În a doua zi a Turnirului
scriitorilor [Sighişoara 2014], a fost organizată o dezbatere intitulată: Traducătorii – personaje principale sau secundare
ale literaturii? Au participat: Ion Cristofor, Helliana Ianculescu, Florina
Ilis, Gabriella Koszta, Kőrössi P. József, Anamaria Pop, Varujan Vosganian,
personalităţi reunite de aceeaşi încredere că literatura română este
exportabilă; traducerea cărţilor din literatura română nu s-ar putea realiza
dacă n-ar exista destoinici traducători. Dialogul cultural româno-maghiar
realizat cu acest prilej a evidenţiat fapte concrete care au dus la o mai bună
cunoaştere a autorilor din România şi Ungaria. Cu acest prilej, Mariana
Gorczyca a realizat un interviu cu Gabriella Koszta.
Trebuie să admitem că literatura universală există
datorită, în primul rînd, traducătorilor. Fără acest act intermediar de
transpunere, de transparenţă, de refacere lingvistică, ce ar fi însemnat Thomas
Mann, Dostoievski, Joyce, Faulkner,
Borges, Houellebecq, Murakami, Esterházy, Oz şi aşa mai departe? Gabriella
Koszta, este traducătoarea care a făcut posibilă cunoaşterea în Ungaria a unor
scriitori români precum: Gabriela Adameşteanu, Mircea Cărtărescu, Gheorghe
Crăciun, Florina Ilis, Dan Lungu, Norman Manea şi lista nu este încheiată.
Doamnă Gabriella Koszta, traducătorul mi se pare un
personaj ofertant prin lumile de care se lasă bîntuit, dar şi prin asumarea
literelor mici cu care îi este trecut numele pe cărţile pe care le-a făcut
posibile. Au traducătorii trăsături comune? Fiecărei categorii profesionale i
se ataşează etichete: medicii – cinici, profesorii – exigenţi, bancherii –
sobri. Ce etichetă am putea lipi traducătorilor, în general?
Sînt de acord că
traducătorul poate fi un personaj ofertant. Dar este şi un aventurier care
face, cu pasiune, excursii pe terenuri necunoscute. Probabil că toţi
traducătorii au motivele lor proprii cînd se apucă de tradus. Aş spune totuşi
că majoritatea lor sînt mediatori de cultură.
Milan Kundera ar fi spus că „traducătorii sînt de o
mie de ori mai importanţi decît deputaţii din Parlamentul European!“. Cît de
permeabile devin mentalităţile cu ajutorul traducerilor literare? În ce măsură
cărţile intermediate de traducători pot mişca lumea?
Mentalităţile
devin permeabile prin scriitorii buni. Fără scriitori buni, un traducător n-ar
avea de lucru, nu şi-ar găsi măsura valorii. Adică, de fapt, scriitorii
autentici transportă mentalităţile şi de aceea ar trebui să fie cel puţin la
fel de apreciaţi şi plătiţi precum deputaţii din Parlamentul European. Ca
traducător, eu sînt doar un cititor atent. Şi îmi convine rolul acesta. În
primul rînd, scriitorii sînt martorii unei culturi, ai unei tradiţii, ai unor
obiceiuri şi idei în general, ai unor mentalităţi. Totul depinde de ei! De
exemplu eu fără Lucian Blaga n-aş fi ştiut nimic despre „spaţiul mioritic“,
fără Ion Luca Caragiale sau Mateiu Caragiale, greu aş fi înţeles relaţiile
sociale sau mecanismele abordării existenţiale la Porţile Orientului. Viaţa
elitei intelectuale bucureştene între cele două războaie mondiale am întîlnit-o
în operele lui Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. Fără Marin Sorescu sau
Mircea Cărtărescu habar n-aveam de magicul care este atît de caracteristic în
spiritualitatea românească. Aceşti scriitori sînt foarte originali, în operele
lor ei exprimă experienţele şi opiniile lor individuale prin cele mai diferite
forme artistice, dar au ceva comun: limba şi cultura română. Pe mine operele
lor m-au impresionat cel mai mult şi din cauza lor am devenit o cititoare
devotată şi după aceea o traducătoare de literatură română contemporană. Nu
ştiu dacă nişte cărţi pot mişca lumea, dar sînt convinsă că ne ajută în
cunoaşterea de sine şi în cunoaşterea altora. Cărţile pot, de asemenea, repara
prejudicii, pot vindeca, pot stîrni reacţii dintre cele mai diverse.
