Poet, prozator şi publicist, redactorul-şef al Vieţii Româneşti figurează printre puţinii martori incomozi ai vieţii literare româneşti. Cum sistemul literar este format din instituţii şi meserii din ce în ce mai decredibilizate, sînt din ce în ce mai puţini astfel de oameni care pot spune ce-a fost şi cum a fost, fără să-şi fi pierdut speranţa că literatura şi-a păstrat locul şi rostul într-o societate multilateral consumistă.
Aş dori să-ncepem într-un aer mai puţin literar. Am înţeles că v-aţi lăsat de baschet pentru poezie. E adevărat?
Ei, am jucat baschet, dar jos, n-am ajuns să fiu legitimat. Tocmai
cînd să fim legitimaţi şi să intrăm cu echipa Universităţii în divizia
B, m-am apucat de poezie şi de coniac, care era pe-atunci la modă, şi
s-a terminat cu baschetul. Şi, dacă-mi aduc eu bine aminte, nici n-a mai
avut loc legitimarea Universităţii 2, aşa cum ne anunţase profesorul
Kovacs. Dar am jucat şi-n echipa liceului şi-n cea a facultăţii. Pînă
prin 1963-1964, îmi făceam iluzii.
„Din păcate, generaţia mea a deschis ochii pe maculatura
propagandei comuniste. În 1950, cînd am luat în mînă prima carte, deja
apăruseră tot felul de porcării sovietice despre Stalin şi poporul rus –
«libertate ne-au adus». Dar primul meu şoc cu o carte a avut loc cînd,
citind Crăiasa zăpezilor, am aflat că poţi pune un semn, să te
culci sau să faci altceva şi să continui mîine. Cred că asta a fost
marea deziluzie a vieţii mele, căci eu – îmi dau seama abia acum –
luasem lectura drept formă de viaţă“ – într-un interviu din 2006, din Contrafort. Ce alte deziluzii aţi mai avut?
Cînd am terminat cu perioada acoperită, să-i spun aşa, a liceului, a
şcolii, mi-am ima - ginat că tot ce se-nvaţă va folosi. Vai, am învăţat
atîtea lucruri nefolositoare! Prin anii ’80, cînd eram coleg cu Cezar
Baltag la Viaţa Românească, el mi-a spus, la un moment dat:
„Nicolae, am pierdut atîtea zile şi luni, şi ani prin şedinţe (vorbea
despre el, eu pierdusem mai mulţi prin cîrciumi), în loc să fi învăţat
limbi străine!“. Nu mă gîndeam atunci la învăţatul limbilor străine, dar
erau atîtea alte lucruri despre care ştiam că există şi eu nu aveam
acces la ele!
Aţi regretat că n-aţi făcut filologia la Bucureşti?
Eu am încercat, dar n-am reuşit. Mi-a părut rău o vreme, dar acum,
dacă stau să mă gîndesc, poate c-a fost mai bine aşa. Deziluzia a fost
cînd am văzut cum se intra la facultate: 75% intrau cu media 5 şi 25%
trebuiau să aibă zece, nouă sau poate opt, ca să intre. Şi cum nu eram
un tocilar, n-am făcut faţă concurenţei. Ăsta era un fel de numerus
clausus: trei sferturi din locuri erau alocate pentru cei cu aşazisele
burse de sfaturi populare, iar pentru noi, ceilalţi (căci aici nu aveai
acces decît dacă erai fiu de om al muncii sau de ţăran muncitor, cum se
spunea pe atunci), rămînea al patrulea sfert.
„S-a dat drumul la dragoste“
Aţi debutat în 1962, la Contemporanul. Censemna pe-atunci să debutezi într-o revistă?
Acesta este debutul cronologic. Să vă spun cum am ajuns acolo: la
Facultatea de Filologie din Cluj era un fel de gazetă de perete unde ne
publicam noi versurile, revistele universitare încă nu apăruseră. Mircea
Zaciu a luat textul şi l-a trimis la revistă. Nu însemna nimic, cîţiva
ani n-am mai publicat nicăieri. Peste vreo trei sau patru ani, am apărut
înTribuna, cu un – cum se spunea atunci – ciclu de versuri.
Atunci am avut o altă deziluzie: după ce crezusem că ajunge să ţi
se-aprobe un text sau cîteva texte de către redacţie, şi gata, ele apar,
mi s-a spus să nu mă grăbesc, pentru că trebuie să aşteptăm răspunsul
de la direcţia presei. Pe-atunci, habar n-aveam ce era aia. Am aflat repede că se numea cenzura. Şi, ceea ce e mai trist, m-am obişnuit cu ideea.
Cum vă luptaţi cu autocenzura între atîtea restricţii oficiale?
Dacă ştiai că anumite cuvinte nu pot să treacă, nu le mai scriai.
Cred că şi astăzi mai am reţineri privind anumite cuvinte sau expresii,
care vin poate din interdicţiile impuse de cenzura de-atunci. Altfel
spus, sechele ale unei boli de care cred că m-am vindecat… Acum cîţiva
ani, un scriitor ceva mai tînăr decît mine mi-a amintit că, odată,
demult, prin 1978, la Iaşi, unde s-a ţinut un Colocviu de poezie, destul
de răsunător (răsunător pentru că unii poeţi au atacat direct regimul
cenzurii) în epocă, aş fi vorbit chiar public despre lista de cuvinte
interzise, contra procedeului, fireşte. Treptat, hăţurile cenzurii au
mai slăbit, ştiţi, se spunea la un moment dat, de pildă, „s-a dat drumul
la dragoste“. Adică se admitea publicarea unor poezii de dragoste, în
care obiectul adoraţiei se putea să nu fie partidul şi regimul, dar
asta, cred, a fost cu puţin înaintea apariţiei mele în zona literară.
Era, totuşi, ceva atroce: dacă voiai să publici, trebuia să afli ce ai
voie să scrii. În casă la tine, dacă o aveai, puteai să scrii orice.
Demonul tinereţii te tot îndemna să publici şi aşa se face că mulţi
cedau şi începeau să scrie poezii cu lozinci comuniste, numai ca să-şi
vadă numele prin reviste şi, eventual, pe vreo carte. Şi chiar dacă te
strecurai şi nu scriai lozinci, tot trebuia să te conformezi, evitînd
anumite teme sau chiar expresii, cuvinte.
Ce-aţi făcut la înfiorătoarele repartiţii? Am citit că aţi
fost preşedinte de club la Universitate. Avea legătură cu echipa de
fotbal sau era un club artistic?
Mulţi au crezut că eram la Clubul de fotbal Universitatea şi mă
priveau cu oarecare respect, dar nu era aşa, şi tot respectul ăla se
ducea dracului foarte repede cînd le spuneam că eram responsabil de un
club cultural la fostul meu cămin, unde stătusem cît eram student, se
numea „Avram Iancu“. Cît despre repartiţii, astea erau o mare
sperietoare. Trebuia să ai medie mare şi nici aşa nu aveai siguranţa că
primeşti o repartiţie bună. Dacă voiai să intri într-un oraş cît de cît
demn de acest nume, era necesar să ai buletin eliberat de acel oraş,
dinainte, altfel n-aveai nici o şansă, nimereai la ţară, sperietoarea
tuturor. Eu aveam buletin de Curtea de Argeş, dar nu doream să mă-ntorc
acolo. Fostul meu profesor, Mircea Zaciu, m-a sfătuit să aleg prima
localitate din regiunea Cluj, că aranjează el să fiu la dispoziţia
regiunii. Şi-am ales un sat. Dar le-am spus: n-am să mă duc niciodată
acolo. Prin intervenţia domnului Zaciu, am fost plasat la acest club
cultural, unde se juca şah şi se organizau acţiuni. Am făcut două seri
de poezie, cu Angela Mari nescu şi c-o poetă care a dispărut din viaţa
literară, Doina Iordănescu. După care am fost somat de către şeful de
cadre, un fost securist din trupele de intervenţie din munţi, să-mi dau
demisia. Nu din cauza poetelor, ci pentru cămi cam neglijam serviciul şi
mai fusese şi-o reclamaţie a unor vecini că în clubul acela se întîmplă
lucruri scandaloase: le lăsasem cheia unor studenţi, băieţi şi fete, şi
mă dusesem în treaba mea, într-o seară, iar ei se desfăşuraseră conform
vîrstei…
N-am avut proiecte precise niciodată
La peste patruzeci şi cinci de ani de la debut, ce primează pentru un autor de cursă lungă?
