Vedem o U.E. care tinde să devină în același timp
un suprastat și nu o Europă a patriilor, așa cum voia De Gaulle. Și de
aceea vedem o U.E. care nu e o „a treia forță” pentru că nu e o uniune a
patriilor, ci o confederare a birocraților aroganți și despoților de
birou care strivesc sentimentul național și tradițiile istorice ale
Europei în numele unui „europenism civic”, al unei „corectitudini
politice” EUrofile a cărei masă ontologică sau densitate culturală e
egală cu zero. Nu trebuie să fii „omul rușilor” pentru a sesiza aceste
lucruri. Dar poți deveni „omul rușilor” scârbit fiind de lipsa de
orizont a celor care nu obosesc să atace aruncând astfel de etichete. În
ceea ce mă privește, cred că interesul național al României ne cere să
facem nu ce spun EUropenii, ci doar ce fac Europenii: adică să negociem
rațional și fără fanatisme rusofobe sau iluzii americanofile cu oricine
poate ajuta la propășirea României. De decenii bune, se tot negociază în
numele României, dar împotriva ei. Se negociază prețul de vânzare și
comisioanele. Cred că a venit timpul să mai negociem și pentru România,
nu doar pe seama ei.
A.C.C.: La final, o întrebare de sezon,
respectiv legată de rezultatul alegerile europarlamentare din 25
mai 2014 în țările membre ale Uniunii Europene. Consolidare a extremei
drepte și a euroscepticilor devine o realitate incontestabilă. Cum
credeți că va afecta acest lucru pe termen scurt și mediu politicile de
migrație în interiorul Uniunii? Cum credeți că vor fi afectați cetățenii
români de acest lucru?
M.P.: Cred că partidele de
centru-dreapta, oportuniste prin natura lor, se vor muta mai la dreapta,
pentru a recupera electoratul pierdut în favoarea partidelor
eurosceptice sau de-a dreptul fasciste. Văd că David Cameron deja anunță
măsuri de îngrădire a imigrației în Marea Britanie. Vin vremuri grele.
Șomajul din România nu va mai putea fi ținut sub control cu ajutorul
exportului de forță de muncă. „Creşterea economică” pe bază de consum
intern alimentat de bani trimiși de expați prin Western Union va
cunoaște probabil o încetinire. Adică, iarăși, pierdere de locuri de
muncă. În aceste condiții, România are nevoie de o strategie de creștere
economică și revigorare cultural-identitară reală. Nu poți să-i ții pe
oameni în U.E. doar amenințându-i că, altminteri, „vin rușii”. E timpul
să vină românii.
A.C.C.: Aș putea continua discuția
acesta cu dumneavoastră încă mult timp, însă cred că este înțelept să
păstrăm câteva întrebări și pentru data viitoare. Nu în ultimul rând, ar
trebui să încep să pregătesc interviul dedicat sistemul românesc de
educație. Opinia cuiva care cunoaște bine din interior modelul
Occidental de educație este foarte utilă și relevantă.
A.C.C.: Vreau să vă mulțumesc pentru
timpul acordat și pentru ceea ce eu consider o oportunitate, respectiv
că am putut sta de vorbă digital cu dumneavoastră. Sper să ne reauzim
curând.
Interviu realizat de Alexandru Cosmin Codreanu cu dr. Mircea Platon în data de 28 mai 2014.
Mircea Platon e Doctor în Istorie, The
Ohio State University at Columbus, Ohio, U.S.A., unde a și predat, ca
Lecturer, cursuri de istorie (2008-2012).
În prezent e SSHRC Postdoctoral Fellow
la Universitatea din Toronto. A colaborat cu studii și eseuri la cele
mai importante publicații din România (de la „Idei în dialog” și „22”,
la „Convorbiri literare”, „Vatra”, „România liberă”, „Ziua” etc) și la
publicații din străinătate precum „Quarterly Review” sau websituri
precum Front Porch Republic.
A publicat studii de istorie în
„Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza”, „Evelyn Waugh
Newsletter and Studies”, „History of Political Economy”, „Intellectual
History Review”, „French History” și „Fascism: Journal of Comparative
Studies”. A publicat, printre altele, volumele: Cine ne scrie istoria?
(Iaşi, Editura Timpul, 2007) - carte de studii și eseuri istoriografice
distinsă cu Premiul “Lucian Blaga” al Academiei Române (2009); și
Conștiința națională și statul reprezentativ (Iași, Editura Timpul,
2011) – carte de studii și eseuri istoriografice distinsă cu Premiul
pentru Eseu al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iași.
A tradus teatru de Alfred de Vigny,
monografii istorice de François Decret și Jean-François Soulet și opera
filosofică a lui T. E. Hulme. În calitate de editor, Mircea Platon a
publicat/îngrijit și/sau prefațat pe parcursul anilor ‘90 volume inedite
semnate de Ernest Bernea, Ovidiu Papadima, Pan M. Vizirescu, Coriolan
Gheție, Ion Șiugariu, Mircea Rebreanu, Nicolae Grebenea, Ion Petrovici,
Grigore Tăușan.
Autor: Alexandru Codreanu
Sursa: Pro Diaspora Romana