„Visez foarte mult şi foarte frumos“. Interviu cu Antoaneta Ralian


Cînd vorbeşti cu Antoaneta Ralian, cea mai prolifică traducătoare a noastră, există un farmec al conversaţiei care te face să nu-ţi dai seama cînd trec minutele. E o plăcere să stai să o asculţi. Această plăcere va fi dublată, în această săptămînă, de apariţia volumului Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei, ce va fi lansat sîmbătă, 17 mai, la Humanitas Cişmigiu. Volumul apare la iniţiativa Denisei Comănescu, meritoria discipolă a Antoanetei Ralian, şi conţine cîteva ingenioase reconstituiri ale întîlnirilor cu o parte din autorii traduşi de Antoaneta Ralian: Iris Murdoch, Saul Bellow, Raymond Federman, Amos Oz, Ted Hughes, Salman Rushdie.  Antoaneta Ralian împlineşte 90 de ani. Şi-a păstrat pofta de viaţă, pofta de lucru. Acasă la Antoaneta Ralian, într-o plăcută zi de mai, am realizat un interviu, mai degrabă liber de constrîngeri, decît scorţos, la aniversare.

  
Doamnă Ralian, ce fel de copil aţi fost? Cuminte, răbdător, năzbîtios?
Am avut o copilărie foarte frumoasă. Fac parte dintre cei care au trăit „cei şapte ani de acasă“. Iar anii de pînă la clasa I au fost cei mai fericiţi ani. Cînd intri la şcoală, încep responsabilităţile, dificultăţile, care merg de la clasa I şi pînă la senectute. Pînă la şcoală, am avut o copilărie plină de încîntări, dar am fost hiperocrotită. Copiii trebuie lăsaţi mai liberi. Există o explicaţie pentru această cocoloşire a mea: eu am fost născută de părinţii mei în cea de-a doua jumătate a tinereţii lor, mama avea 39 de ani. M-au născut ca substitut pentru un frate care a murit la 16 ani.  M-au înconjurat cu o dragoste sufocantă, o dragoste asfixiantă, cum poate ai văzut în filmul Poziţia copilului.
 
Ce însemna această dragoste sufocantă?
Părinţii mei m-au separat de alţi copii, nu mă lăsau să mă joc cu alţi copii. Le era frică să nu iau boli – erau epidemii de scarlatină –, să nu iau obiceiuri urîte. Am fost legată de fusta mamei toată copilăria. Pe de o parte, era foarte bine să fiu răsfăţată, şi iubită, şi alintată. În toată copilăria mea, n-am primit o palmă de la părinţii mei. Părinţii mei erau înstăriţi, îmi dădeau tot ce visam. Dar, pe de altă parte, eram singuratică şi am rămas cu această tendinţă spre solitudine, spre însingurare. O altă consecinţă a acestei copilării a fost timiditatea. Mi-a strivit independenţa.

Sînt o fiinţă vitalistă 

 

Aţi recuperat mai tîrziu, aţi depăşit solitudinea şi timiditatea?
Am încercat. Foarte tîrziu am înţeles de unde provin multe dintre complexele mele. Am început să fac eu cu mine psihanaliză. N-am mai avut timiditatea de atunci, dar mi-au rămas destule sechele.
 
Să fie adevărată explicaţia că toate înfăţişările noastre mature îşi au originea în copilărie?
Da, cred asta. În primul rînd, există genele, există ereditatea, ceva sădit în tine, există anumite tendinţe organice de care nu scapi toată viaţa, care fac parte din structura ta, din ţesătura personalităţii. Şi, pe urmă, contează foarte mult educaţia pe care o primeşti acasă. Tot ce vezi în familie are un impact foarte puternic asupra ta.
 
Doamnă Ralian, vorbiţi de timiditate, vorbiţi de însingurare, dar în cartea pe care o lansaţi la Humanitas, Amintirile unei nonagenare, există o mică însemnare din 31 decembrie 1949, cînd aveaţi 25 de ani. Eraţi căsătorită de un an şi păreţi, în acea însemnare, o fiinţă expansivă: „Trebuie să mă distrez, trebuie să fiu bine dispusă în seara asta. Trebuie să dansez, să beau, să ascult muzică zgomotoasă, clinchete, să-mi sticlească ochii, să rîd“.
Asta era un vis, era o aspiraţie. Visam toate acestea.
 
Dar n-aveau legătură cu starea dumneavoastră de atunci?
Ba da. Sînt o fiinţă vitalistă. Iubesc viaţa. De la copilul retras care eram am căutat, eu singură, să mă transform. Am trăit din dragostea de nou, de frumos, de oameni, de lucruri interesante, de peisaje schimbătoare. Şi astăzi, dacă n-aş fi invalidă, aş călători, nu mi-ar fi frică nici de avioane, nici de vapoare, de nimic.
 
Iertaţi-mă, de ce spuneţi că sînteţi invalidă?
La vîrsta mea, din cauza sedentarismului, din cauza celor 60 de ani de carieră în care am stat cu picioarele în jos, pe scaun, cîte 10 ore pe zi, am pierdut mersul. Am tot felul de artroze şi dureri cumplite, pe care încerc să le controlez cît pot. Crede-mă, nu-mi plîng de milă, am oroare să-mi plîng singură de milă sau să aflu că le este altora milă de mine. Încerc să-mi controlez toată suferinţa, toate durerile, prin muncă. Pentru mine, în momentul în care lucrez, în care traduc, în momentul în care mă transpun în vieţile altora, în altă lume, uit că mă dor picioarele, uit că mă doare spatele, uit de toate.

Mama trebuia să mă livreze în mîinile altui ocrotitor 

 

Vă propun să ne întoarcem la notiţa de la 25 de ani. Ţineaţi jurnal?
Eram în primul an de căsătorie. Da, ţineam un jurnal: Jurnalul unei femei măritate. A fost singura perioadă a vieţii mele cînd am ţinut un jurnal. În rest, nu cred în jurnale, mai ales nu cred în acelea care merg spre publicare, este o formă de narcisism. Cred în jurnalele care nu se publică sau se publică postum. Mie mi se pare oribil ca viaţa ta intimă, gîndurile tale intime, ceea ce se petrece între tine şi tine însuţi să ajungă în librării, să fie citit de sute de oameni, să mai dai şi autografe. Nu e posibil, cînd ştii că vei fi citit de atîta lume, să nu cosmetizezi! Nu e posibil să fii absolut sincer cu tine însuţi! Chiar şi cînd nu scrii jurnal, ai tendinţa de autoamăgire, încercăm să ne oferim circumstanţe atenuante, tolerante. Ne cunoaştem tarele şi defectele, dar nu ne arătăm aşa cum sîntem. Într-o oarecare măsură, în fiecare dintre noi coexistă un Doctor Jekyll şi un Mister Hyde.  
 
Şi de ce atunci ţineaţi un jurnal?
Eram în primul an de căsnicie. Erau tatonările începutului de viaţă conjugală. Eram foarte îndrăgostită de soţul meu şi am simţit nevoia să scriu.
 
Jurnalul unei femei măritate l-aţi ţinut un an de zile?
Da, un an.
 
De ce l-aţi întrerupt?
Nu ştiu, n-am mai putut.
 
Aţi mai ţinut un jurnal?
Niciodată. Nici înainte, nici după 1989.
 
Vă pare rău că n-aţi ţinut un jurnal?
Îmi pare rău, pentru că eu am trăit istorie, am fost martoră la atîtea evenimente. Văd că, în România, toată lumea îşi scrie memoriile, asistăm la o adevărată memoriadă, eu n-am s-o fac, nu mai am timp în faţa mea. Sînt suficiente aceste amintiri.
 
Cînd v-aţi căsătorit?
La 1 mai 1949. Luna mai, pentru mine, e plină de evenimente relevante. Sînt născută în luna mai, m-am căsătorit în mai, soţul meu a murit în mai. Foare curînd după căsătoria mea a murit mama, la două luni. Era cardiacă. Ca urmare a tuturor privaţiunilor şi a tuturor spaimelor din timpul războiului şi a persecuţiilor, a ameninţărilor permanente că vom fi trimişi în lagăre de exterminare, inima i-a cedat. Mama s-a ţinut să nu moară înainte de a mă vedea măritată. Eram floarea vieţii ei şi trebuia să mă livreze în mîinile altui ocrotitor. M-a văzut măritată cu un om în care a avut încredere.
 
Chiar spuneţi în acel jurnal: „Sînt tînără, omul pe care îl iubesc mi-ar putea da fericirea“. Aşa a fost?
Aşa a fost. În bună parte, visul meu din primul an de căsătorie s-a împlinit. Am avut o căsătorie armonioasă, de 60 de ani, merită să fie trecută în Cartea Recordurilor. Am fost cu acelaşi bărbat 60 de ani.  
 
Insist şi spun că ceea ce era o proiecţie în 1949 s-a transformat într-un motto al întregii dvs. vieţi: „Vreau să ascult concerte dirijate de mari maeştri, vreau să văd teatre măreţe cu loji aurite şi purpurii, vreau să merg la dineuri de gală englezeşti... aş vrea să fumez opium, îngropată în faldurile unui kimono “. Multe vi s-au întîmplat?
Da, desigur, n-am fumat opium. Cînd scriam acele lucruri, aveam o mentalitate livrescă, aveam aşteptări livreşti. Multe s-au împlinit – în condiţii precare, cu bani puţini, cu greutăţile acelor timpuri. Dar mergeam mereu la teatru şi la concerte – şi în România, şi în alte ţări. Festivalul Enescu l-am văzut de la prima la ultima ediţie, aveam abonament la concerte. Şi anul trecut am fost la Festivalul Enescu, împreună cu Denisa Comănescu, m-am sprijinit de ea şi, cu paşi mici şi dureroşi, am ajuns şi la Sala Palatului, şi la Ateneul Român.
 
Visele se împlinesc. Dumneavoastră visaţi, ce visaţi?
Visez foarte mult şi foarte frumos. Poate că provin din dorinţe refulate aceste vise. Visez călătorii, visez ţări, oraşe, grădini, pieţe, parcuri. Toate visele mele sînt colorate. Visez că merg, urc scări, urc munţi. Acum, cînd nu mai sînt în stare să merg pe picioarele mele pînă la colţul blocului, în vis urc trepte, urc pe munţi, mă caţăr pe stînci. Eu cu soţul meu mergeam mult pe munţi, nu făceam trasee grele, nu eram alpinistă, dar urcam pe munţi, dormeam la cabane. Eram o mare iubitoare de mers pe jos, aşa descopeream şi oraşele, mergînd pe jos, ore întregi. La toate astea a trebuit să renunţ. Mi-au rămas visele.
 
Soţul dumneavoastră apare în aceste vise?
E ceva ciudat: visez că-l caut şi nu-l găsesc. E cu mine, şi la un moment dat se îndepărtează, îl caut şi nu-l găsesc. Eu nu cred în semne, nu cred în fenomene paranormale, n-am superstiţii, dar visele acestea sînt legate de subconştient. Ştiu că nu mai este şi visez că-l caut şi nu-l găsesc. 
 

Irlandezii nu beau ciorbă 

 

În traduceri, dumneavoastră aţi avut un mentor, un magistru, care să vă îndrume?
N-am avut şi nici nu cred că trebuie. Ai har pentru traduceri sau nu, ai vocaţie sau n-ai vocaţie. E ceva ce ai în tine. Ajungînd la Editura Univers, am învăţat multe despre redactare şi traducere de la Frida Papadache, care a tradus Joyce, care a tradus Virginia Woolf. I-am fost redactor la cîteva traduceri, mă contraziceam cu ea, aveam discuţii foarte ascuţite, traducea superb, însă cu o anumită predilecţie pentru arhaisme.
 
Dumneavoastră nu rezonaţi cu aceste cuvinte?
Autorul nu rezona. Nu poţi să traduci Joyce cu arhaisme şi cuvinte din Miron Costin. Nu poţi să vorbeşti despre ciorbă la Joyce. Irlandezii nu beau ciorbă, ci supă.
 
Aţi avut o replică peste timp la Portret al artistului la tinereţe, tradus prima oară de Frida Papadache şi retradus de dumneavoastră în 2012, în seria de autor „James Joyce“ de la Humanitas Fiction.
Eu am fost redactor la ediţia Papadache. A fost o ediţie calofilă, Frida Papadache l-a tradus sfătos, într-un stil de basm. Eu l-am tradus mai puţin calofilic, dar mai în spiritul autorului, care trece prin încercări, într-o Irlandă măcinată de conflicte şi sufocată de bigotism. Pe urmă, am retradus şi Orlando de Virginia Woolf. Cartea fusese tradusă de Vera Călin, care a lucrat foarte bine, dar am simţit că n-a fost tot timpul receptivă la profunzimile şi subtilităţile Virginiei Woolf, care este, pentru mine, autoarea favorită. Virginia Woolf  pune în faţa sufletului tău o oglindă. Vezi despre tine ceea ce n-ai vrea să ştii, te sperii de adevărul tău, Virginia Woolf  te face să te vezi aşa cum eşti. De aici provine titlul atît de mediatizat: Cui îi este frică de Virginia Woolf?.
 
Înainte de 1989, dumneavoastră vă alegeaţi cărţile pe care urma să le traduceţi? Sau editurile?
Editurile îmi propuneau să traduc. Eram foarte solicitată de edituri. Eu am avut şansa să mă lansez, de la primele cărţi, ca o bună traducătoare. Am avut recenzii foarte bune, erau oameni din edituri care mă apreciau, profesorul Dan Grigorescu, care în ani 60 ţinea o cronică a traducerilor, m-a încurajat, m-a stimulat, m-a elogiat. Dar ştiti că am avut şi o fază de prostituţie în cariera mea de traducător? Era imediat după 1989, cînd a fost un boom de literatură proastă, mediocră, dar şi de literatură de consum. De ani de zile, în România nu se mai tradusese literatură de consum. Or, o editură, Miron se cheama, traducea romane de consum, uşurele, siropoase, ceea ce englezii numesc trash. Şi le-am tradus şi eu vreo şase cărţi. Asta a fost perioada mea de prostituţie. Acum, în 2014, foarte curînd, Gazeta sporturilor  va scoate un roman tradus de mine la începutul anilor ’90. Se numeşte Iubire otrăvită. Ei, îţi închipui ce-i în acest roman... Autoarea se numeşte Josephine Hart, un pseudonim, despre care mi-a vorbit prietena mea Iris Murdoch. Această Josephine Hart era soţia unui miliardar englez şi scria nişte romane care se vindeau foarte bine. Nu erau vulgare, erau uşurele. Nu ştiu dacă să-mi fie ruşine că am tradus două cărţi de această autoare: Iubire otrăvită şi Păcatul.   

Nimic din ce e omenesc nu e ruşinos 

 

Aţi amintit de Iris Murdoch şi o consideraţi prietena dvs. De unde s-a legat această prietenie?
25 de ani am fost în corespondenţă. Am cunoscut-o la Londra şi a existat între noi o simpatie şi o empatie. I-am tradus trei romane (Vlăstarul cuvintelor,Marea, marea, Discipolul) şi două piese de teatru (Trei săgeţi, Prinţul negru). Am corespondat cu ea, foarte intens. Din păcate, corespondenţa este nepublicabilă.
 
De ce?
Iris Murdoch era profesoară de filozofie la Oxford, în ultimii ani de viaţă a publicat şi două tratate de filozofie: Metaphysics as a Guide to Morals (1992) şi Existentialists and Mystics: Writings on Philosophy and Literature (1997). Eu, în scrisorile pe care i le trimiteam, căutam să epatez, să-i arat că sînt cultivată, că am citit filozofie, că ştiu despre literatura engleză. Ea îmi scria foarte simplu – de la ea am învăţat că măreţia se învecinează cu simplitatea. Erau aspecte obişnuite ale vieţii, unele anodine, că are un guturai, că i-a cumpărat lui John, soţul ei, un costum sau un pulovăr. Nu sînt publicabile, sînt scrisori despre viaţa curentă. 
 
Şi Henry Miller?
Henry Miller nu este un pornograf, preocuparea mea de bază a fost să-i dezlipesc eticheta de pornograf. Eu am tradus trilogia: Sexus, Plexus şi Nexus, precum şi Tropicul Capricornului şi Tropicul Cancerului, reeditate în seria de autor „Henry Miller“ de la Polirom, acolo unde au mai apărut şi alte cărţi, netraduse de mine, dar care confirmă marele talent al autorului: Colosul din Maroussi şi Înţelepciunea inimii. Pentru Henry Miller, debarasarea de tabuuri, de inhibiţii face parte din libertatea individuală, este o componentă a libertăţii individuale. Într-adevăr, este de un erotism flamboiant, dar erotismul ţine de viaţă:nimic din ce e omenesc nu e ruşinos. Henry Miller a operat şi asupra mea, m-a dezinhibat.
 
Aţi cunoscut mulţi autori pe care i-aţi tradus. Cum era, spre exemplu, Ted Hughes, soţul Sylviei Plath?
Se spune că Sylvia Plath s-ar fi sinucis din cauza lui. Era un om extrem de interesant şi un poet foarte mare. Am avut impresia că te poţi îndrăgosti nebuneşte de un asemenea om. Avea o fineţe, era arhetipul poetului, era frumos, manierat, dar emana o tristeţe inefabilă, o tristeţe interiorizată. Părea vulnerabil, supersensibil.
 
De la întîlnirea cu Saul Bellow ce vă rămîne în minte?
L-am cunoscut la Bucureşti, după ce a primit Premiul Nobel. Mi l-am închipuit plin de aplomb. Şi cînd l-am văzut, în 1977 – era prima oară într-o ţară socialistă –, părea speriat, înfricoşat, a făcut o psihoză că oriunde se duce sînt microfoane şi că pe stradă este urmărit de agenţi. El era căsătorit cu o româncă, cu Alexandra Bagdasar, pe care o ridică în slăvi în Iarna decanului şi o critică pînă la calomnie în Ravelstein, după ce s-au despărţit. Asta nu se face: nu împroşti un om cu care ai fost împreună. Saul Bellow a avut aceeaşi răsturnare de imagine şi în raport cu Mircea Eliade. După ce am tradus Darul lui Humboldt, am făcut un interviu cu Bellow, în care mi l-a ridicat în slăvi pe Mircea Eliade. În Ravelstein, l-a transformat pe Eliade într-un legionaroid fanatic.

Sîntem ţara din Europa care îşi plăteşte cel mai prost traducătorii

 

Revin la o întrebare anterioară; după 1990, cum aţi ales cărţile? Tot prin discuţii cu editorii?
Da, există o cutumă a editurilor să fii consultat, să fii invitat să traduci o carte. Eu am lucrat mult cu Polirom şi cu Humanitas Fiction, cu Bogdan-Alexandru Stănescu şi cu Denisa Comănescu. Mă sună Denisa: „noi am vrea să traduci autorul cutare, e foarte bun, te tentează?“. Şi primesc spre traducere autori mari, cărţi foarte bune. Dar vreau să vă spun de o experienţă tristă. Eu am tradus pentru Polirom Litera din scrisoarea misterioasă de Alex. Leo Şerban, care era bun prieten cu mine, ne lega o simpatie reciprocă. Cînd era în spital, grav bolnav, îmi dădea telefoane şi mă ruga, mă implora: „vă rog, aş vrea să-mi traduceţi cartea asta“. Eu n-aveam cartea, a ajuns la mine după moartea lui. Şi am tradus-o cu încîntare. Iar la cartea lui Alex. Leo Şerban mi-a fost redactor domnul Silviu Lupescu personal, care m-a confruntat cu originalul, cuvînt cu cuvînt, mi-a găsit şi greşeli, a avut o acurateţe extraordinară.
 
După 1989, dumneavoastră v-aţi impus tarifele la traducerea cărţilor?
Niciodată. Cît mi s-a oferit, atîta am primit. Pe mine m-a interesat să fie cărţile mele pe piaţă, să dau cărţi bune, să aibă recenzii bune. Tarifele, pentru toţi traducătorii, sînt proaste. Înainte de 1989, erau tarife diferenţiate, între 300 şi 900 de lei pe coala tipografică, în funcţie de calitatea traducerii şi complexitatea textului. Mie mi se plătea tariful maxim: 900 de lei. Aşa că, dacă o carte avea 16 sau 24 de coli, eu luam o sumă foarte bună. Raportat la cursul vieţii de atunci, traducerile erau mult mai bine plătite. Acum, se plăteşte 3 euro pe pagină.
 
Credeţi că se poate ca tariful pentru un traducător să fie mai mare?
Sîntem ţara din Europa care îşi plăteşte cel mai prost traducătorii. Bulgaria îi plăteşte mult mai bine, Albania îi plăteşte peste nivelul nostru. În ţările occidentale, se plăteşte şi 20 de euro pe pagină. Totuşi, cînd mi s-au oferit 8.000 de lei pentru o reeditare, pentru Amantul doamnei Chaterlley, am refuzat jumătate din bani, am şi scris în Observator cultural despre asta. Mi s-a părut indecent. Polirom sau Humanitas, la reeditări, mi-ar fi plătit pentru aceeaşi carte 1.200 de lei, la reeditări se oferă 1,5 euro pe pagină. Refuzul meu a stîrnit mare vîlvă. Dar nu puteam accepta o asemenea sumă astronomică pentru o simplă carte care fusese frecvent reeditată.
 
Există o Asociaţie a Traducătorilorcare să oblige editurile, prin negocieri, să ridice preţul pe pagina tradusă?
Nu există. Nimeni nu se luptă pentru drepturile traducătorilor.
 
Aveţi o compensaţie: a început să apară numele traducătorului pe copertă, v-am văzut numele şi la Portret al artistului la tinereţe şi la Orlando, ca să amintim de ultimele cărţi traduse la Humanitas Fiction.
Asta e normal să se întîmple, adoptăm un model occidental demult încetăţenit.
 
Şi acum la ce lucraţi?
Tot la o retraducere. Denisa Comănescu vrea să fie retradus Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde, într-o ediţie elegantă, cartonată, o carte de lux. Cînd traduc o carte care există în româneşte, mă feresc să mă uit la vechea traducere, să nu mă influenţeze. Mă bucur că, după atîţia ani, am păstrat o relaţie foarte bună cu Denisa Comănescu, care m-a îndemnat să scot şi această carte, Amintirile unei nonagenare, care se lansează pe 17 mai, la Humanitas Cişmigiu.
 
Ar putea apărea anul acesta Portretul lui Dorian Gray?
Trebuie să apară. Dar, ca să-ţi spun adevărul adevărat, nu mai am puterea de muncă de acum cîţiva ani. Am dureri foarte mari, nu pot să stau la birou, stau pe fotoliu, cu spinarea lipită, cu un pupitru special – şi aşa traduc. Asta mă ţine în viaţă, asta îmi menţine mintea trează. Dacă n-aş traduce, m-aş degrada complet, e o muncă de creaţie, cu mari satisfacţii.
 
Vă uitaţi la televizor?
Da, urmăresc toate ştirile. Am fost teribil de indignată cînd am auzit că Mircea Mihăieş a fost făcut „fascist bătrîn“. Îl cunosc pe Mihăieş şi-l citesc: orice poţi spune despre el, dar nu că este „fascist“. Trebuie să acceptăm dreptul la o critică argumentată, fără injurii. Sloganul democraţiei americane e: „Lupt pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine“.

Dormeam împreună, gemeam împreună, rîdeam împreună 

 
Soţul dumneavoastră cu cît timp în urmă a murit?
Şase ani, care se împlinesc tot acum în mai.
 
Cum vă gîndiţi la el, acum?
În primul moment, m-am gîndit la sinucidere. Dar n-aş putea să mă sinucid, n-am curajul. Pe urmă, o vreme, n-am mai fost eu. Am fost apucată de amoc. Am făcut nişte lucruri idioate. El avea sute de fotografii şi de filme, cu noi, din călătoriile noastre. M-am apucat, ca o nebună, şi am distrus totul. Nu le mai puteam suporta.  Dar, încetul cu încetul, timpul mai atenuează. Acum, îmi lipseşte enorm.
 
Şi totuşi, neaşteptat, în ultimii şase ani aţi lucrat bine şi mult, de la Joyce la Virginia Woolf şi de la Henry Miller la Alex. Leo Şerban, de la cartea de convorbiri cu Radu Paraschivescu la această carte – Amintirile unei nonagenare. V-aţi echilibrat?
Mă doare că nu le poate vedea soţul meu, că nu le pot împărtăşi cu el.
 
Poate că le vede, cine ştie?
Nu ştiu. E o mare consolare să crezi într-o Viaţă de Apoi. Eu nu cred. Eu nu pot să cred că mă voi mai întîlni cu soţul meu sau că el vede ce fac eu acum, ce cărţi scot. Nu pot să cred că într-o altă viaţă mă voi întîlni cu soţul meu şi vom merge la cinema. Nu pot să cred că sînt miliarde de spirite, desprinse de trup, care plutesc undeva, care ne văd, care ne dau semne. Am un prieten care îmi spune că primeşte semne de la părinţii lui morţi. Eu n-am primit niciodată semne. Dar, foarte des, noaptea, mi s-a întîmplat să am impresia că-i aud respiraţia. Îmi dau seama că există o explicaţie: 60 de ani am dormit cu el alături şi mi s-a imprimat undeva în creier zgomotul respiraţiei sale. Am deseori impresia că-l aud respirînd, alături. Eu mai ţin în pat perna lui. Cred că doi oameni trebuie să doarmă împreună pînă la bătrîneţe. Dormeam împreună, gemeam împreună, că mă doare una şi alta, rîdeam împreună.