Cam tot ce prima şi acum treizeci de ani, de exemplu. Lectura şi
scriitura, dacă pot să spun aşa. Dar mai ales lectura, pentru că au fost
atîtea cărţi importante interzise de-a lungul vechiului regim şi care
apar azi, cînd totuşi e cam tîrziu… Eu n-am avut proiecte precise
niciodată, nici acum cincizeci de ani, nici astăzi. Astăzi, ar fi cam
ciudat să mai am proiecte… Am avut deseori cărţi începute şi lăsate să
se odihnească, unele se mai odihnesc şi acum, dar nu-mi place să le
numesc proiecte, prea e la modă.
În antologia din 2011, portret sumar al unui necunoscut de altădată,
dispunerea poemelor e în ordine invers cronologică. Se inversează şi
simpatia (inerentă / explicabilă) pentru anumite cărţi mai vechi? Rămîne
debutul într-un top personal sau se înclină în faţa ultimelor volume
apărute?
Sînt două posibilităţi pentru momentul cînd am ales această dispunere a versurilor. Una, să fie ca-n CV-urile europene
de azi. A doua, să vadă presupusul cititor mai întîi ceva de azi şi
abia mai pe urmă ceva de acum nu ştiu cîţi zeci de ani. Într-un fel,
constat abia acum, am şi eu o reţinere faţă de propriul meu trecut. Şi
nu ştiu dacă sînt un autor de cursă lungă; unul cu adevărat aşa ar
trebui să fie, probabil, mult mai bine ancorat în conştiinţa – nu, nu
publică –, ci literară a epocii sale, ceea ce nu e cazul meu. Oricum,
toată viaţa mea, văd, destul de lungă deja, mulţumesc Celui de Sus, am
preferat ultimul volum publicat. Ca pe urmă, după un timp, fără unul
nou, să numi mai convină nici acela şi să sufăr de o adevărată aversiune
faţă de tot ceea ce am scris şi tipărit înainte de momentul respectiv.
Zău, să nu credeţi că sînt ipocrit, nu-mi place ipocrizia la alţii şi
n-aş avea prostul-gust să o practic tocmai eu… Dar observaţi şi că în
această nouă antologie, pe care am acceptat să o scot – n-aş mai fi
acceptat! –, căci am mai publicat două, una în colecţia lui Mircea
Ciobanu, „Hyperion“, alta în seria „Poeţi români contemporani“, cînd
colecţia aceasta se cam răsuflase, deci în asta mai recentă lipsesc
textele din primul meu volum, din care aş păstra doar titlul, Turnul înclinat,
la care ţin şi azi, deşi e produs pe un model cultural care şi mie mi
se pare, acum, că veni vorba, uşor demodat. Cu toate că îmi mai aduc
aminte şi-acum ce mică senzaţie locală au stîrnit la cenaclul de la
Asociaţia Scriitorilor din Cluj, încă nu Napoca, lectura unor poeme ca
Portocala de carton preset,Lili Marlen sau Calmul plat,
care au constituit, pe urmă, nucleul acelei cărţulii. Totuşi, nu le-aş
mai antologa, deşi, transformîndu-le puţin, le-am reţinut pe unele în
autoantologia din 1984. Mă întorc la Turnul înclinat, marcat în
1966, dar apărut în realitate în 1967: nici n-am vrut să scot acea
primă carte atît de repede, dar m-au presat (deşi nu eram nici carton,
nici portocală) unii şi alţii, nu atît din cauza talentului
meu, cît pentru că aveau nevoie, că tocmai se înfiinţa o nouă secţie,
clujeană, a unei edituri din Bucureşti. Şi, slab de înger, n-am
rezistat…
Perioadă de confuzie aproape totală
Că tot aminteaţi de chestii răsuflate… Nu vi se pare că se cam dezumflă balonul literar?
Ba da, am observat asta de mult, am şi scris uneori despre asta.
Atunci, la începuturile pe care le-am evocat, cronica literară era
importantă, reprezenta ceva. Revistele contau, întradevăr, acum, viaţa
culturală, în special cea literară, a trecut nu pe planul doi, ci
trei-patrucinci. Nu e o noutate, dar ăsta e adevărul: literatura, chiar
poezia, cărţile ţineau locul divertismentului, care acum este vast şi
divers. Erau spectacole de teatru unde trebuia să stai în sală cu
paltonul, ca şi actorii, erau cîteva filme, din ce în ce mai puţine, iar
literatura era împinsă pe o poziţie pe care nu spun că n-o merita, dar
pe care n-a mai putut să o păstreze/gestioneze, cînd lucrurile s-au
schimbat. Acum cred că e în continuare o perioadă de confuzie aproape
totală şi ar trebui să se stabilizeze într-un fel lucrurile. Cred că,
momentan, există 30-40.000 de cititori, ceea ce pentru 19 milioane, e
foarte puţin. Dacă ar fi 50.000, şi tot ar fi puţini. Majorita - tea
citesc literatura străină şi 1.000-2.000 – literatură română. Cum un om
nu poate citi toate cărţile care apar, şansa unui scriitor care publică o
carte, de a fi cunoscut, e destul de mică.
Şi-atunci şansa unei reviste cum e Viaţa Românească?
Şi ea e tot la cote minime. Bunul meu prieten, Petre Stoica, îmi
vorbea odată despre o revistă, cred, austriacă, editată în vreo trei
sute de exemplare, care se duceau toate numai la abonaţi, nici un
exemplar nu-şi aştepta cumpărătorul la chioşc, dar preţul la care
cititorii ei se abonau acoperea toate cheltuielile de editare. Era sau
mai este o revistă elitistă, iar cei care aveau acces intelectual la
conţinutul ei plăteau pentru asta. Noi n-am ajuns încă la un asemenea
stadiu al capitalismului.
Ce v-aţi propus cînd aţi preluat Viaţa Românească?
E una dintre revistele canonice (măcar menţionată în manualele şcolare)
cu o istorie ce a depăşit 100 de ani. Totuşi, ne aflăm într-o epocă a
vitezei informaţiei, în care tradiţia nu numai că nu mai reprezintă un
argument, dar nici măcar nu e (re)cunoscută şi orice fiţuică
internautică devine revistă şi e comparată cu revistele de tradiţie.
Observ că v-aţi încăpăţînat să menţineţi un standard (numere tematice,
dar şi o selecţie a colaborării). Cît o să mai rezistaţi invaziei de
autori?
Înainte de VR am făcut o singură revistă, şi aceea cam
eclectică, de fapt politică, nu literară, nici măcar culturală, cu un
program trasat de alţii, scrisă mai mult de cititori decît de
profesionişti, Alianţa Civică, dar aş fi visat, cred, şi eu să
fac o revistă vie, rapidă, săptămînală, pe la treizeci-patruzeci de ani.
Aşa, am fost invitat să conduc Viaţa Românească, abia tîrziu
de tot, cînd mă mai liniştisem. Acum VR e un lunar care apare doar cu
numere duble, de şase ori pe an, ceea ce-i dă o lentoare nedorită de
mine altădată. Şi nici chiar acum. Dar asta e situaţia. Pe măsură ce
cititul se reduce, scrisul cîştigă tot mai mulţi adepţi.
Care e diferenţa esenţială între a fi scriitor înainte de 1989 şi a fi scriitor astăzi?
S-o luăm metodic. În primul rînd, înainte se hotărîse că nu e
scriitor decît cel care e membru al Uniunii Scriitorilor. Poate că
altfel n-aş fi intrat în Uniune. Mai exista pe lîngă Uniunea
Scriitorilor un Fond Literar, care te susţinea, cu bilete de tren
(pretipărite) şi diurnă, să-ţi faci documentări unde aveai
nevoie. De cîteva zile, cinci, chiar şapte, dar puteai lua mai multe
într-un an, ceea ce era un avantaj. Mai erau şi ajutoarele medicale, dar
şi ajutoarele de creaţie (de care doar am auzit), plus împrumuturile.
Erau, aşadar, nişte avantaje. Apoi, cum partidul stabilise că scriitori
sînt doar cei din Uniunea Scriitorilor, toată lumea se înghesuia să
ajungă în US şi filtrul era foarte sever, în primul rînd estetic, căci
era, totuşi, făcut de critici şi scriitori de valoare. La un moment dat,
un înalt activist de la CC al PCR, Ion Traian Ştefănescu, a anunţat
condiţia politică pentru admiterea în Uniunea Scriitorilor. Nu mai
puteai candida la intrarea în Uniune, după acest criteriu, decît dacă
aveai în dosar şi acordul comitetului judeţean de partid. Cu toate astea
şi chiar şi atunci, pe primul loc era tot criteriul estetic, aşa cum
era el înţeles atunci. Apoi, spre sfîrşitul anilor `70, sau prin anii
`80 se solicita şi o adeverinţă de la locul de muncă. Adică, dacă nu
erai angajat nicăieri, nu aveai un job, cum se spune azi, nu puteai cere
să intri în Uniunea Scriitorilor, oricîte cărţi bune ai fi publicat.
Un certificat de bună purtare şi unul de încadrare în muncă, aşadar.
Absolut. Dar restricţia politică nu a funcţionat decît 2-3 ani,
pentru că, imediat după aceea, cam de prin 1983, nu s-au mai făcut
primiri.
Aţi intrat în USR în 1969, cînd – iată – simpla intrare
reprezenta un eveniment. Cam cîţi scriitori existau în Uniune în acel
moment?
Nu mă interesau atunci astfel de chestii, probabil 1.500-1.600.
Oricum era un nesfîrşit lest de scriitori proletcultişti care apucaseră
să intre prin 1948-1949 şi pe care nu putea nimeni să-i dea afară.
Cum arată lestul de azi? Pentru că – vrem, nu vrem – vorbim
de un număr exagerat de scriitori oficializaţi, şi aţi fost în mai
multe comisii de validare şi aţi văzut ce marfă intră mai nou şi mai
vechi.
Lestul de azi e compus din oameni care au rămas cu ideea că sînt
scriitori pentru că-s membri ai Uniunii Scriitorilor. Pentru c-au rămas
dinainte, unii au pierdut pasul literar, dacă nu cumva nu-l ţinuseră
niciodată, şi au trăit mereu cu impresia că această calitate de membru
îi face scriitori. Unora am încercat să le explic: şi eu sînt membru,
dar asta este o asociaţie, nu e o academie, care te face nemuritor (lasă
că nici nemurirea aia nu ţine cine ştie cît). Au fost mai multe metode
de forţare a primirii unor oameni care se îndeletniceau cu scrisul fără
să aibă nici cel mai mic talent, în anii din urmă. Cum s-au creat mai
multe filiale şi trebuia ca ele să aibă cel puţin 50 de membri,
preşedinţii de filiale veneau cu tot felul de dosare, deseori ale unor
persoane care îi sprijineau, acolo, în oraşul lor, din poziţii
administrative, dar acesta era singurul lor merit, sau veneau cu
argumente umanitare şi nu toată lumea rezistă. Scrisul poate fi o manie a
timpurilor noastre. În Franţa, şase milioane de oameni se îndeletnicesc
anual cu scrisul. Adică stau cîteva ore pe zi şi scriu, s-ar chema că
sînt scriitori. Pe măsură ce cititul se reduce, scrisul cîştigă tot mai
mulţi adepţi. Nu înţeleg de ce, oamenii dau bani ca să-şi publice zeci
de cărţi pe care nu le citeşte chiar nimeni, dar ei sînt mulţumiţi şi
dau buzna în Uniunea Scriitorilor.
Nu vreau să ne axăm pe USR (mulţi vor interpreta, ca de
obicei, după ureche şi vor spune că vorbim între noi, cei care încercăm
să conturăm o istorie a breslei, tocmai pentru a exista o delimitare de
amatorismul tot mai agresiv care atacă la pachet instituţiile şi
instituţia criticii literare), dar nu pot să nu mă opresc la un articol
publicat chiar în Observator cultural, articol în care vă exprimaţi deziluziile cu privire la ce s-a întîmplat în USR după 1990. Ce ar fi trebuit să se întîmple?
