„Nu mă îngrijorează faptul că literaturile noastre se fac în limbi de circulaţie restrînsă în lume“ - Interviu cu Gabriella KOSZTA

În a doua zi a Turnirului scriitorilor [Sighişoara 2014], a fost organizată o dezbatere intitulată: Traducătorii – personaje principale sau secundare ale literaturii? Au participat: Ion Cristofor, Helliana Ianculescu, Florina Ilis, Gabriella Koszta, Kőrössi P. József, Anamaria Pop, Varujan Vosganian, personalităţi reunite de aceeaşi încredere că literatura română este exportabilă; traducerea cărţilor din literatura română nu s-ar putea realiza dacă n-ar exista destoinici traducători. Dialogul cultural româno-maghiar realizat cu acest prilej a evidenţiat fapte concrete care au dus la o mai bună cunoaştere a autorilor din România şi Ungaria. Cu acest prilej, Mariana Gorczyca a realizat un interviu cu Gabriella Koszta.

Trebuie să admitem că literatura universală există datorită, în primul rînd, traducătorilor. Fără acest act intermediar de transpunere, de transparenţă, de refacere lingvistică, ce ar fi însemnat Thomas Mann, Dostoievski, Joyce,  Faulkner, Borges, Houellebecq, Murakami, Esterházy, Oz şi aşa mai departe? Gabriella Koszta, este traducătoarea care a făcut posibilă cunoaşterea în Ungaria a unor scriitori români precum: Gabriela Adameşteanu, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Florina Ilis, Dan Lungu, Norman Manea şi lista nu este încheiată.

Doamnă Gabriella Koszta, traducătorul mi se pare un personaj ofertant prin lumile de care se lasă bîntuit, dar şi prin asumarea literelor mici cu care îi este trecut numele pe cărţile pe care le-a făcut posibile. Au traducătorii trăsături comune? Fiecărei categorii profesionale i se ataşează etichete: medicii – cinici, profesorii – exigenţi, bancherii – sobri. Ce etichetă am putea lipi traducătorilor, în general?

Sînt de acord că traducătorul poate fi un personaj ofertant. Dar este şi un aventurier care face, cu pasiune, excursii pe terenuri necunoscute. Probabil că toţi traducătorii au motivele lor proprii cînd se apucă de tradus. Aş spune totuşi că majoritatea lor sînt mediatori de cultură. 
 
Milan Kundera ar fi spus că „traducătorii sînt de o mie de ori mai importanţi decît deputaţii din Parlamentul European!“. Cît de permeabile devin mentalităţile cu ajutorul traducerilor literare? În ce măsură cărţile intermediate de traducători pot mişca lumea?

Mentalităţile devin permeabile prin scriitorii buni. Fără scriitori buni, un traducător n-ar avea de lucru, nu şi-ar găsi măsura valorii. Adică, de fapt, scriitorii autentici transportă mentalităţile şi de aceea ar trebui să fie cel puţin la fel de apreciaţi şi plătiţi precum deputaţii din Parlamentul European. Ca traducător, eu sînt doar un cititor atent. Şi îmi convine rolul acesta. În primul rînd, scriitorii sînt martorii unei culturi, ai unei tradiţii, ai unor obiceiuri şi idei în general, ai unor mentalităţi. Totul depinde de ei! De exemplu eu fără Lucian Blaga n-aş fi ştiut nimic despre „spaţiul mioritic“, fără Ion Luca Caragiale sau Mateiu Caragiale, greu aş fi înţeles relaţiile sociale sau mecanismele abordării existenţiale la Porţile Orientului. Viaţa elitei intelectuale bucureştene între cele două războaie mondiale am întîlnit-o în operele lui Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. Fără Marin Sorescu sau Mircea Cărtă­rescu habar n-aveam de magicul care este atît de caracteristic în spiritualitatea românească. Aceşti scriitori sînt foarte originali, în operele lor ei exprimă experienţele şi opiniile lor individuale prin cele mai diferite forme artistice, dar au ceva comun: limba şi cultura română. Pe mine operele lor m-au impresionat cel mai mult şi din cauza lor am devenit o cititoare devotată şi după aceea o traducătoare de literatură română contemporană. Nu ştiu dacă nişte cărţi pot mişca lumea, dar sînt convinsă că ne ajută în cunoaşterea de sine şi în cunoaşterea altora. Cărţile pot, de asemenea, repara prejudicii, pot vindeca, pot stîrni reacţii dintre cele mai diverse.
 