Ce înseamnă pentru dv., Gabriella Koszta, a traduce?
Pentru mine, a
traduce este în primul rînd o pasiune.
În cazul meu, traducerea este foarte strîns legată de teatru, de profesia mea
originară de actriţă. Traducerea e un fel de actorie serioasă, care are etapele
ei, bazate strict pe experienţele mele teatrale; traducînd, încerc să transmit
ideile unei cărţi în limba maghiară, şi cu această activitate particip la
formarea unei situaţii de dialoguri între scriitorul român şi cititorul
maghiar. Cînd citesc o carte trebuie s-o înţeleg cît mai bine în întreaga ei
complexitate, trebuie să fiu atrasă, cucerită de textul respectiv, trebuie să
mă influenţeze ca să preiau şi să predau respiraţia limbajului original şi în
limba-ţintă, adică în limba maghiară, care este foarte diferită de română, atît
prin structura ei gramaticală, cît şi prin intonaţie. Mie mi se pare că textul
unui roman este ca textul unui rol, care trece prin mine, poposeşte în mintea
mea, iar apoi în inima mea se transformă, devine accesibil şi pentru cei care
nu ştiu româneşte. Da, traducerea presupune şi interpretare, iar profesia mea
iniţială de actriţă, care cere performanţă în transmiterea de emoţie şi mesaj,
mi-a fost extrem de utilă. Traducătorul nu traduce doar cuvinte. El face
inteligibilă o altă cultură, o altă mentalitate. De aceea este necesar ca
traducătorul să cunoască cît mai bine şi mediul limbii-sursă. Traducerea pentru mine este un joc foarte serios, un fel
de actorie singuratică, fără exhibiţionism.
Cum a început activitatea de traducător în cazul
dv.?
Cu citirea
literaturii române. Cred că am avut profesori foarte buni în comuna Sîngeorgiu de Pădure. Din copilărie citesc
mult, la început am citit mai ales în limba maghiară. Am terminat liceul şi
facultatea în limba mea maternă. N-am ştiut bine româneşte şi, cînd am fost
repartizată la Timişoara, am decis că voi învăţa mai bine limba română. Din
pură plăcere a lecturii am început să citesc autorii români în original. Dar
atunci nu mi-a trecut prin minte că voi ajunge să traduc cîndva. N-avea nici un
sens (credeam atunci), fiindcă oricine putea să citească aceste cărţi în
original. Am plecat în Ungaria, m-am stabilit acolo şi, după un timp, am
descoperit că am adus cu mine şi autorii mei români preferaţi. În Ungaria se
ştia foarte puţin despre literatura română. Prima dată am tradus numai cîte un
articol, mai ales din domeniul teatrului. După 1989, am lucrat la o editură
literară care avea o colecţie din literaturile est-europene, balcanice şi
beneluxe. Se numea Kis-Európa, adică Colecţia Europa-Mică. Editura Jelenkor din
Pécs era un fel de atelier de literatură contemporană care s-a interesat de
literatura universală, dar mai ales de literaturile teritoriilor învecinate cu
Ungaria. Am fost solicitată să fac referate despre literatura contemporană
română. Cîteodată era mai uşor să traduc cîte un fragment decît să-i explic sau
să-i argumentez părerile/opiniile mele despre anumite cărţi. La Editura
Jelenkor a apărut Nostalgia şi
volumul I din trilogia Orbitor de
Mircea Cărtărescu, precum şi Limba păsărilor de Andrei Pleşu. Eu am
colaborat la aceste volume ca redactor. Scriitorul şi poetul maghiar László
Csiki, bine cunoscut şi în România, cunoştea bine literatura română, pentru
Editura Jelenkor traducînd două volume de Cărtărescu. Din nefericire, László
Csiki a murit, şi noi am pierdut nu numai un prieten, dar şi un traducător
devotat. Doamna Anamaria Pop mi-a propus
să traduc, a avut încredere în mine şi m-a ajutat mult, m-a aprovizionat cu
cărţi bune şi m-a încurajat. Din plăcere, am tradus romanul Sînt o babă comunistă! de Dan Lungu şi
mi-a venit pofta. Am citit Cruciada
copiilor de Florina Ilis, mi-a plăcut atît de mult încît imediat am şi
început s-o traduc. Am tradus volumul De
ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu. Traducerile au apărut şi au avut
succes.
I-aţi cunoscut personal pe autorii traduşi?
Da. În afară de
Norman Manea, cu toate că Întoarcerea
huliganului a apărut în 2008, la Editura Alexandra din Ungaria. Înainte i-am cunoscut pe Mircea Dinescu, Mircea
Cărtărescu, Dan Lungu, Gheorghe Crăciun. Cînd am tradus Dimineaţa pierdută,
am avut prilejul s-o cunosc pe Gabriela Adameşteanu şi, cînd am tradus romanele
doamnei Adameşteanu, am fost în legătură permanentă. Pe Florina Ilis am
cunoscut-o la Pécs, în oraşul meu din Ungaria, unde ea avea o bursă in cadrul
programului „Capitală europeană 2010“. Cu scriitorii ne vedeam des, cu prilejul
celor mai diferite evenimente literare la Budapesta, la Frankfurt sau la
Bucureşti. Cu revista Observator
cultural, ca traducător, am o relaţie foarte bună şi fructuoasă, în revistă
au apărut cei mai buni scriitori maghiari în traducere română, ceea ce înseamnă că este o curiozitate reciprocă.
Nu demult, la recomandarea doamnei Carmen Muşat, am terminat traducerea unui
roman, care îmi este foarte drag, este vorba despre Medgidia, oraşul de apoi de
Cristian Teodorescu.
I-am auzit pe alţi traducători spunînd că Norman
Manea este ceva mai greu de tradus, o adevărată provocare. Pentru dv., cum este
să îl traduci pe Norman Manea şi cum l-aţi ales?
Da, este destul
de greu de tradus, după părerea mea, din două motive: primul – Norman Manea
trăieşte într-o relaţie foarte strînsă şi familiară cu limba, şi în emigraţie
„locuieşte“ în limba română, care îi aparţine ca o casă de melc. Al doilea – în centrul acestei case de melc, purtată
mereu pe spinarea lui, locul principal îl ocupă Cartea, cu literă mare, adică
literaturile universală şi română, la care se referă de mai multe ori, şi de
aceea textele lui Norman Manea sînt pline de aluzii literare, care necesită o
citire mai atentă pentru a descifra aluziile. Dar revelaţia merită această
concentrare. Cititorul devine partenerul scriitorului într-un discurs
cultural-literar-artistic.
Sînteţi o persoană familiarizată şi cu literatura
română, şi cu literatura maghiară, două literaturi care se fac în limbi de
circulaţie restrînsă în lume. Nu aparţin, ca să zicem aşa, marilor culturi. Ce
le apropie, ce le distanţează?
Nu mă
îngrijorează faptul că literaturile noastre se fac în limbi de circulaţie
restrînsă în lume. Ivo Andrić, de exemplu, şi-a scris capodopera în limba
sîrbo-croată şi a obţinut Premiul Nobel! Oricum, lumea cărţilor în general – şi
din ce în ce mai mult – aparţine unui tărîm mai restrîns. Insula minorităţilor
cititori. Dar eu cred că actul literar de caliate, nivelul artistic apropie de
cele mai mari culturi şi operele scrise în limba română sau maghiară sau
slovenă. Caracteristicile locale nu sînt neapărat dezavantajoase dacă sînt
însoţite de talent, umanism şi inteligenţă.
Ultima întrebare se suprapune peste curiozitatea lui
Ingemar Nilsson, moderatorul unui
seminar desfăşurat la Göteborg, la Bok&Bibliotek, în această toamnă, cînd
România a fost invitat de onoare: în ce măsură intrarea României în Comunitatea
Europeană a influenţat literatura? Dar în cazul Ungariei?
Nu ştiu dacă
acest fapt în sine a influenţat literaturile noastre sau nu. Nu cred că a
influenţat felul de a scrie. Dar a adus altceva, permeabilitatea frontierelor,
deplasările fără vize, călătoriile, participarea la programe comune est-vest,
posibilitatea de a candida la diferite burse europene, prezenţa mult mai
substanţială la tîrgurile de carte, cuprinderea în evenimente internaţionale.
Şi acum, la final, doar o curiozitate: dacă s-ar
juca o piesă de teatru, iar protagonistul ar fi, ca în teatrul expresionist, o
persoană cu un nume generic, Traducătorul, care ar putea fi ultima lui replică
rostită pe scenă?
Protagonistul
meu ar veni cu o ghicitoare: „Ce credeţi, cine sînt eu: un suflet cu două
trupuri sau un trup cu două suflete?...“
fotografie: nyugatijelen.com