În Adunarea Generală a Uniunii Scriitori - lor, din aprilie 1990, singurul scriitor care a găsit cu cale să-şi facă sua culpa
a fost, culmea, unul care nu păcătuise foarte grav, doar că fusese
angajat şef de cabinet la Dumitru Popescu- Dumnezeu, dar nu practicase
nici un fel de literatură politică. E vorba despre Mircea Horia
Simionescu. Mi-l amintesc şi-acum, s-a suit la tribună şi-a zis că noi care-am fost şi-am făcut, ar trebui să…,
au fost strigăte în sală, fugi, domnule, lasă-ne, nu ne băgăm, astea-s
chestii politice, nu ne amestecăm! Atunci ar fi trebuit să se separe
apele. Dar lumea n-a vrut, pesemne prea mulţi se simţeau cu muştele pe
căciuli… A fost încă o deziluzie. Dar nu mă mai mir. Nu s-a întîmplat
aşa la toate nivelurile, cu foştii activişti şi securişti, care au rămas
pe eşichierul politic? Zece sau doisprezece ani mai tîrziu, cînd se
puneau întrebări cu privire la candidatul la preşedinţia Uniunii, cineva
a pus întrebarea sălii: Vreţi să aflaţi răspunsul la întrebarea asta?
[dacă respectivul colaborase sau nu, dacă făcuse afaceri pe seama
uniunii etc., cum se scrisese în presă, n.m.], trei sferturi din sală au
răcnit un nuuu hotărît, cum s-ar fi spus cu cîţiva ani în urmă.
Cum aţi reuşit să păcăliţi planul editorial naţional şi să
publicaţi două cărţi întrun an într-un timp cînd limita impusă era de o
carte la doi ani?
Chiar nu mai ştiu cum de mi s-au publicat două cărţi de versuri în
acelaşi an, 1980. Nu-mi aduc aminte să fi făcut nimic deosebit, vreo
intervenţie şi nici cum de au ajuns cele două în acelaşi an. Poate să fi
fost una reportată de anul trecut, dar nici de asta nu sînt sigur... Se
mai întîmplau asemenea lucruri; de altfel, în 1973 am publicat una de
versuri, la Editura Cartea Românească, şi una de proză, la Dacia. Aşa că
se mai întîmpla.
Mă izbeşte un minimalism fără orizont
Cum se văd noile generaţii?
Cînd eram eu şi congenerii mei în această situaţie, de a fi tinerii
care vin, eram priviţi chiar cu antipatie de către unii scriitori, să
zicem, omologaţi, însă, pe de altă parte, poate ipocrit, se făcea mare
caz de tineri, de viitorul literaturii şi alte bla-bla-uri de aceeaşi
valoare. Eu recunosc că nu mă uit foarte atent la generaţiile care vin,
poate şi pentru că nu mai am apetitul de altădată de a descoperi lucruri
noi. Uneori, cînd mai citesc poeme ale noilor staruri literare, mă
izbeşte un minimalism fără orizont. Logic ar fi ca şi din această
generaţie să rămînă unul sau doi poeţi importanţi şi nu ştiu cîţi
prozatori, fie că-i văd eu acum, fie că nu-i zăresc încă.
Oficial scriitorilor le merge bine?
Lista scriitorilor sprijiniţi de ICR pentru a fi traduşi în
străinătate e destul de mare. Au apărut cam 45-47 de cărţi traduse în
fiecare dintre ultimii ani. Scriitorii sînt acolo, ceilalţi încercăm
aici, jos. Dacă le merge bine scriitorilor? Unora, poate, da, altora nu
prea.
Să-nţelegem că literatura e, din ce în ce mai clar, o meserie asistată?
Da, pentru 99%, sau 99% şi încă ceva, procentul cu care ieşea
Ceauşescu la alegeri, din cei care scriu. Dar există şi scriitori care
trăiesc din literatură. Şi dacă există unul, sigur că toţi ceilalţi
speră.
Dumneavoastră mai speraţi?
Sînt în curs de pierdere a speranţei, nu s-a terminat încă totul.
Vă faceţi o programare a apariţiilor sau ele curg de la
sine? (Vă-ntreb pentru că dead line-urile gazetăreşti sînt de cu totul
şi cu totul altă natură, şi sînt curios în ce măsură viaţa gazetarului
grăbeşte sau întîrzie opera scriitorului.)
Nu-mi programez apariţiile. Cum aş putea s-o fac, din moment ce
nici nu ştiu dacă o carte scrisă de mine va găsi un editor? Oricum,
gazetăria, viaţa de gazetar îţi întîrzie viaţa de scriitor. Poate că,
dacă ai parte de gazetărie în tinereţe, atunci lucrurile să fie altfel,
dar la mine, din cauza regimurilor politice, lucrurile s-au inversat, am
fost mai scriitor în tinereţe şi mai gazetar spre bătrîneţe, pentru că
atunci, acum patruzeci de ani, nu puteai fi altfel gazetar decît mîncînd
ce n-ai fi vrut, iar eu aveam alte gusturi. Am fost toată viaţa mea
redactor de revistă: la Tribuna, pe urmă la Viaţa Românească, la Luceafărul şi iar la Viaţa Românească.
E drept, am făcut jurnalism de la începutul anilor `90 şi pînă mai
ieri, alaltăieri. Am făcut gazetărie, după 1989, pentru că nu mă puteam
abţine să-mi spun părerea despre ce se întîmpla cu noi – aş fi vrut eu
să mi-o spun şi înainte, dar nu era voie şi, de cîte ori încercam s-o
strecor, pe după cuvinte, o prindea cenzura şi o suprima – şi pentru că
trebuia să trăiesc, că doar dinpoezie/literatură, cum delira o
biată victimă a literaturii din Cluj, nici nu putea fi vorba. În mod
normal, ar fi trebuit să fiu gazetar la douăzeci de ani şi scriitor de
pe la treizeci şi cinci-patruzeci, dacă mai puteam, dar a fost nu numai
invers, ci şi mai rău: am devenit gazetar cînd mă îndreptam spre
cincizeci de ani, în 1990, mai întîi la Cotidianul, de la înfiinţare şi chiar de la proiect, apoi la Alianţa Civică, şi abia pe urmă la România liberă.
Eugen Negrici scrie despre o blîndă deprimare care dă
nobleţe poeziei, o stilistică a renunţării şi o teatralitate a
abandonului, elemente marca Nicolae Prelipceanu, ca să spunem aşa,
regăsite şi-n simpla parcurgere a unor titluri de volume: Fericit prin corespondenţă,Un civil în secolul douăzeci, de neatins de neatins, întrebaţi fumul sau 13 iluzii. Există un calm în toată această poezie, dezarmant în toate sensurile posibile. la pierderea speranţei
poate fi, dar cu totul altfel decît aşazisul grad zero al scriiturii,
aproape o apocalipsă personală, dacă s-ar începe o lectură a operei lui
Nicolae Prelipceanu în sens invers, aproape că nu-ţi poţi da seama ce ar
mai putea scrie autorul după acest punct. Pare un abandon ,şi totuşi nu
e. E aici şi faţa ascunsă a combativităţii publice, reversul agitaţiei
de gazetă sau un timbru personal?
Să precizez de la început că titlul acestei cărţi e un decalc după numele atîtor cîrciumi de altădată, La Pierderea onoarei,
şi aşa mai departe. E, deci, o subminare chiar a ideii de speranţă, cu
atît mai mult cu cît, de obicei, la cîrciumă te duceai ca să-ţi mai
regăseşti speranţa, poate uitată în pahar de altul sau pur şi simplu
amestecată în formula vodcii, poate de aceea şi bea atîta scriitorimea
română înainte de eliberarea, totuşi, din decembrie `89. Cît despre
calm, ce să spun? Poate că n-am eu temperamentul altora, poate că
resemnarea e atît de mare încît îmi interzice agitaţia. Să ştiţi, pe de
altă parte, că singura revoltă care mi se pare că are vreun sens e cea…
calmă. Sau o fi, calmul vreau să spun, parafrazînd o vorbă despre
altceva, o formă politicoasă a agitaţiei… Nu e treaba mea să-mi recunosc
timbrul ca personal. Dar dacă numai aşa pot eu să scriu, ce să fac? Nu
m-am preocupat niciodată de schimbarea vocii, mai ales de cea
intenţionată, cea de la pubertatea literară la adolescenţă şi aşa mai
departe, n-a fost opţiunea mea, am fost în zu zwang.
Daţi-mi, vă rog, o perspectivă prin care literatura română
contemporană să reuşească să capteze măcar ocazional publicul cititor.
Vedeţi, publicul cititor este atras de anumiţi scriitori, aşa că
literatura nu e de tot părăsită, doar că majoritatea sînt(em) ignoraţi.
Ceea ce n-ar trebui să ne facă să spunem că nici un scriitor român nu e
citit de publicul din ţara noastră. E drept, pentru a atrage atenţia
publicului trebuie multă reclamă, adică promovare, asta creează
scriitorul cunoscut şi, eventual, citit, dar numai din cineva care are
într-adevăr talent şi forţă să se menţină în şa pe acest cal nărăvaş
numit glorie literară (pe cîţi nu i-a dat el jos de nu s-au mai ridicat niciodată…?).
Aţi văzut cum se nasc şi dispar glorii literare şi sisteme
întregi, reviste care păreau intangibile şi nume greu de atins. Ce-şi
(mai) propune un autor cu el însuşi la şaptezeci de ani şi ce-şi propune
să facă pentru opera lui în contextul noilor media ofertante?
Ştiţi, eu nu mă gîndesc tot timpul la vîrsta mea. Dimpotrivă, pînă
nu de mult am avut, în interiorul meu, comportamentul veşnicului
debutant, care crede că următoarea sa carte va atrage atenţia tuturor
celor care-l ignorau pînă atunci etc. Ei, sigur că asta s-a mai domolit,
dar numai pentru că am înţeles cum merge lumea în care ne-am pomenit,
ca-ntr-un fel de străinătate la noi acasă, dupăunu nouă opt nouă.
M-a bătut gîndul, de cîteva ori în viaţă, după ce debutasem sub numele
meu, să încerc să public sub alt nume, să văd cum e receptată apariţia
aceea de către cei care-mi ştiau doar numele autentic. Nam făcut-o decît
cu două sau trei poezioare, trimise lui M.R.P., la suplimentul Povestea vorbei, dar am uitat sub ce nume. Şi ele chiar au apărut în acel supliment literar de laRamuri
din anii ’60, unde s-au lansat mulţi congeneri de-ai mei, ceea ce mi
s-a părut o confirmare. Dar chiar era? Ce-şi propune un autor de
şaptezeci de ani? Habar n-am, pentru că eu n-am avut niciodată vîrsta
asta. Eu, însă, mă întreb mereu, fără să-mi propun asta, asupra
trecutului meu, asupra prezentului, că de viitor, cine ştie cît mai e.
Şi, pentru că sînt foarte curios să aflu cum a evoluat
perceperea publicului, vă rog să-mi spuneţi cum v-aţi raportat la ideea
de public în toţi aceşti ani. Cît şi ce s-a modificat, dacă şi cum
contează publicul pentru un autor consacrat?
Nu m-am raportat niciodată la ideea de public, nici la public ca
realitate fizică. Nu pentru că i-aş dispreţui pe toţi semenii mei,
Doamne fereşte! Am scris cum m-a dus capul şi am propus. Cînd mă
gîndeam, acum vreo treizeci de ani, cum are să fie după ce regimul
comunist va fi dat jos şi înlocuit cu unul de alt tip, eventual o
democraţie, ameţeam încercînd să-mi reprezint schimbările care o să
trebuiască să se facă, de la restituirea proprietăţilor la modificarea
gestiunii instituţiilor, a combinatelor, şi ameţeala mea s-a dovedit
justă în ultimii douăzeci şi doi de ani. De ce spun asta? Pentru că,
dacă mă gîndesc la public, ameţesc la fel, pentru că trecerea textului
tău, autor, la public seamănă cu o restituire forţată, pe care – ca
autor, repet – o resimţi dureros. Ştiu eu ce ar putea să creadă un
eventual cititor/public despre ce am scris? Şi de ce să ajungem pînă
acolo? Nu e mai simplu aşa, în regimul meu autocratic, decît în
democraţia publicului? Persiflez, dar nu exagerez. Decît puţin de tot.
Interviu realizat de un cristian