Treceți la conținutul principal

"Toată viaţa mea am preferat ultimul volum publicat" Interviu cu Nicolae Prelipceanu

 
Poet, prozator şi publicist, redactorul-şef al Vieţii Româneşti figurează printre puţinii martori incomozi ai vieţii literare româneşti. Cum sistemul literar este format din instituţii şi meserii din ce în ce mai decredibilizate, sînt din ce în ce mai puţini astfel de oameni care pot spune ce-a fost şi cum a fost, fără să-şi fi pierdut speranţa că literatura şi-a păstrat locul şi rostul într-o societate multilateral consumistă.
 
Aş dori să-ncepem într-un aer mai puţin literar. Am înţeles că v-aţi lăsat de baschet pentru poezie. E adevărat?
 
Ei, am jucat baschet, dar jos, n-am ajuns să fiu legitimat. Tocmai cînd să fim legitimaţi şi să intrăm cu echipa Universităţii în divizia B, m-am apucat de poezie şi de coniac, care era pe-atunci la modă, şi s-a terminat cu baschetul. Şi, dacă-mi aduc eu bine aminte, nici n-a mai avut loc legitimarea Universităţii 2, aşa cum ne anunţase profesorul Kovacs. Dar am jucat şi-n echipa liceului şi-n cea a facultăţii. Pînă prin 1963-1964, îmi făceam iluzii.
 
„Din păcate, generaţia mea a deschis ochii pe maculatura propagandei comuniste. În 1950, cînd am luat în mînă prima carte, deja apăruseră tot felul de porcării sovietice despre Stalin şi poporul rus – «libertate ne-au adus». Dar primul meu şoc cu o carte a avut loc cînd, citind Crăiasa zăpezilor, am aflat că poţi pune un semn, să te culci sau să faci altceva şi să continui mîine. Cred că asta a fost marea deziluzie a vieţii mele, căci eu – îmi dau seama abia acum – luasem lectura drept formă de viaţă“ – într-un interviu din 2006, din Contrafort. Ce alte deziluzii aţi mai avut?
 
Cînd am terminat cu perioada acoperită, să-i spun aşa, a liceului, a şcolii, mi-am ima - ginat că tot ce se-nvaţă va folosi. Vai, am învăţat atîtea lucruri nefolositoare! Prin anii ’80, cînd eram coleg cu Cezar Baltag la Viaţa Românească, el mi-a spus, la un moment dat: „Nicolae, am pierdut atîtea zile şi luni, şi ani prin şedinţe (vorbea despre el, eu pierdusem mai mulţi prin cîrciumi), în loc să fi învăţat limbi străine!“. Nu mă gîndeam atunci la învăţatul limbilor străine, dar erau atîtea alte lucruri despre care ştiam că există şi eu nu aveam acces la ele!
 
Aţi regretat că n-aţi făcut filologia la Bucureşti?
 
Eu am încercat, dar n-am reuşit. Mi-a părut rău o vreme, dar acum, dacă stau să mă gîndesc, poate c-a fost mai bine aşa. Deziluzia a fost cînd am văzut cum se intra la facultate: 75% intrau cu media 5 şi 25% trebuiau să aibă zece, nouă sau poate opt, ca să intre. Şi cum nu eram un tocilar, n-am făcut faţă concurenţei. Ăsta era un fel de numerus clausus: trei sferturi din locuri erau alocate pentru cei cu aşazisele burse de sfaturi populare, iar pentru noi, ceilalţi (căci aici nu aveai acces decît dacă erai fiu de om al muncii sau de ţăran muncitor, cum se spunea pe atunci), rămînea al patrulea sfert. 
 

„S-a dat drumul la dragoste“

 

Aţi debutat în 1962, la Contemporanul. Censemna pe-atunci să debutezi într-o revistă?
 
Acesta este debutul cronologic. Să vă spun cum am ajuns acolo: la Facultatea de Filologie din Cluj era un fel de gazetă de perete unde ne publicam noi versurile, revistele universitare încă nu apăruseră. Mircea Zaciu a luat textul şi l-a trimis la revistă. Nu însemna nimic, cîţiva ani n-am mai publicat nicăieri. Peste vreo trei sau patru ani, am apărut înTribuna, cu un – cum se spunea atunci – ciclu de versuri. Atunci am avut o altă deziluzie: după ce crezusem că ajunge să ţi se-aprobe un text sau cîteva texte de către redacţie, şi gata, ele apar, mi s-a spus să nu mă grăbesc, pentru că trebuie să aşteptăm răspunsul de la direcţia presei. Pe-atunci, habar n-aveam ce era aia. Am aflat repede că se numea cenzura. Şi, ceea ce e mai trist, m-am obişnuit cu ideea.
 
Cum vă luptaţi cu autocenzura între atîtea restricţii oficiale?
 
Dacă ştiai că anumite cuvinte nu pot să treacă, nu le mai scriai. Cred că şi astăzi mai am reţineri privind anumite cuvinte sau expresii, care vin poate din interdicţiile impuse de cenzura de-atunci. Altfel spus, sechele ale unei boli de care cred că m-am vindecat… Acum cîţiva ani, un scriitor ceva mai tînăr decît mine mi-a amintit că, odată, demult, prin 1978, la Iaşi, unde s-a ţinut un Colocviu de poezie, destul de răsunător (răsunător pentru că unii poeţi au atacat direct regimul cenzurii) în epocă, aş fi vorbit chiar public despre lista de cuvinte interzise, contra procedeului, fireşte. Treptat, hăţurile cenzurii au mai slăbit, ştiţi, se spunea la un moment dat, de pildă, „s-a dat drumul la dragoste“. Adică se admitea publicarea unor poezii de dragoste, în care obiectul adoraţiei se putea să nu fie partidul şi regimul, dar asta, cred, a fost cu puţin înaintea apariţiei mele în zona literară. Era, totuşi, ceva atroce: dacă voiai să publici, trebuia să afli ce ai voie să scrii. În casă la tine, dacă o aveai, puteai să scrii orice. Demonul tinereţii te tot îndemna să publici şi aşa se face că mulţi cedau şi începeau să scrie poezii cu lozinci comuniste, numai ca să-şi vadă numele prin reviste şi, eventual, pe vreo carte. Şi chiar dacă te strecurai şi nu scriai lozinci, tot trebuia să te conformezi, evitînd anumite teme sau chiar expresii, cuvinte.
 
Ce-aţi făcut la înfiorătoarele repartiţii? Am citit că aţi fost preşedinte de club la Universitate. Avea legătură cu echipa de fotbal sau era un club artistic?
 
Mulţi au crezut că eram la Clubul de fotbal Universitatea şi mă priveau cu oarecare respect, dar nu era aşa, şi tot respectul ăla se ducea dracului foarte repede cînd le spuneam că eram responsabil de un club cultural la fostul meu cămin, unde stătusem cît eram student, se numea „Avram Iancu“. Cît despre repartiţii, astea erau o mare sperietoare. Trebuia să ai medie mare şi nici aşa nu aveai siguranţa că primeşti o repartiţie bună. Dacă voiai să intri într-un oraş cît de cît demn de acest nume, era necesar să ai buletin eliberat de acel oraş, dinainte, altfel n-aveai nici o şansă, nimereai la ţară, sperietoarea tuturor. Eu aveam buletin de Curtea de Argeş, dar nu doream să mă-ntorc acolo. Fostul meu profesor, Mircea Zaciu, m-a sfătuit să aleg prima localitate din regiunea Cluj, că aranjează el să fiu la dispoziţia regiunii. Şi-am ales un sat. Dar le-am spus: n-am să mă duc niciodată acolo. Prin intervenţia domnului Zaciu, am fost plasat la acest club cultural, unde se juca şah şi se organizau acţiuni. Am făcut două seri de poezie, cu Angela Mari nescu şi c-o poetă care a dispărut din viaţa literară, Doina Iordănescu. După care am fost somat de către şeful de cadre, un fost securist din trupele de intervenţie din munţi, să-mi dau demisia. Nu din cauza poetelor, ci pentru cămi cam neglijam serviciul şi mai fusese şi-o reclamaţie a unor vecini că în clubul acela se întîmplă lucruri scandaloase: le lăsasem cheia unor studenţi, băieţi şi fete, şi mă dusesem în treaba mea, într-o seară, iar ei se desfăşuraseră conform vîrstei… 
 

N-am avut proiecte precise niciodată

 

La peste patruzeci şi cinci de ani de la debut, ce primează pentru un autor de cursă lungă?
 
Cam tot ce prima şi acum treizeci de ani, de exemplu. Lectura şi scriitura, dacă pot să spun aşa. Dar mai ales lectura, pentru că au fost atîtea cărţi importante interzise de-a lungul vechiului regim şi care apar azi, cînd totuşi e cam tîrziu… Eu n-am avut proiecte precise niciodată, nici acum cincizeci de ani, nici astăzi. Astăzi, ar fi cam ciudat să mai am proiecte… Am avut deseori cărţi începute şi lăsate să se odihnească, unele se mai odihnesc şi acum, dar nu-mi place să le numesc proiecte, prea e la modă.
 
În antologia din 2011, portret sumar al unui necunoscut de altădată, dispunerea poemelor e în ordine invers cronologică. Se inversează şi simpatia (inerentă / explicabilă) pentru anumite cărţi mai vechi? Rămîne debutul într-un top personal sau se înclină în faţa ultimelor volume apărute?
 
Sînt două posibilităţi pentru momentul cînd am ales această dispunere a versurilor. Una, să fie ca-n CV-urile europene de azi. A doua, să vadă presupusul cititor mai întîi ceva de azi şi abia mai pe urmă ceva de acum nu ştiu cîţi zeci de ani. Într-un fel, constat abia acum, am şi eu o reţinere faţă de propriul meu trecut. Şi nu ştiu dacă sînt un autor de cursă lungă; unul cu adevărat aşa ar trebui să fie, probabil, mult mai bine ancorat în conştiinţa – nu, nu publică –, ci literară a epocii sale, ceea ce nu e cazul meu. Oricum, toată viaţa mea, văd, destul de lungă deja, mulţumesc Celui de Sus, am preferat ultimul volum publicat. Ca pe urmă, după un timp, fără unul nou, să numi mai convină nici acela şi să sufăr de o adevărată aversiune faţă de tot ceea ce am scris şi tipărit înainte de momentul respectiv. Zău, să nu credeţi că sînt ipocrit, nu-mi place ipocrizia la alţii şi n-aş avea prostul-gust să o practic tocmai eu… Dar observaţi şi că în această nouă antologie, pe care am acceptat să o scot – n-aş mai fi acceptat! –, căci am mai publicat două, una în colecţia lui Mircea Ciobanu, „Hyperion“, alta în seria „Poeţi români contemporani“, cînd colecţia aceasta se cam răsuflase, deci în asta mai recentă lipsesc textele din primul meu volum, din care aş păstra doar titlul, Turnul înclinat, la care ţin şi azi, deşi e produs pe un model cultural care şi mie mi se pare, acum, că veni vorba, uşor demodat. Cu toate că îmi mai aduc aminte şi-acum ce mică senzaţie locală au stîrnit la cenaclul de la Asociaţia Scriitorilor din Cluj, încă nu Napoca, lectura unor poeme ca Portocala de carton preset,Lili Marlen sau Calmul plat, care au constituit, pe urmă, nucleul acelei cărţulii. Totuşi, nu le-aş mai antologa, deşi, transformîndu-le puţin, le-am reţinut pe unele în autoantologia din 1984. Mă întorc la Turnul înclinat, marcat în 1966, dar apărut în realitate în 1967: nici n-am vrut să scot acea primă carte atît de repede, dar m-au presat (deşi nu eram nici carton, nici portocală) unii şi alţii, nu atît din cauza talentului meu, cît pentru că aveau nevoie, că tocmai se înfiinţa o nouă secţie, clujeană, a unei edituri din Bucureşti. Şi, slab de înger, n-am rezistat… 
 

Perioadă de confuzie aproape totală

 

Că tot aminteaţi de chestii răsuflate… Nu vi se pare că se cam dezumflă balonul literar?
 
Ba da, am observat asta de mult, am şi scris uneori despre asta. Atunci, la începuturile pe care le-am evocat, cronica literară era importantă, reprezenta ceva. Revistele contau, întradevăr, acum, viaţa culturală, în special cea literară, a trecut nu pe planul doi, ci trei-patrucinci. Nu e o noutate, dar ăsta e adevărul: literatura, chiar poezia, cărţile ţineau locul divertismentului, care acum este vast şi divers. Erau spectacole de teatru unde trebuia să stai în sală cu paltonul, ca şi actorii, erau cîteva filme, din ce în ce mai puţine, iar literatura era împinsă pe o poziţie pe care nu spun că n-o merita, dar pe care n-a mai putut să o păstreze/gestioneze, cînd lucrurile s-au schimbat. Acum cred că e în continuare o perioadă de confuzie aproape totală şi ar trebui să se stabilizeze într-un fel lucrurile. Cred că, momentan, există 30-40.000 de cititori, ceea ce pentru 19 milioane, e foarte puţin. Dacă ar fi 50.000, şi tot ar fi puţini. Majorita - tea citesc literatura străină şi 1.000-2.000 – literatură română. Cum un om nu poate citi toate cărţile care apar, şansa unui scriitor care publică o carte, de a fi cunoscut, e destul de mică.
 
Şi-atunci şansa unei reviste cum e Viaţa Românească?
 
Şi ea e tot la cote minime. Bunul meu prieten, Petre Stoica, îmi vorbea odată despre o revistă, cred, austriacă, editată în vreo trei sute de exemplare, care se duceau toate numai la abonaţi, nici un exemplar nu-şi aştepta cumpărătorul la chioşc, dar preţul la care cititorii ei se abonau acoperea toate cheltuielile de editare. Era sau mai este o revistă elitistă, iar cei care aveau acces intelectual la conţinutul ei plăteau pentru asta. Noi n-am ajuns încă la un asemenea stadiu al capitalismului.
 
Ce v-aţi propus cînd aţi preluat Viaţa Românească? E una dintre revistele canonice (măcar menţionată în manualele şcolare) cu o istorie ce a depăşit 100 de ani. Totuşi, ne aflăm într-o epocă a vitezei informaţiei, în care tradiţia nu numai că nu mai reprezintă un argument, dar nici măcar nu e (re)cunoscută şi orice fiţuică internautică devine revistă şi e comparată cu revistele de tradiţie. Observ că v-aţi încăpăţînat să menţineţi un standard (numere tematice, dar şi o selecţie a colaborării). Cît o să mai rezistaţi invaziei de autori?
 
Înainte de VR am făcut o singură revistă, şi aceea cam eclectică, de fapt politică, nu literară, nici măcar culturală, cu un program trasat de alţii, scrisă mai mult de cititori decît de profesionişti, Alianţa Civică, dar aş fi visat, cred, şi eu să fac o revistă vie, rapidă, săptămînală, pe la treizeci-patruzeci de ani. Aşa, am fost invitat să conduc Viaţa Românească, abia tîrziu de tot, cînd mă mai liniştisem. Acum VR e un lunar care apare doar cu numere duble, de şase ori pe an, ceea ce-i dă o lentoare nedorită de mine altădată. Şi nici chiar acum. Dar asta e situaţia. Pe măsură ce cititul se reduce, scrisul cîştigă tot mai mulţi adepţi.
 
Care e diferenţa esenţială între a fi scriitor înainte de 1989 şi a fi scriitor astăzi?
 
S-o luăm metodic. În primul rînd, înainte se hotărîse că nu e scriitor decît cel care e membru al Uniunii Scriitorilor. Poate că altfel n-aş fi intrat în Uniune. Mai exista pe lîngă Uniunea Scriitorilor un Fond Literar, care te susţinea, cu bilete de tren (pretipărite) şi diurnă, să-ţi faci documentări unde aveai nevoie. De cîteva zile, cinci, chiar şapte, dar puteai lua mai multe într-un an, ceea ce era un avantaj. Mai erau şi ajutoarele medicale, dar şi ajutoarele de creaţie (de care doar am auzit), plus împrumuturile. Erau, aşadar, nişte avantaje. Apoi, cum partidul stabilise că scriitori sînt doar cei din Uniunea Scriitorilor, toată lumea se înghesuia să ajungă în US şi filtrul era foarte sever, în primul rînd estetic, căci era, totuşi, făcut de critici şi scriitori de valoare. La un moment dat, un înalt activist de la CC al PCR, Ion Traian Ştefănescu, a anunţat condiţia politică pentru admiterea în Uniunea Scriitorilor. Nu mai puteai candida la intrarea în Uniune, după acest criteriu, decît dacă aveai în dosar şi acordul comitetului judeţean de partid. Cu toate astea şi chiar şi atunci, pe primul loc era tot criteriul estetic, aşa cum era el înţeles atunci. Apoi, spre sfîrşitul anilor `70, sau prin anii `80 se solicita şi o adeverinţă de la locul de muncă. Adică, dacă nu erai angajat nicăieri, nu aveai un job, cum se spune azi, nu puteai cere să intri în Uniunea Scriitorilor, oricîte cărţi bune ai fi publicat.
 
Un certificat de bună purtare şi unul de încadrare în muncă, aşadar.
 
Absolut. Dar restricţia politică nu a funcţionat decît 2-3 ani, pentru că, imediat după aceea, cam de prin 1983, nu s-au mai făcut primiri.
 
Aţi intrat în USR în 1969, cînd – iată – simpla intrare reprezenta un eveniment. Cam cîţi scriitori existau în Uniune în acel moment?
 
Nu mă interesau atunci astfel de chestii, probabil 1.500-1.600. Oricum era un nesfîrşit lest de scriitori proletcultişti care apucaseră să intre prin 1948-1949 şi pe care nu putea nimeni să-i dea afară.
 
Cum arată lestul de azi? Pentru că – vrem, nu vrem – vorbim de un număr exagerat de scriitori oficializaţi, şi aţi fost în mai multe comisii de validare şi aţi văzut ce marfă intră mai nou şi mai vechi.
 
Lestul de azi e compus din oameni care au rămas cu ideea că sînt scriitori pentru că-s membri ai Uniunii Scriitorilor. Pentru c-au rămas dinainte, unii au pierdut pasul literar, dacă nu cumva nu-l ţinuseră niciodată, şi au trăit mereu cu impresia că această calitate de membru îi face scriitori. Unora am încercat să le explic: şi eu sînt membru, dar asta este o asociaţie, nu e o academie, care te face nemuritor (lasă că nici nemurirea aia nu ţine cine ştie cît). Au fost mai multe metode de forţare a primirii unor oameni care se îndeletniceau cu scrisul fără să aibă nici cel mai mic talent, în anii din urmă. Cum s-au creat mai multe filiale şi trebuia ca ele să aibă cel puţin 50 de membri, preşedinţii de filiale veneau cu tot felul de dosare, deseori ale unor persoane care îi sprijineau, acolo, în oraşul lor, din poziţii administrative, dar acesta era singurul lor merit, sau veneau cu argumente umanitare şi nu toată lumea rezistă. Scrisul poate fi o manie a timpurilor noastre. În Franţa, şase milioane de oameni se îndeletnicesc anual cu scrisul. Adică stau cîteva ore pe zi şi scriu, s-ar chema că sînt scriitori. Pe măsură ce cititul se reduce, scrisul cîştigă tot mai mulţi adepţi. Nu înţeleg de ce, oamenii dau bani ca să-şi publice zeci de cărţi pe care nu le citeşte chiar nimeni, dar ei sînt mulţumiţi şi dau buzna în Uniunea Scriitorilor.
 
Nu vreau să ne axăm pe USR (mulţi vor interpreta, ca de obicei, după ureche şi vor spune că vorbim între noi, cei care încercăm să conturăm o istorie a breslei, tocmai pentru a exista o delimitare de amatorismul tot mai agresiv care atacă la pachet instituţiile şi instituţia criticii literare), dar nu pot să nu mă opresc la un articol publicat chiar în Observator cultural, articol în care vă exprimaţi deziluziile cu privire la ce s-a întîmplat în USR după 1990. Ce ar fi trebuit să se întîmple?
 
 În Adunarea Generală a Uniunii Scriitori - lor, din aprilie 1990, singurul scriitor care a găsit cu cale să-şi facă sua culpa a fost, culmea, unul care nu păcătuise foarte grav, doar că fusese angajat şef de cabinet la Dumitru Popescu- Dumnezeu, dar nu practicase nici un fel de literatură politică. E vorba despre Mircea Horia Simionescu. Mi-l amintesc şi-acum, s-a suit la tribună şi-a zis că noi care-am fost şi-am făcut, ar trebui să…, au fost strigăte în sală, fugi, domnule, lasă-ne, nu ne băgăm, astea-s chestii politice, nu ne amestecăm! Atunci ar fi trebuit să se separe apele. Dar lumea n-a vrut, pesemne prea mulţi se simţeau cu muştele pe căciuli… A fost încă o deziluzie. Dar nu mă mai mir. Nu s-a întîmplat aşa la toate nivelurile, cu foştii activişti şi securişti, care au rămas pe eşichierul politic? Zece sau doisprezece ani mai tîrziu, cînd se puneau întrebări cu privire la candidatul la preşedinţia Uniunii, cineva a pus întrebarea sălii: Vreţi să aflaţi răspunsul la întrebarea asta? [dacă respectivul colaborase sau nu, dacă făcuse afaceri pe seama uniunii etc., cum se scrisese în presă, n.m.], trei sferturi din sală au răcnit un nuuu hotărît, cum s-ar fi spus cu cîţiva ani în urmă.
 
Cum aţi reuşit să păcăliţi planul editorial naţional şi să publicaţi două cărţi întrun an într-un timp cînd limita impusă era de o carte la doi ani?
 
Chiar nu mai ştiu cum de mi s-au publicat două cărţi de versuri în acelaşi an, 1980. Nu-mi aduc aminte să fi făcut nimic deosebit, vreo intervenţie şi nici cum de au ajuns cele două în acelaşi an. Poate să fi fost una reportată de anul trecut, dar nici de asta nu sînt sigur... Se mai întîmplau asemenea lucruri; de altfel, în 1973 am publicat una de versuri, la Editura Cartea Românească, şi una de proză, la Dacia. Aşa că se mai întîmpla. 
 

Mă izbeşte un minimalism fără orizont

 

Cum se văd noile generaţii?
 
Cînd eram eu şi congenerii mei în această situaţie, de a fi tinerii care vin, eram priviţi chiar cu antipatie de către unii scriitori, să zicem, omologaţi, însă, pe de altă parte, poate ipocrit, se făcea mare caz de tineri, de viitorul literaturii şi alte bla-bla-uri de aceeaşi valoare. Eu recunosc că nu mă uit foarte atent la generaţiile care vin, poate şi pentru că nu mai am apetitul de altădată de a descoperi lucruri noi. Uneori, cînd mai citesc poeme ale noilor staruri literare, mă izbeşte un minimalism fără orizont. Logic ar fi ca şi din această generaţie să rămînă unul sau doi poeţi importanţi şi nu ştiu cîţi prozatori, fie că-i văd eu acum, fie că nu-i zăresc încă.
 
Oficial scriitorilor le merge bine?
 
Lista scriitorilor sprijiniţi de ICR pentru a fi traduşi în străinătate e destul de mare. Au apărut cam 45-47 de cărţi traduse în fiecare dintre ultimii ani. Scriitorii sînt acolo, ceilalţi încercăm aici, jos. Dacă le merge bine scriitorilor? Unora, poate, da, altora nu prea.
 
Să-nţelegem că literatura e, din ce în ce mai clar, o meserie asistată?
 
Da, pentru 99%, sau 99% şi încă ceva, procentul cu care ieşea Ceauşescu la alegeri, din cei care scriu. Dar există şi scriitori care trăiesc din literatură. Şi dacă există unul, sigur că toţi ceilalţi speră.
 
Dumneavoastră mai speraţi?
 
Sînt în curs de pierdere a speranţei, nu s-a terminat încă totul.
 
Vă faceţi o programare a apariţiilor sau ele curg de la sine? (Vă-ntreb pentru că dead line-urile gazetăreşti sînt de cu totul şi cu totul altă natură, şi sînt curios în ce măsură viaţa gazetarului grăbeşte sau întîrzie opera scriitorului.)
 
Nu-mi programez apariţiile. Cum aş putea s-o fac, din moment ce nici nu ştiu dacă o carte scrisă de mine va găsi un editor? Oricum, gazetăria, viaţa de gazetar îţi întîrzie viaţa de scriitor. Poate că, dacă ai parte de gazetărie în tinereţe, atunci lucrurile să fie altfel, dar la mine, din cauza regimurilor politice, lucrurile s-au inversat, am fost mai scriitor în tinereţe şi mai gazetar spre bătrîneţe, pentru că atunci, acum patruzeci de ani, nu puteai fi altfel gazetar decît mîncînd ce n-ai fi vrut, iar eu aveam alte gusturi. Am fost toată viaţa mea redactor de revistă: la Tribuna, pe urmă la Viaţa Românească, la Luceafărul şi iar la Viaţa Românească. E drept, am făcut jurnalism de la începutul anilor `90 şi pînă mai ieri, alaltăieri. Am făcut gazetărie, după 1989, pentru că nu mă puteam abţine să-mi spun părerea despre ce se întîmpla cu noi – aş fi vrut eu să mi-o spun şi înainte, dar nu era voie şi, de cîte ori încercam s-o strecor, pe după cuvinte, o prindea cenzura şi o suprima – şi pentru că trebuia să trăiesc, că doar dinpoezie/literatură, cum delira o biată victimă a literaturii din Cluj, nici nu putea fi vorba. În mod normal, ar fi trebuit să fiu gazetar la douăzeci de ani şi scriitor de pe la treizeci şi cinci-patruzeci, dacă mai puteam, dar a fost nu numai invers, ci şi mai rău: am devenit gazetar cînd mă îndreptam spre cincizeci de ani, în 1990, mai întîi la Cotidianul, de la înfiinţare şi chiar de la proiect, apoi la Alianţa Civică, şi abia pe urmă la România liberă.
 
Eugen Negrici scrie despre o blîndă deprimare care dă nobleţe poeziei, o stilistică a renunţării şi o teatralitate a abandonului, elemente marca Nicolae Prelipceanu, ca să spunem aşa, regăsite şi-n simpla parcurgere a unor titluri de volume: Fericit prin corespondenţă,Un civil în secolul douăzeci, de neatins de neatins, întrebaţi fumul sau 13 iluzii. Există un calm în toată această poezie, dezarmant în toate sensurile posibile. la pierderea speranţei poate fi, dar cu totul altfel decît aşazisul grad zero al scriiturii, aproape o apocalipsă personală, dacă s-ar începe o lectură a operei lui Nicolae Prelipceanu în sens invers, aproape că nu-ţi poţi da seama ce ar mai putea scrie autorul după acest punct. Pare un abandon ,şi totuşi nu e. E aici şi faţa ascunsă a combativităţii publice, reversul agitaţiei de gazetă sau un timbru personal?
 
Să precizez de la început că titlul acestei cărţi e un decalc după numele atîtor cîrciumi de altădată, La Pierderea onoarei, şi aşa mai departe. E, deci, o subminare chiar a ideii de speranţă, cu atît mai mult cu cît, de obicei, la cîrciumă te duceai ca să-ţi mai regăseşti speranţa, poate uitată în pahar de altul sau pur şi simplu amestecată în formula vodcii, poate de aceea şi bea atîta scriitorimea română înainte de eliberarea, totuşi, din decembrie `89. Cît despre calm, ce să spun? Poate că n-am eu temperamentul altora, poate că resemnarea e atît de mare încît îmi interzice agitaţia. Să ştiţi, pe de altă parte, că singura revoltă care mi se pare că are vreun sens e cea… calmă. Sau o fi, calmul vreau să spun, parafrazînd o vorbă despre altceva, o formă politicoasă a agitaţiei… Nu e treaba mea să-mi recunosc timbrul ca personal. Dar dacă numai aşa pot eu să scriu, ce să fac? Nu m-am preocupat niciodată de schimbarea vocii, mai ales de cea intenţionată, cea de la pubertatea literară la adolescenţă şi aşa mai departe, n-a fost opţiunea mea, am fost în zu zwang.
 
Daţi-mi, vă rog, o perspectivă prin care literatura română contemporană să reuşească să capteze măcar ocazional publicul cititor.
 
Vedeţi, publicul cititor este atras de anumiţi scriitori, aşa că literatura nu e de tot părăsită, doar că majoritatea sînt(em) ignoraţi. Ceea ce n-ar trebui să ne facă să spunem că nici un scriitor român nu e citit de publicul din ţara noastră. E drept, pentru a atrage atenţia publicului trebuie multă reclamă, adică promovare, asta creează scriitorul cunoscut şi, eventual, citit, dar numai din cineva care are într-adevăr talent şi forţă să se menţină în şa pe acest cal nărăvaş numit glorie literară (pe cîţi nu i-a dat el jos de nu s-au mai ridicat niciodată…?).
 
Aţi văzut cum se nasc şi dispar glorii literare şi sisteme întregi, reviste care păreau intangibile şi nume greu de atins. Ce-şi (mai) propune un autor cu el însuşi la şaptezeci de ani şi ce-şi propune să facă pentru opera lui în contextul noilor media ofertante?
 
Ştiţi, eu nu mă gîndesc tot timpul la vîrsta mea. Dimpotrivă, pînă nu de mult am avut, în interiorul meu, comportamentul veşnicului debutant, care crede că următoarea sa carte va atrage atenţia tuturor celor care-l ignorau pînă atunci etc. Ei, sigur că asta s-a mai domolit, dar numai pentru că am înţeles cum merge lumea în care ne-am pomenit, ca-ntr-un fel de străinătate la noi acasă, dupăunu nouă opt nouă. M-a bătut gîndul, de cîteva ori în viaţă, după ce debutasem sub numele meu, să încerc să public sub alt nume, să văd cum e receptată apariţia aceea de către cei care-mi ştiau doar numele autentic. Nam făcut-o decît cu două sau trei poezioare, trimise lui M.R.P., la suplimentul Povestea vorbei, dar am uitat sub ce nume. Şi ele chiar au apărut în acel supliment literar de laRamuri din anii ’60, unde s-au lansat mulţi congeneri de-ai mei, ceea ce mi s-a părut o confirmare. Dar chiar era? Ce-şi propune un autor de şaptezeci de ani? Habar n-am, pentru că eu n-am avut niciodată vîrsta asta. Eu, însă, mă întreb mereu, fără să-mi propun asta, asupra trecutului meu, asupra prezentului, că de viitor, cine ştie cît mai e.
 
Şi, pentru că sînt foarte curios să aflu cum a evoluat perceperea publicului, vă rog să-mi spuneţi cum v-aţi raportat la ideea de public în toţi aceşti ani. Cît şi ce s-a modificat, dacă şi cum contează publicul pentru un autor consacrat?
 
Nu m-am raportat niciodată la ideea de public, nici la public ca realitate fizică. Nu pentru că i-aş dispreţui pe toţi semenii mei, Doamne fereşte! Am scris cum m-a dus capul şi am propus. Cînd mă gîndeam, acum vreo treizeci de ani, cum are să fie după ce regimul comunist va fi dat jos şi înlocuit cu unul de alt tip, eventual o democraţie, ameţeam încercînd să-mi reprezint schimbările care o să trebuiască să se facă, de la restituirea proprietăţilor la modificarea gestiunii instituţiilor, a combinatelor, şi ameţeala mea s-a dovedit justă în ultimii douăzeci şi doi de ani. De ce spun asta? Pentru că, dacă mă gîndesc la public, ameţesc la fel, pentru că trecerea textului tău, autor, la public seamănă cu o restituire forţată, pe care – ca autor, repet – o resimţi dureros. Ştiu eu ce ar putea să creadă un eventual cititor/public despre ce am scris? Şi de ce să ajungem pînă acolo? Nu e mai simplu aşa, în regimul meu autocratic, decît în democraţia publicului? Persiflez, dar nu exagerez. Decît puţin de tot.

Interviu realizat de un cristian

Postări populare de pe acest blog

Subway Performer Mike Yung - Unchained Melody (23rd Street Viral Sensation)

Degradarea morală a societăţii noastre este la fel de răspândită la vârf pe cât este la bază

TEMA: Revoltele din Marea Britanie David Cameron, Ed Miliband și întreaga noastră clasă politică s-au reunit ieri pentru a-i denunţa pe revoltaţi. Și, firește că aveau dreptate să spună că acţiunile acestor jefuitori, incendiatori și tâlhari sunt demne de dispreţ și criminale, și că poliţia ar trebui să primească mai mult sprijin. Dar toată această manifestare publică a șocului și-a indignării a avut ceva extrem de fals și ipocrit.  Căci deputaţii vorbeau despre teribilele evenimente din cursul săptămânii de parcă n-ar fi avut nimic de-a face cu ei. Eu, unul, nu pot accepta această ipoteză. De fapt, sunt de părere că avalanșa de criminalitate de pe străzile noastre nu poate fi disociată de degradarea morală prezentă în cele mai sus-puse cercuri ale societăţii britanice moderne. În ultimele două decenii, am asistat la un declin înspăimântător al standardelor morale în rândul elitei britanice și la apariţia unei culturi aproape universale a egoismului și a lăcomiei.

Mike Yung, o voce extraordinară (artist al străzii, NY)

 <iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/GrHfWKeTDEI?start=2" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe> <iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/K-N8W3s2yYQ" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe>