Opinii asupra originii numelui Bucureştiului

 
Bucureşti, capitala ţării şi oraşul numit altădată “Micul Paris”, se bucură de o arhitectură cosmopolită, ca şi locuitorii săi şi de o istorie care, pe alocuri, stă sub semnul întrebării. Aşa cum se întâmplă şi în dreptul originii numelui său, care se pierde în negura vremurilor.

Nu se ştie cu exactitate de la cine sau de unde provine şi, mai ales, când a fost el prima dată folosit pentru cetatea de pe malul Dâmboviţei.

Dacă în ceea ce priveşte istoricul oraşului există o serie de repere concrete, de certitudini, în cazul originii numelui încă persistă misterul. Cele câteva informaţii de ordin ştiinţific nu sunt suficiente pentru a răspunde unor întrebări naturale, ele deschizând doar unele căi de cercetare, documentate şi demne de luat în calcul. De aproximativ 150 de ani oameni de litere si reputaţi istorici s-au străduit să descifreze misterul alegerii numelui de “Bucureşti” pentru centrul politic al spaţiului românesc.

Din punct de vedere etimologic, termenul provine dintr-un “nume vechi şi de tradiţie la români, Bucur” şi face parte “din familia cuvintelor a (se) bucura, bucurie, bucuros. Originea pare a fi albaneză, din adjectivul bucure-frumos”. Termenul s-a păstrat până astăzi în zona Braşovului şi desemnează pruncii până la botez, ceea ce poate sugera că “la baza numelui personal ar putea sta şi sensul bucurie”. Nume înrudite cu toponimul sunt atestate din cele mai vechi timpuri.

Ca denumiri de aşezări sunt atestate trei cazuri: un fost sat din judeţul Vâlcea în 1392, Bucureşti cetatea de scaun şi actuala capitală a ţării naostre, care este menţionată într-un document de la 1459 şi, un alt fost sat cu acelaşi nume din judeţul Mehedinţi, în 1483. De asemenea, mai există o serie de nume de aşezări, din aceeaşi rădăcină, precum: “Bucura – în Oltenia, Muntenia şi Transilvania – Bucureasa în judeţul Gorj - Bucuroaia, în judeţele Bihor şi Dâmboviţa, Bucureni, Bucuru în judeţul Alba.”

În aceeaşi ordine de idei, există informaţii noi în jurul anului 1800, într-o lucrare apărută la Viena, care pleacă de la ipoteza că denumirea oraşului de pe Dâmboviţa “se trage de la pădurile de fag ce se numesc Bukovie”.

Dar, cu toate cele mai sus-menţionate, majoritatea cercetătorilor au pornit, în procesul lor de documentare, de la tradiţia legendarului cioban Bucur, chiar dacă nu o consideră viabilă. Ea rămâne însă prima variantă preluată şi cea mai des întâlnită la începutul oricărei dezbateri pe această temă. De altfel, prima consemnare a legendei lui Bucur se regăseşte în monografia istoricului braşovean sas, Johann Filstich, intitulată Tentanem Historiae Vallachicae (Încercare de istorie românească), ce face referiri la o “Metropolis in Turcica Valachia…Bukurestum”. Mai mult, acesta vorbeşte despre faptul că “numele acestui oraş, cum i se zice în Ţara Românească, se trage de la un schit, aşezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban care hălăduia acolo şi avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului târg, care se umplu de locuitori, adică Bucureşti”.

Mai exista şi varianta, mai puţin idilică, conform căreia Bucur era “un tâlhar vestit” , care pe lângă păscutul oilor se ocupa şi cu lucruri nu tocmai ortodoxe. Legenda a fost preluată, de-a lungul vremii, de mulţi străini, însă pe plaiurile mioritice reapare în jurul anului 1820, simplificată şi mai credibilă decât variantele anterioare. De pildă, un consul englez consemna, în lucrarea sa An Account of the Principalities Of Wallachia And Moldavia, faptul că “în urma cu 400 de ani Bucureştii nu era decât un sat întins aparţinând unui ins numit Bucur, de la care i se trage numele pe care îl păstrează şi astăzi”. În plus, Bucur a mai fost menţionat şi ca pescar, boier, negustor, dar relevant pentru cazul de faţă este că se păstrează numele acestuia ca fondator generic al capitalei noastre.

Există şi o descriere a vieţii presupusului fondator, Bucur, care îl prezintă drept un erou şi nu un simplu cioban, aşa cum e el evocat de majoritatea istoricilor când vorbesc despre legenda întemeierii Bucureştiului. Astfel, acesta este descris ca un “mare luptător în contra barbarilor ce inundaseră România şi Moldova în acei ani, fiul lui Laic Voda, Laiotă sau Vlad I Basarab, unchiul lui Mircea Vodă, ulterior căsătorit cu fiica lui Bogdan, a şi fost de către boierii ţării Domn”. De asemenea, această teorie încearcă să-l descrie pe Bucur în persoana lui Radu Vodă căci “numele lui Bucur e sinonim lui Radu în limba slavonă”, care derivă “de la zicerea radosti, bucurie”.

Nicolae Iorga simplifică lucrurile afirmând că era “odinioară un sat de păstori şi plugari, al moşului Bucur, de unde vin moşia lui şi coboratorii lui, Bucureştii, localitatea însăşi nefiind decât moşia Bucureştilor, a oamenilor coborâţi din acest moş, care este Bucur”.

Pe lângă legenda care se ţese în jurul lui Bucur, există şi cea potrivit căreia Mircea cel Bătrân ar fi dat denumirea de Bucureşti şi a zidit biserica Bunei-Vestiri, precum şi palatul domnesc, după victoria de la Rovine. De altfel, numele oficial se regăseşte în veacul al XV-lea, prima menţionare părând a fi cea dintr-un “act dela Mircea cel Bătrân din 1410, datat in arce nostra Bukurest” (în cetatea noastră Bucureşti), un document a cărui autenticitate este îndoielnică, însă acesta a fost urmat de o dovadă certificată la 1464, în timpul lui Radu cel Frumos, care menţionează “Cetatea Bucureşti”. Înainte de aceste precizări există, pentru secolele XIV şi XV, mai multe referiri la “Cetatea Dâmboviţa”. Secolul al XVI-lea abundă în scrieri interne şi externe ce pomenesc numele Bucureştilor asociindu-l cu termenii de “scaun” şi “cetate”.

Oraşul Bucureşti a devenit capitala Ţării Româneşti oficial în 1459, conform documentelor cunoscute până acum. Prima atestare documentară certă datează din 20 septembrie 1459 – “Cetatea Bucureşti”, fiind cuprinsă într-un hrisov pe care Vlad Ţepeş l-a acordat lui Andrei, Iova şi Drag cu ocazia întăririi ocinelor acestora.

Originea numelui Bucureştiului va rămâne, cel mai probabil, sub semnul misterului, în aceeaşi negură a vremurilor. Discuţia va fi mereu deschisă, aşa cum numele capitalei ţării noastre va rămâne tot Bucureşti, căci aşa l-am moştenit şi ne aparţine cu sau fără legendă.

Bibliografie:
1. Cernodoveanu, Paul, Primii istoriografi ai Bucureştilor, Bucureşti, Editura Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, 1998
2. Georgescu, Florian (coordonator), Istoria oraşului Bucureşti, Bucureşti, Muzeul de Istorie al Oraşului Bucureşti, 1965
3. Ionescu, Cristian, Dicţionar de onomastică, Bucureşti, Editura Elion, 2004
4. Iorga, Nicolae, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, Editura Vremea, 2008
5. http://www.ghidbucuresti.ro

Autor: Andreea Tuzu
sursa: historia.ro