Ţin în mînă o carte intitulată "Descoperirea Tibetului" de
Regis Evarist P. Huc, apărută în 1993 la o editură zisă Deceneus din
Piteşti. Nu ştiu dacă e vreo legătură între acea editură Deceneus şi
actuala editură Deceneu – par a împărtăşi pasiunea pentru chestii
orientale. Dumnezeu mai ştie de unde am cumpărat această carte: de la
vreo gură de metrou, din vreo gară, de pe vreun trotuar din jurul
Universităţii, de pe vreo masă de camping întinsă ca tarabă pe vreo
plajă sau poate chiar din vreo librărie. Cartea, ni se spune pe prima
pagină, este tradusă de Apriliana Medianu, din franţuzeşte presupun.
Acesta ar putea fi primul indiciu al datei traducerii, dar el este
perceptibil doar pentru cei foarte puţini cărora acest nume (de neuitat,
veţi recunoaşte, cîte persoane numite Apriliana cunoaşteţi?) le spune
ceva. Apriliana Medianu a fost activă în presa românească a anilor 30,
încurajată fiind de Pamfil Şeicaru.
De altfel, o rapidă căutare de surse ne duce imediat la concluzia că editura Deceneus n-a făcut decît să retipărească în 1993 volumul apărut sub acelaşi titlu, cu exact acelaşi conţinut, în 1934, la Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă "Regele Carol II". Inutil să spun că nu există nicăieri în cartea din 1993 vreo însemnare a acestei provenienţe. Dar nu despre acele timpuri de glorie ale "pirateriei" vreau să vorbesc acum, ci despre Regis Evariste Huc. Evariste, nu Evarist. S-a născut în 1813 în Franţa, a devenit rapid monah şi a intrat în Congregaţia Catolică a Misiunii, ai cărei membrii erau cunsocuţi fie ca "vincenişti" (după numele fondatorului Congregaţiei, sf. Vincent de Paul), fie "lazarişti" (după numele parohiei pariziene unde şi-a avut la un moment dat sediu, st. Lazaire).
Evariste Huc avea, însă, nu doar o arzătoare dragoste pentru Isus Cristos, ci şi o patimă a aventurii care nu-i dădea pace. Aşa se face că a devenit misionar şi, la numai 26 de ani, a fost trimis de Congregaţie să împrăştie Cuvîntul Domnului în Asia. La început în Macao, apoi la Beijing şi, ceva mai tîrziu, în Mongolia. În 1844, împreună cu un frate lazarist şi un tibetan convertit la creştinism, a pornit în cel mai aventuros drum misionar cu putinţă: în Tibet. La acea vreme, tibetanii nu permiteau picior de străin în teritoriul lor, iar relaţiile politice între Tibet şi China erau, deja, tensionate, cu dese incursiuni ale armatei chineze în teritoirul tibetan.
Tibetul a cunoscut picior de european abia în secolul al XIV-lea şi acela a fost al unui călugăr franciscan, mărturisind acelaşi spirit mistic-aventuros ca şi Huc. Deşi pînă la începutul secolului al XIX-lea relativ puţini europeni au ajuns în Tibet (cîţiva aventurieri portughezi, călugări iezuţi şi capucini, o expediţie franceză şi alta britanică – nu mai mult în cinci secole), chinezii au reuşit să inducă autorităţilor tibetane teama de europeni, aşa se face că, deja la jumătatea secolului al XIX-lea, existau reguli extrem de stricte care interziceau accesul europenilor în Tibet. De asemenea, drumurile erau ca şi inexistente, pădurile colcăiau de tîlhari şi relieful era foarte dificil.
Ca să ajungă din inima Mongoliei la Lhasa, Huc şi cei doi companioni au călătorit doi ani. Au reuşit să ajungă la Lhasa doar alăturîndu-se, pe drum, unei ambasade tibetane care revenea în capitală din China. Delegaţia tibetană era compusă din 2000 de oameni şi 3700 de animale – folosind haine locale şi încercînd să nu atragă deloc atenţia asupra lor, Huc şi tovarăşii săi s-au lipit de delegaţie şi, cu ei, au parcurs ultimele luni de călătorie. Cunoscînd deja limba, dar şi tradiţiile tibetane, Huc şi fratele său lazarist au fost bine primiţi la Lhasa. Intrigile chineze, însă, le-au scurtat şederea acolo. Se pare că cei doi intenţionau, după ce stabileau o misiune catolică în Tibet, să treacă munţii în India – această călătorie avea semnificaţii nedorite de către chinezi, aşa că autorităţile tibetane au fost convinse să-i expulzeze pe cei doi. După doar o lună de şedere în Tibet, cei doi lazarişti au fost, aşadar, expulzaţi.
Reîntors în Franţa, Huc a scris o carte în care a descris această călătorie fabuloasă nu doar pentru acel timp, ci şi pentru al nostru. Cartea se intitulează "Amintirile unei călătorii în Tartaria (ţara tătarilor, Mongolia adică – n.m.), Tibet şi China pe parcursul anilor 1844, 1845 şi 1846", s-a tipărit în multe ediţii în Franţa şi a avut un succes remarcabil. Din această carte, s-au selectat subcapitole care au alcătuit volumul publicat la noi, în 1934 şi, apoi, în 1993. Dar traducerea întregii cărţi, cu un aparat critic serios ar fi, sînt sigur, entuziast primită de cititorii români de astăzi. "Amintirile" lui Evariste Huc nu sînt incitante doar în registrul de aventuri sau de călătorii exotice, ci şi în cel spiritual, căci nu de puţine ori, parcurgînd cartea, ai impresia că este vorba, mai degrabă, despre un drum spiritual decît despre un voiaj.
De altfel, o rapidă căutare de surse ne duce imediat la concluzia că editura Deceneus n-a făcut decît să retipărească în 1993 volumul apărut sub acelaşi titlu, cu exact acelaşi conţinut, în 1934, la Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă "Regele Carol II". Inutil să spun că nu există nicăieri în cartea din 1993 vreo însemnare a acestei provenienţe. Dar nu despre acele timpuri de glorie ale "pirateriei" vreau să vorbesc acum, ci despre Regis Evariste Huc. Evariste, nu Evarist. S-a născut în 1813 în Franţa, a devenit rapid monah şi a intrat în Congregaţia Catolică a Misiunii, ai cărei membrii erau cunsocuţi fie ca "vincenişti" (după numele fondatorului Congregaţiei, sf. Vincent de Paul), fie "lazarişti" (după numele parohiei pariziene unde şi-a avut la un moment dat sediu, st. Lazaire).
Evariste Huc avea, însă, nu doar o arzătoare dragoste pentru Isus Cristos, ci şi o patimă a aventurii care nu-i dădea pace. Aşa se face că a devenit misionar şi, la numai 26 de ani, a fost trimis de Congregaţie să împrăştie Cuvîntul Domnului în Asia. La început în Macao, apoi la Beijing şi, ceva mai tîrziu, în Mongolia. În 1844, împreună cu un frate lazarist şi un tibetan convertit la creştinism, a pornit în cel mai aventuros drum misionar cu putinţă: în Tibet. La acea vreme, tibetanii nu permiteau picior de străin în teritoriul lor, iar relaţiile politice între Tibet şi China erau, deja, tensionate, cu dese incursiuni ale armatei chineze în teritoirul tibetan.
Tibetul a cunoscut picior de european abia în secolul al XIV-lea şi acela a fost al unui călugăr franciscan, mărturisind acelaşi spirit mistic-aventuros ca şi Huc. Deşi pînă la începutul secolului al XIX-lea relativ puţini europeni au ajuns în Tibet (cîţiva aventurieri portughezi, călugări iezuţi şi capucini, o expediţie franceză şi alta britanică – nu mai mult în cinci secole), chinezii au reuşit să inducă autorităţilor tibetane teama de europeni, aşa se face că, deja la jumătatea secolului al XIX-lea, existau reguli extrem de stricte care interziceau accesul europenilor în Tibet. De asemenea, drumurile erau ca şi inexistente, pădurile colcăiau de tîlhari şi relieful era foarte dificil.
Ca să ajungă din inima Mongoliei la Lhasa, Huc şi cei doi companioni au călătorit doi ani. Au reuşit să ajungă la Lhasa doar alăturîndu-se, pe drum, unei ambasade tibetane care revenea în capitală din China. Delegaţia tibetană era compusă din 2000 de oameni şi 3700 de animale – folosind haine locale şi încercînd să nu atragă deloc atenţia asupra lor, Huc şi tovarăşii săi s-au lipit de delegaţie şi, cu ei, au parcurs ultimele luni de călătorie. Cunoscînd deja limba, dar şi tradiţiile tibetane, Huc şi fratele său lazarist au fost bine primiţi la Lhasa. Intrigile chineze, însă, le-au scurtat şederea acolo. Se pare că cei doi intenţionau, după ce stabileau o misiune catolică în Tibet, să treacă munţii în India – această călătorie avea semnificaţii nedorite de către chinezi, aşa că autorităţile tibetane au fost convinse să-i expulzeze pe cei doi. După doar o lună de şedere în Tibet, cei doi lazarişti au fost, aşadar, expulzaţi.
Reîntors în Franţa, Huc a scris o carte în care a descris această călătorie fabuloasă nu doar pentru acel timp, ci şi pentru al nostru. Cartea se intitulează "Amintirile unei călătorii în Tartaria (ţara tătarilor, Mongolia adică – n.m.), Tibet şi China pe parcursul anilor 1844, 1845 şi 1846", s-a tipărit în multe ediţii în Franţa şi a avut un succes remarcabil. Din această carte, s-au selectat subcapitole care au alcătuit volumul publicat la noi, în 1934 şi, apoi, în 1993. Dar traducerea întregii cărţi, cu un aparat critic serios ar fi, sînt sigur, entuziast primită de cititorii români de astăzi. "Amintirile" lui Evariste Huc nu sînt incitante doar în registrul de aventuri sau de călătorii exotice, ci şi în cel spiritual, căci nu de puţine ori, parcurgînd cartea, ai impresia că este vorba, mai degrabă, despre un drum spiritual decît despre un voiaj.