Păstorel şi amicii săi scriitori

bogdan cretu200Acesta este Păstorel: onest până în măduva oaselor, crezând că adevărul trebui rostit cu orice preţ. Dincolo de alura boemă şi mucalită, personalitatea sa ascunde o mare seriozitate; mai ales că umorul de calitate, comicul mai ales sunt chestiuni extrem de serioase.S-au împlinit, nu de mult, cincizeci de ani de la moartea lui Al. O. Teodoreanu, cunoscut sub porecla de Păstorel. Un scriitor nu „mare”, ci mai ales spiritual. Proza sa, ca şi publicistica din cele două volume de Tămâie şi otravămerită cu prisosinţă revizitate periodic. Deviza lui spune totul despre filosofia de viaţă a acestui om de spirit care a considerat că literatura pe care o scrie nu trebuie să falsifice viaţa pe care o trăieşte: „În viaţă ce vreau, în artă ce pot!”. Şi totuşi, el credea cu putere în ceea ce Horatiu, în înţelepciunea sa, impunea ca regulă în a XIX-a Epistolă, către Mecena: „...nec vivere carmina possunt,/ quae scribuntur aquae potoribus” (N-au să aibă viaţă poemele scrise de băutorii de apă). Viaţa lui Păstorel s-a confundat, adesea, cu opera lui, care, în mare măsură, este una în spirit goliardic.

Într-o scrisoare către Cezar Petrescu, care aminteşte frapant de cea a lui Caragiale către Alceu Urechia, din 7/ 20 iulie 1905, povestind isprăvile bahice ale lui Delavrancea descălecat la Berlin, datând de astă dată din 1921, junele scriitor regizează o adevărată schiţă, a cărei victimă (că erou nu pot spune) este tânărul Al. A. Philippide, zis, între convivi, „Grecul”, picat în vizită într-o stare de avansată ebrietate. De altfel, stilul este imitat după Caragiale, ticurile verbale la fel, de situaţie nu mai vorbesc: „El: Pe urmă i-am propus să ne spânzurăm împreună c-o sfoară de stor. Eu: Şi? El: Eu mi-am făcut juvăţul aşa, ca să ajung cu picioarele-n pământ. El s-a legat de-o creangă vecină. Cu spatele la mine. Da’ eu trăgeam cu coada ochiului, pricepi? Trăgeam cu coada ochiului. Când şi-a dat drumul a ţipat, dar juvăţul s-a rupt, fiind prea gros... Eu: Juvăţul? El (enervat): Nu, mon cher, G.** Eu: Şi-atunci? El: I-am tras o palmă şi-a rupt-o de fugă. Am rămas cu frânghia... Apropo, timpul e o frânghie... Ai remarcat un lucru? Timpul nu se poate exprima decât cu elemente. Eu: Spaţiale. Mi-ai mai spus. El: Exact. Mergi înainte... Eu: Înapoi... El: Exact. Dar ce-i la dreapta? Eu: Ce-i la stânga... El: Îţi baţi joc? Eu: Nu, dar vreau să-ţi dovedesc că istoria asta o cunosc pe dinafară. Să-l chem şi pe Ionel să ţi-o repete? El: Eşti tâmpit. (se clatină) Nu mă-nţelegi. (execută cu greutate ce spune) Mergi înainte (se-mpiedică), mergi înapoi. Bun. Ce-i la dreapta, ce-i la stânga? În timp, mă-nţelegi? Nu ştii! Eşti un dobitoc. Nici eu nu ştiu. Sunt un dobitoc...” Mi se pare evident că astfel de secvenţe sunt atent construite, după modelul caragialian, mai ales daca ţinem cont că, în 1921, Păstorel nutrea ambiţii de dramaturg, scriind, împreună cu Adrian Maniu, feeria Rodia de aur şi câteva comedioare uşoare.

Altfel, în unele situaţii ajunge şi el să gafeze din cauza libaţiilor prelungite. Rătăceşte, de pildă, într-un rând traducerea unei piese contractată pentru Naţionalul bucureştean. Aflat în întârziere, se arată dispus să suporte toate consecinţele. Ba, într-un rând, pierde şi manuscrisul romanului Adela, încredinţat de Ibrăileanu, pentru observaţii. În cele din urmă îl găseşte, nu înainte ca alte persoane curioase să-şi fi vârât nasul în el. Păstorel îi povesteşte criticului de la Viaţa Româneascătotul cu relaxare, cu autoironie, inserând şi o scurtă epigramă: „Tauber cântă în amurg/, Bob învârte manivela,/ Eu, improvizat hirurg,/ Fac incizii în Adela”. Dar, până la incizii, a trebuit să facă faţă propriei anestezii, pusă la cale vreme de câteva zile, pe la viile prietenilor. Vinovat nu se simte, mai ales că ştie sigur că aparent hirsutul scriitor gustă picanteriile sale. De fapt, divaghează pentru a-şi face curaj să atace problema: scăderile romanului lui Ibrăileanu. Cum să-i dea el sfaturi maestrului de la care a învăţat atâtea şi pe care l-a apărat cu atâta îndârjire de atacurile mârşave ale amintitului Giorge Pascu? Îşi precizează franc intimidarea: „Sunt foarte conştient de primejdiile acestei inversiuni de roluri, căci eu, în definitiv, trebuie «să-l fac pe dl Ibrăileanu faţă de dl Ibrăileanu autor ». Această comicărie care acum devine serioasă îmi dă impresia că mă aflu la un examen, în faţa unui examinator mucalit”. După aceste precauţii politicoase formulate, trece la atac şi nu se arată deloc complexat de rolul care i-a fost încredinţat în semn de încredere: câteva stângăcii, franţuzisme redundante în text i se par „ca nişte pistrui pe un profil elin”. Verdictul cade tranşant, fără menajamente: „Dacă ar fi să înşir pasajele frumoase, ar trebui să fac popas la fiecare pagină, dar iar mă-ntorc şi zic că la fiecare pagină ar trebui să stăruim puţin şi cu plivitul” sau: „Ceea ce mi-a plăcut mai puţin? Dialogurile. Ceea ce nu mi-a plăcut deloc? Franţuzismele”.

Acesta este Păstorel: onest până în măduva oaselor, crezând că adevărul trebui rostit cu orice preţ. Dincolo de alura boemă şi mucalită, personalitatea sa ascunde o mare seriozitate; mai ales că umorul de calitate, comicul mai ales sunt chestiuni extrem de serioase.
AUTOR: Bogdan CREȚU
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi