Chinezu, Dragoș C. Butuzea, Corina Sabău și George Neagoe despre ce înseamnă ”literatura de consum”

Acum câteva săptămâni, câțiva membri din echipa Hyperliteratura au participat la un eveniment organizat de editura noastră parteneră, Univers, pe tema literaturii de consum, fiind provocați la o dezbatere cu public pe această temă. Invitația a apărut ca urmare a lansării colecției San Antonio, iar noi am acceptat-o cu mare drag.

Cărțile din colecție au fost scrise de Frédéric Dard și au fost publicate sub pseudonimul San Antonio, care este și numele personajului narator, comisarul San Antonio. În această serie au apărut 175 de titluri din 1949, care au fost vândute în două sute de milioane de exemplare. Seria i-a adus venituri atât de mari autorului, încât a devenit bogat și și-a construit o casă uriașă în Elveția – “castelul San Antonio”. Din păcate, notorietatea autorului care scria despre crime și răpiri a devenit atât de mare, încât propria-i fiică, Joséphine, a fost răpită, iar Dard a fost nevoit să vândă castelul din Gstaad pentru a plăti răscumpărarea de 2 milioane de franci elvețieni. După moartea lui, seria San Antonio a fost continuată sub același pseudonim de fiul său, Patrice Dard.

Pornind de la această idee, am lansat câteva întrebări printre bloggeri și scriitori din România și am aflat ce părere au ei despre literatura de consum și despre existența ei la noi în țară. Au răspuns Cristian China-Birta (Chinezu), Dragoș C. Butuzea, Corina Sabău și George Neagoe.

1. Ce înseamnă literatura de consum și cui i se adresează?
2. Avem literatură de consum în România?
3. Unde și cum se trasează granița dintre literatura “autonomă” și cea de consum?

Chinezu
(Cristian China-Birta)

I se spune Chinezu şi îi plac rugby-ul, berea (ca aproape oricărui blogger) şi sportul. Din 2012 este asociat cu Vlad Dulea în Blogal Initiative SRL. A lansat sportlocal.ro (2008) politicalocala.ro (2009) maramureseni.ro (2010) şi… blogdebere.ro (2011). Dar despre toate astea şi ceva mai mult puteţi afla accesând blogul său, chinezu.eu, blog pe care scrie din 2007.

1. Mie îmi plac și nu îmi plac termenii ăștia generici. Adică, în cazul nostru, cum adică “literatură de consum”? Adică ce, dacă vorbim despre un tratat în greaca veche despre dimensiunile arbitrare ale cozii la prună nu este de consum, nu consumă cineva literatura cu pricina? :)) Glumesc, evident. Și nu prea. Căci îmi pare că, de multe ori, privirea condescendentă și superioară către așa-zisa literatură de consum se pupă cu ipocrizia consumatorului neasumat de McDonald’s. Adică public tună și fulgeră împotriva fast food, evident, este un campion al anti-consumerismului. Dar, din când în când și pe șestache, numai ce îl vezi că intră și mai înfulecă un dublu Mc și juma de kil de cartofi. Așa și cu literatura de consum, considerată sub-literatură de către unii. Eu măcar recunosc clar și răspicat: din când în când, mă mai duc la McDonald’s. :D

2. O să fiu înjurat masiv pentru ce o să spun acum: toată literatura din România este de consum. Toată. Doar că unii consumă un tip de literatură, alții alt tip. Și diferă cantitățile (tirajele). Dar toată e de consum, căci – furculition – este consumată. Orice încercări de dihotomii și alte cuvinte inteligente sunt doar să discutăm discuții.

3. Unde tragi linia că X e literatură de consum, iar Z este literatură get beget? Este ca linia de demarcație dintre o melodie frumoasă și una urâtă. Sau dintre un tablou frumos și unul urât. Astea sunt decizii personale, nu legiferate de critici sau nuș ce (need I remind you că sunt critici care laudă niște cretinătăți și viceversa?). Deci criteriul ăsta “de consum” pentru mine nu e comestibil. Literatura scrisă prost, literatura citită prost, literatura marketată prost, de astea da, discutăm. Dar asta cu “de consum” nu mă pasionează. Sigur, eu sunt mai de la peluză, deci nu mă luați în seamă… :D

Amintiri sau impresii despre San-Antonio

Am citit tot San-Antonio când eram în liceu. Nu am fost fan sau ceva. Dar mă relaxa foarte tare ce scria super-polițistul, iar de Béru nu aveai cum să nu te amorizezi, literaturicește vorbind. :D Asta nu înseamnă că am considerat că e o scriitură magnifică sau că e literatură splendidă. Era doar ceva ce mă făcea să mă simt bine în acea juma de oră pe care o alocam cititului din San-Antonio. Cam cum fac acum, căci colecția de la Univers mi-a făcut poftă să mai râd nițel. :)

 Dragoș C. Butuzea

De profesie consultant în resurse umane, Dragoş este unul dintre cei mai populari bloggeri, care promovează aproape zilnic cărţi sau alte materiale legate de acestea. Pasiunea pentru cărţi l-a determinat să-şi facă un blog pe care să scrie despre ele în felul lui personal. A pornit la drum în 2007. În 2013, a fost colaborator al revistei noastre, având o rubrică specială, Cartea la minut. Vă invită să împărtăşiţi cu el plăcerile livreşti pe chestiilivresti.blogspot.ro.

Îi va surprinde pe mulţi faptul că toată literatura este de consum. Adică există literatură atât timp cât e consumată de cititori. Altfel, sunt doar hârtii uitate prin anumite locuri.
Există în schimb literatura bună şi una proastă. Cam atât.
Am citit, încă din copilărie, literatură bună pentru copii (Al. Mitru, Ion Creangă, Andersen, Grimm), de aventuri (Dumas, Zevaco, Verne), istorică (Zweig, Robert Graves), poliţistă (Chandler, Christie, Chase), science-fiction (Brussolo, Herbert, Asimov). Şi am citit de atunci şi literatură proastă considerată capodoperă, chiar premiată cu Nobel (Deledda, Mistral, Anatole France).

Se consideră îndeobşte în anumite cercuri că Paulo Coelho nu e literatură, că Agatha Christie şi Raymond Chandler, San Antonio nu reprezintă literatură, mai precis nu au valoare. Cum au Balzac, Joyce, Proust. Putem argumenta şi dezbate, de la criteriul inovaţiei literare până la proba timpului. Şi ar fi frumos să argumentăm şi să dezbatem. Dar în majoritatea dăţilor preferăm să categorisim în mod uşuratic.
Nu ştiu dacă un roman plictisitor cum e Moartea lui Vergiliu e superior valoric romanului Zece negri mititei. Eu îl citesc cu mai mare plăcere pe al doilea. Şi-l pot citi oriunde. Moartea lui Vergiliu doar în linişte, cu creionul în mână, foarte concentrat. Cele două genuri literare sunt asemenea personajelor romanului lui Hesse, Narcis şi Gură-de-aur – fiecare trebuie iubit în felul lui. Şi e o mare pierdere să iubeşti doar o singură carte, când poţi iubi două.

Corina Sabău

Născută în 1975, la Câmpulung Muscel, a debutat cu romanul Blocul 29, apartamentul 1 (Editura Polirom, 2009), pentru care a primit Premiul pentru debut în roman, în cadrul Colocviilor Romanului Românesc, Alba Iulia, și a fost nominalizat la Premiile Prometheus și “Observator Cultural”. Același roman a fost selecţionat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franţa). În 2012 îi apare la Editura Polirom volumul de proză Dragostea, chiar ea. Este coscenaristă, alături de regizorul Radu Jude, a filmului Toată lumea din familia noastră, câștigător a nenumărate premii internaţionale.

1. Mă feresc, în general, de definiţii, cu atât mai mult în cazul literaturii (fie ea şi de consum), imposibil de restrâns în câteva cuvinte. Cred că până şi cel mai rafinat cititor sau scriitor poate avea curiozităţi legate de acest tip de literatură. Am răsfoit, pentru a răspunde la această anchetă, două volume scrise de San-Antonio, şi am găsit destule calităţi: umor, ritm, ştiinţa de a crea şi menţine suspansul, talentul de a spune o poveste. Dacă aş fi citit romanele respective în franceză, înţeleg că aş fi descoperit şi virtuţi stilistice, calitate care încă face obiectul unor studii şi colocvii despre literatură (şi nu despre literatura de consum!).

2. Nu cred că în România există, la momentul acesta, scriitori ca Haralamb Zincă sau Rodica Ojog-Braşoveanu, care să aibă calităţi evidente pentru tipul acesta de literatură. Am un mare respect faţă de oamenii lipsiţi de fumuri şi pretenţii, conştienţi de limitele lor, care scriu pentru a-i delecta pe ceilalţi. O persoană foarte dragă mie, cititoare pasionată, spre sfârşitul vieţii nu mai putea citi literatură gravă, îmi spunea că şi aşa viaţa sa a devenit prea gravă pentru a mai căuta asta şi în cărţi, de aceea alegea mai ales romane poliţiste şi chick-lit. A fost momentul în care i-am devenit recunoscătoare literaturii de consum; ce poate fi mai de preţ decât un lucru care să-i aducă puţină uitare unui om care ştie că în scurt timp nu va mai fi?

3. Cred că am răspuns deja la această întrebare. Răsfoind cele două romane San-Antonio recent reeditate, am constatat că nu simt nevoia să mă întorc pentru a reciti o frază, cum fac cu literatura care-mi place. În cărţile de acest tip, lucrurile sunt clare, nimeni n-are nelinişti, umorul, ironia sau autoironia (şi asta mi se pare extraordinar) acoperă totul, filosofia pe care o fac personajele este cea de autobuz şi asta aduce a calmant. Cred că tipul acesta de literatură poate fi util în atacuri de panică, e atât de reconfortant să ţi se descrie o crimă cu acelaşi umor şi derizoriu pe care-l găseşti în descrierea unei prăjituri. În final, o descriere care mi-a plăcut, din De la A la Z: “Câte un dinte ce se mai ţinea înfipt în temelia viitoarei proteze îi zboară cu ocazia unei consoane siflante. Nasul îi seamănă cu o splendidă hortensie. Pe scurt, omul e împuţinat şi nu prea apt să susţină o conferinţă de presă” (traducere George Anania).

George Neagoe

George Neagoe (n. 19 august 1986, Drăgășani, Vâlcea), a scris o carte care a născut multe controverse (dacă e să ne luăm după articolele internautice referitoare la aceasta) și anume Asul de pică: Ștefan Aug. Doinaș. Este autorul mai multor studii de specialitate apărute în publicații precum ”Limbă și Literatură”, ”Cultura”, ”Transilvania” etc. Semnează cronici și articole literare în ”Cultura” și ”Apostrof”, a coordonat proiectul Manuscriptum în 65 de numere (2011) sub egida Muzeului Național al Literaturii Române și conduce seminarii din 2010 la Facultatea de Litere a Universității din București.

1. Pentru a avea obiect, sintagma “literatură de consum” ar trebui construită în raport cu literatura în sine. Or, dacă are un suport – material sau electronic – literatura devine obiect de consum. Cititul este un act care se bazează pe un schimb, adică pe un consum. Sigur că, în contextul actual, întrebarea porneşte de la o premisă economică. Dar, din punctul meu de vedere, termenul care necesită şi mai mari delimitări este cel de “literatură”. Acesta tinde să se extindă – prin sintagmele literatură juridică, literatură istorică sau literatură de “specialitate” – asupra întregii sfere a scrisului. Exemplele la îndemână sunt cărţile de bucate, albumele (de toate genurile), ghidurile turistice şi chiar prospectele medicamentelor (lectura celor din urmă devine, din pricina jargonului, o hermeneutică homeopatică). Aşadar, înlăturând prejudecata valorii sau a particularizării tematice, aş preciza faptul că “literatura de consum” a încetat să ocupe periferia.

Pe mine mă interesează că se citeşte, nu ce se citeşte. Fiindcă, dacă mă preocupă prea tare ce se citeşte, atunci sunt obligat să am grijă ce se înţelege. Dacă un anumit segment preferă o carte la modă sau un autor pe val, înseamnă că există o piaţă. Tirajele “Bibliotecii pentru Toţi” (seria apărută sub egida editurii Minerva) erau aşa-zicând de masă. Depăşeau 85 000 de exemplare. Dar aveau şi un public doritor? Bun, să-i excludem pe scriitorii din programa şcolară. Multe BPT-uri erau destinate bibliotecilor din ţară. Era o muncă de propagandă – uneori benefică pentru popularizare, alteori indispensabilă pentru reintrarea în circuit. Avea cetăţeanul cu o cultură medie (absolvent de liceu) 10 volume din respectiva colecţie? E o problemă de cercetare sociologică.

În schimb, când a apărut Matei Iliescu (1970) de Radu Petrescu, romanul a avut succes pentru că se editase în Colecţia “Romanul de dragoste” a Editurii Eminescu. Se crease un segment mai larg, din care se putea desprinde unul atras de această carte, în fond, o poveste de iubire. După Revoluţia din 1989, am înţeles că lumea citea romane de Pavel Coruţ. Nu cumva şi pentru că le întâlneai la toate chioşcurile? La chioşcurile de presă. Luai rebusul, “Adevărul”, “Dimineaţa”, “Evenimentul zilei”, “Libertatea” şi cartea. Dă bine să citeşti, pari intelectual. Tirajele şi punctele de desfacere favorizau piaţa. Noi nu ştim ce vrea publicul. Îi oferim şi poate va cere. De prin 2005, e clar că prozele lui Mircea Cărtărescu – De ce iubim femeile – ocupă un loc fruntaş în categorie. Piaţa exista de când a apărut tiparul. Titlul mimează o întrebare şi, în acelaşi timp, renunţând la semnul grafic, simulează un răspuns.

Cititorul se identifică instantaneu. Este efectul 3 în 1: întrebare – răspuns – carte. Trăgând linie deocamdată şi adunând, “literatura de consum” reprezintă un domeniu ce depinde de tiraj. Cât de mare să fie acesta din urmă? Aici depinde de gradul de alfabetizare şi efectele acesteia. Uneori, cititul ne face opaci la anumite genuri. Alteori, ne induce toleranţa excesivă. Mai intervine şi întrebarea “de ce citim?”. Un medic primar, în timpul liber, poate să devoreze SF-uri. Dar nu le va folosi niciodată ca îndrumar pentru sănătate. Sau poate îl preferă pe Shakespeare. Da, un medic citind Hamlet de plăcere, îl transferă, în propriul sistem de valori, într-o lectură de consum. O chestiune care merită mai mare atenţie este popularizarea poeziei prin muzică. La noi, folkul şi-a asumat această misiune. Vocea lui Mircea Baniciu a prins A XI-a poruncă de Ion Minulescu (albumul Tristeţi provinciale – 1981, apărut fără titlu; cenzura îl prigonea pe George Topîrceanu, autorul poemului). Apoi, poate involuntar, Şerban Foarţă a devenit celebru cu Texte pentru Phoenix.

2. Cred că, prin justificările precedente, avem cam toate categoriile enunţate. O mică menţiune am. E nevoie de o carte pentru puşti şi elevi de gimnaziu, fiindcă Amintiri din copilărie a devenit anacronică din această perspectivă. Rămâne satisfacţia estetică a diferenţei de mentalitate şi bucuria savantă a limbajului. Ne convine sau nu, şcoala trebuie să ofere şi literatură de consum, care poate fi asimilată. Aş întrezări în bloguri o zonă a literaturii de consum. Şi, în special, blogurile care prezintă cărţi.

3. Am menţionat faptul că, discutând despre consum, implicăm şi ideea de tranzacţie. Literatura autonomă stă în sertar – nepublicată sau neglijată de posteritate. Literatura se autonomizează când necesită despărţirea de constrângerile politice. Dar şi când, din nevoia de comparaţie, se (re)fac ierarhii. Craii de Curtea-Veche, romanul lui Mateiu Caragiale, a câştigat competiţia din Observator cultural pentru “Romanul secolului al XX-lea” şi pentru că a apărut în mai multe clasamente. A stârnit la acea dată dorinţa de lectură? Una peste alta, deocamdată, în România mai avem destulă literatură de consumat până la stabilizarea unei literaturi de consum. Aş mai semnala, pe final, o nuanţă. Mai este Stăpânul inelelor literatură de consum? Pe mine mă preocupă întrebarea, fiindcă nu ştiu dacă filmul a diminuat interesul pentru Tolkien. Nu m-ar surprinde să aflu că există mai multe persoane care să fi urmărit filmul Mizerabilii. M-ar irita să ştiu că Stăpânul inelelor e o peliculă fantasy, aşa cum The Curious Case of Benjamin Button ar fi un film, şi nu un film inspirat de o proză a lui F. Scott Fitzgerald. Mă crispează gândul că literatura – indiferent de topuri şi de categorii – va fi uzurpată.

scrisă de Alexandra-Georgiana Andrei   
sursa: hyperliteratura.ro