Ce înseamnă pentru dv., Gabriella Koszta, a traduce?

Pentru mine, a traduce  este în primul rînd o pasiune. În cazul meu, traducerea este foarte strîns legată de teatru, de profesia mea originară de actriţă. Traducerea e un fel de actorie serioasă, care are etapele ei, bazate strict pe experienţele mele teatrale; traducînd, încerc să transmit ideile unei cărţi în limba maghiară, şi cu această activitate particip la formarea unei situaţii de dialoguri între scriitorul român şi cititorul maghiar. Cînd citesc o carte trebuie s-o înţeleg cît mai bine în întreaga ei complexitate, trebuie să fiu atrasă, cucerită de textul respectiv, trebuie să mă influenţeze ca să preiau şi să predau respiraţia limbajului original şi în limba-ţintă, adică în limba maghiară, care este foarte diferită de română, atît prin structura ei gramaticală, cît şi prin intonaţie. Mie mi se pare că textul unui roman este ca textul unui rol, care trece prin mine, poposeşte în mintea mea, iar apoi în inima mea se transformă, devine accesibil şi pentru cei care nu ştiu româneşte. Da, traducerea presupune şi interpretare, iar profesia mea iniţială de actriţă, care cere performanţă în transmiterea de emoţie şi mesaj, mi-a fost extrem de utilă. Traducătorul nu traduce doar cuvinte. El face inteligibilă o altă cultură, o altă mentalitate. De aceea este necesar ca traducătorul să cunoască cît mai bine şi mediul limbii-sursă. Traducerea  pentru mine este un joc foarte serios, un fel de actorie singuratică, fără exhibiţionism. 
 
Cum a început activitatea de traducător în cazul dv.?

Cu citirea literaturii române. Cred că am avut profesori foarte buni în comuna  Sîngeorgiu de Pădure. Din copilărie citesc mult, la început am citit mai ales în limba maghiară. Am terminat liceul şi facultatea în limba mea maternă. N-am ştiut bine româneşte şi, cînd am fost repartizată la Timişoara, am decis că voi învăţa mai bine limba română. Din pură plăcere a lecturii am început să citesc autorii români în original. Dar atunci nu mi-a trecut prin minte că voi ajunge să traduc cîndva. N-avea nici un sens (credeam atunci), fiindcă oricine putea să citească aceste cărţi în original. Am plecat în Ungaria, m-am stabilit acolo şi, după un timp, am descoperit că am adus cu mine şi autorii mei români preferaţi. În Ungaria se ştia foarte puţin despre literatura română. Prima dată am tradus numai cîte un articol, mai ales din domeniul teatrului. După 1989, am lucrat la o editură literară care avea o colecţie din literaturile est-europene, balcanice şi beneluxe. Se numea Kis-Európa, adică Colecţia Europa-Mică. Editura Jelenkor din Pécs era un fel de atelier de literatură contemporană care s-a interesat de literatura universală, dar mai ales de literaturile teritoriilor învecinate cu Ungaria. Am fost solicitată să fac referate despre literatura contemporană română. Cîteodată era mai uşor să traduc cîte un fragment decît să-i explic sau să-i argumentez părerile/opiniile mele despre anumite cărţi. La Editura Jelenkor a apărut Nostalgia şi volumul I din trilogia Orbitor de Mircea Cărtărescu, precum şi  Limba păsărilor de Andrei Pleşu. Eu am colaborat la aceste volume ca redactor. Scriitorul şi poetul maghiar László Csiki, bine cunoscut şi în România, cunoştea bine literatura română, pentru Editura Jelenkor traducînd două volume de Cărtărescu. Din nefericire, László Csiki a murit, şi noi am pierdut nu numai un prieten, dar şi un traducător devotat.  Doamna Anamaria Pop mi-a propus să traduc, a avut încredere în mine şi m-a ajutat mult, m-a aprovizionat cu cărţi bune şi m-a încurajat. Din plăcere, am tradus romanul Sînt o babă comunistă! de Dan Lungu şi mi-a venit pofta. Am citit Cruciada copiilor de Florina Ilis, mi-a plăcut atît de mult încît imediat am şi început s-o traduc. Am tradus volumul De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu. Tradu­cerile au apărut şi au avut succes.  
 
I-aţi cunoscut personal pe autorii traduşi?

Da. În afară de Norman Manea, cu toate că Întoarcerea huliganului a apărut în 2008, la Editura Alexandra din Ungaria. Înainte i-am cunoscut pe Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Gheorghe Crăciun. Cînd am tradus Dimineaţa pierdută, am avut prilejul s-o cunosc pe Gabriela Adameşteanu şi, cînd am tradus romanele doamnei Adameşteanu, am fost în legătură permanentă. Pe Florina Ilis am cunoscut-o la Pécs, în oraşul meu din Ungaria, unde ea avea o bursă in cadrul programului „Capitală europeană 2010“. Cu scriitorii ne vedeam des, cu prilejul celor mai diferite evenimente literare la Budapesta, la Frankfurt sau la Bucureşti. Cu revista Ob­servator cultural, ca traducător, am o relaţie foarte bună şi fructuoasă, în revistă au apărut cei mai buni scriitori maghiari în traducere română, ceea  ce înseamnă că este o curiozitate reciprocă. Nu demult, la recomandarea doamnei Carmen Muşat, am terminat traducerea unui roman, care îmi este foarte drag, este vorba despre Medgidia, oraşul de apoi  de Cristian Teodorescu. 
 
I-am auzit pe alţi traducători spunînd că Norman Manea este ceva mai greu de tradus, o adevărată provocare. Pentru dv., cum este să îl traduci pe Norman Manea şi cum l-aţi ales?

Da, este destul de greu de tradus, după părerea mea, din două motive: primul – Norman Manea trăieşte într-o relaţie foarte strînsă şi familiară cu limba, şi în emigraţie „locuieşte“ în limba română, care îi aparţine ca o casă de melc. Al doilea  – în centrul acestei case de melc, purtată mereu pe spinarea lui, locul principal îl ocupă Cartea, cu literă mare, adică literaturile universală şi română, la care se referă de mai multe ori, şi de aceea textele lui Norman Manea sînt pline de aluzii literare, care necesită o citire mai atentă pentru a descifra aluziile. Dar revelaţia merită această concentrare. Cititorul devine partenerul scriitorului într-un discurs cultural-literar-artistic.
 
Sînteţi o persoană familiarizată şi cu literatura română, şi cu literatura maghiară, două literaturi care se fac în limbi de circulaţie restrînsă în lume. Nu aparţin, ca să zicem aşa, marilor culturi. Ce le apropie, ce le distanţează?

Nu mă îngrijorează faptul că literaturile noastre se fac în limbi de circulaţie restrînsă în lume. Ivo Andrić, de exemplu, şi-a scris capodopera în limba sîrbo-croată şi a obţinut Premiul Nobel! Oricum, lumea cărţilor în general – şi din ce în ce mai mult – aparţine unui tărîm mai restrîns. Insula minorităţilor cititori. Dar eu cred că actul literar de caliate, nivelul artistic apropie de cele mai mari culturi şi operele scrise în limba română sau maghiară sau slovenă. Caracteristicile locale nu sînt neapărat dezavantajoase dacă sînt însoţite de talent, umanism şi inteligenţă. 
 
Ultima întrebare se suprapune peste curiozitatea lui Ingemar Nilsson, moderatorul  unui seminar desfăşurat la Göteborg, la Bok&Bibliotek, în această toamnă, cînd România a fost invitat de onoare: în ce măsură intrarea României în Comunitatea Europeană a influenţat literatura? Dar în cazul Ungariei?

Nu ştiu dacă acest fapt în sine a influenţat literaturile noastre sau nu. Nu cred că a influenţat felul de a scrie. Dar a adus altceva, permeabilitatea frontierelor, deplasările fără vize, călătoriile, participarea la programe comune est-vest, posibilitatea de a candida la diferite burse europene, prezenţa mult mai substanţială la tîrgurile de carte, cuprinderea în evenimente internaţionale.
 
Şi acum, la final, doar o curiozitate: dacă s-ar juca o piesă de teatru, iar protagonistul ar fi, ca în teatrul expresionist, o persoană cu un nume generic, Traducătorul, care ar putea fi ultima lui replică rostită pe scenă?

Protagonistul meu ar veni cu o ghicitoare: „Ce credeţi, cine sînt eu: un suflet cu două trupuri sau un trup cu două suflete?...“ 
 
fotografie: nyugatijelen.com