Scriitorii din Moldova nu se deosebesc de scriitorii din România, chiar dacă au o altă experienţă şi trăiesc într-o altă lume
Jean-Louis Courriol: „Am descoperit limba română din întîmplare, cu ocazia unei călătorii în România, în anii 1972-1973.”
Europa Liberă: Stimate dle Courriol, cum aţi descoperit limba română?
Jean-Louis Courriol: „Am descoperit limba română din întîmplare, cu ocazia unei călătorii în România, în anii 1972-1973. Am venit cu mai mulţi prieteni în România după ce ne-am terminat studiile. Eu am făcut studii de literatură clasică, franceză, latină şi greacă. Şi după ce am terminat, am hotărît să mergem să vizităm ţările din Est şi… am nimerit în România. Şi atunci am descoperit România şi limba română, şi mai tîrziu un pic am descoperit şi literatura română. Deci am descoperit limba română prin literatură mai degrabă”.
Europa Liberă: Sistemul totalitar al lui Ceauşescu nu v-a făcut să abandonaţi limba şi literatura română?
Jean-Louis Courriol: „În nici un caz. Eu am făcut întotdeauna o diferenţă foarte clară între sistem şi popor. Sistemul, din păcate, în perioada aceea era considerat ca şi cum ar fi fost etern. Am făcut această deosebire, deşi am avut foarte multe probleme, mai ales cînd am dorit să mă căsătoresc cu soţia mea actuală, Florica. Bineînţeles că a trebuit să aşteptăm o autorizaţie care ne-a fost dată numai după trei ani de aşteptare şi de luptă crîncenă, pe baricade.
Aşa că pot să spun că şi eu am suferit din cauza acestui sistem şi l-am cunoscut foarte bine pentru că am stat doi ani la Iaşi, la Universitate, între 1975 şi 1977, şi pe urmă încă doi ani la Craiova, tot la Universitate. Şi am suferit din cauza acestui sistem, deşi nu eram direct vizat, bineînţeles, dar, fiind implicat în această cerere de căsătorie, am văzut cum se reacţiona în acest sistem faţă de o căsătorie care într-un timp normal trebuia să fie un lucru perfect anodin. Deci nu am renunţat, fiindcă pentru mine literatura română e cu totul altceva decît un sistem trecător… ”
Europa Liberă: Traducerile dvoastră din Eminescu sunt considerate de mulţi cele mai bune. Cît de dificil a fost să-l traduceţi pe Eminescu în franceză şi care a fost reacţia literaţilor din Franţa?
Jean-Louis Courriol: „N-a fost prima mea traducere. Am tradus mai întîi din Patul lui Procust de Camil Petrescu care a apărut cam peste 15 ani după ce l-am tradus şi a avut mare succes în Franţa.
Cu Eminescu, sigur că dificultatea a fost destul de mare , nu atît din cauza traducerii propriu-zise, fiindcă orice traducere e dificilă. Dar lucrul cel mai complicat a fost alegerea poeziilor care ar putea să trezească un interes în Franţa.
Cititorii francezi, după cum se ştie, sunt destul de departe de poezie, poezia nu se vinde, poezia nu este editată decît de edituri mici şi nu este în vogă, să zicem aşa. Deci prima dificultate asta a fost. Şi am ales să traduc numai şi numai din poeziile de dragoste.
Antologia pe care am făcut-o şi am publicat-o atunci, prima dată la Cartea Românească, graţie lui George Bălăiţă, a fost o antologie de poezii de dragoste din care au lipsit cîteva poezii, bineînţeles, şi în primul rînd Doina, care, evident, în 1984 era interzisă în România, după cum ştiţi foarte bine. Şi aceste poezii cred că au o valoare universală şi nu pot să fie neglijate. Mă întrebaţi ce ecou au avut în Franţa?
Trebuie să vă spun că ediţia pe care am făcut-o la Cartea Românească şi, după revoluţie, la Paralela 45, e a opta. Din 2000 s-au făcut opt ediţii. Au fost făcute în România, n-au fost făcute în Franţa. Aş fi vrut şi aş fi dorit şi deja începusem să pun la punct o coeditare între editura lui Vlasie şi o editură franceză care publicase alte cărţi de-ale noastre, alte traduceri, dar nu s-a putut face. Poate că era prea devreme în 2000, deşi cred că era cea mai bună soluţie pentru ambele edituri. În România se vinde foarte bine. În Franţa se vinde mai puţin. Eu am introdus-o în cîteva librării, la Lyon, şi s-a vîndut foarte bine şi la Lyon. Dar nu putem să spunem că se difuzează în mod normal. Ar trebui să facem o coeditare cu o editură din Franţa, specializată în poezie”.
Europa Liberă: Există părerea că literatura franceză, fiind mare, ca şi cea americană, e oarecum suficientă sieşi. Şi există riscul ca o traducere dintr-o literatură „mică” să se piardă în acest ocean al miilor de cărţi ale autorilor francezi. Mai există şanse pentru o literatură cum e cea română pe piaţa franceză?
Jean-Louis Courriol: „Şansele există, chiar dacă în Franţa se publică foarte mult. Abia ne-am întors din oraş şi am trecut printr-o librărie. Şi sunt mii şi mii de cărţi. Din păcate, aceste sute şi mii de cărţi care sunt expuse în librării nu stau prea mult. Stau o lună-două luni şi dispar. Deşi sunt librării foarte mari, numărul de cărţi e enorm, spaţiul e restrîns. Şi atunci aceste cărţi dispar. Rămân unii clasici, dar ceea ce se produce astăzi dispare foarte repede şi nu dispare fiindcă se vinde. Dispare pentru că librarul le trimite înapoi editorului, care rămîne cu mase enorme de cărţi nevîndute. Deci asta este situaţia adevărată a literaturii actuale în Franţa.
Plus că în acest ocean de publicaţii inegale sunt foarte puţine cărţi care ar merita să ajungă în librării. Eu cred că 80% din cărţile care ajung în librării n-ar fi meritat să fie tipărite. Însă şansele unor traduceri sunt mari chiar din limbile rare sau mai puţin cunoscute, cum este limba română (deşi limba română e limba unui popor important care are 30 de milioane de persoane în Europa). Şansele există dar sunt multe condiţii. Cînd e vorba de literatura engleză, nici nu e nevoie s-o promovezi, căci ea se promovează singură. Cînd e vorba de o literatură scrisă într-o limbă mai puţin cunoscută, sunt alte criterii care intră-n joc. Pe de o parte, este necesar să existe un sprijin din partea ţării respective pentru aceste publicaţii, în România există ICR-ul, numai că acest lucru trebuie făcut şi cu foarte multă atenţie. Nu trebuie să-i subvenţionăm numai şi numai pe unii scriitori. Trebuie ca toţi scriitorii de valoare şi de viitor să fie sprijiniţi financiar printr-un program care să selecteze în mod obiectiv aceste valori literare. Pînă acum nu cred că s-a făcut chiar aşa.
Pe de altă parte, şi aici lucrul e şi mai greu de realizat, ca să ajungă literatura unei ţări mai puţin cunoscute, cum este România sau Moldova, traducerea are un rol enorm. Dacă traducerea nu e bună - poate fi cartea excelentă la origine -, deci dacă traducerea e proastă, cum se întîmplă foarte des, nu va avea succes în limba de sosire. Şi aici este nevoie de o foarte mare atenţie cînd e vorba de a forma viitorii traducători care, deocamdată, nu prea există. Sînt, bineînţeles, dar sunt puţini şi de foarte multe ori nu sunt bine formaţi. Repet, şansele există, dar nu există decît dacă unele condiţii sînt împlinite”.
Europa Liberă: Aţi tradus recent o antologie de proză din Republica Moldova, selecţia aparţinînd colegei noastre, Lucreţia Bîrlădeanu. Aţi fost chiar recent, împreună cu soţia, în Moldova unde aţi participat la un simpozion literar. Cum vedeţi dvoastră realitatea din Republica Moldova şi cum vi s-au părut scriitorii de aici?
Jean-Louis Courriol: „N-a fost prima întîlnire cu ei, am fost de mai multe ori în Chişinău şi, de fiecare dată, am simţit o căldură cu totul şi cu totul deosebită şi am revenit cu amintiri foarte plăcute. Şi de data aceasta impresia a fost excelentă şi m-am simţit foarte bine la Chişinău, la Uniunea Scriitorilor, care ne-a primit în mod excelent, şi la Universităţile din Chişinău, cea de Stat şi ULIM, unde am putut să ne întîlnim cu studenţi. Ne-am întîlnit deci cu foarte mulţi scriitori, nu numai cu cei care figurează în antologia Nouvelles de Moldavie care a apărut cu ocazia Salonului de la Paris.
Pentru mine, limba română de acolo este limba română de peste tot, chiar dacă are unele originalităţi, specificităţi. Dar este aceeaşi limbă şi aceeaşi literatură. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult în această antologie, pe care am realizat-o împreună cu Lucreţia Bîrlădeanu, este diversitatea, varietatea scriitorilor din Moldova şi faptul că printre ei sunt scriitori de mare valoare.
Am fost foarte impresionat şi la Soroca de un spectacol de teatru după o nuvelă de Spiridon Vangheli, care a fost o revelaţie pentru mine. Spectacolul a fost jucat de nişte tineri inimoşi şi o să încerc să traduc această piesă, după cum o să-i traduc pe foarte mulţi dintre cei cu care ne-am întîlnit.
Pentru mine, scriitorii din Moldova nu se deosebesc de scriitorii din România, chiar dacă au o altă experienţă şi trăiesc într-o altă lume care e totuşi apropiată de cea din România. Au totuşi o altă viziune a lucrurilor pentru că sunt într-un spaţiu mai special, la Porţile Europei, să zicem aşa. Dar tocmai de asta sunt şi mai exotici, într-un fel, şi mai interesanţi poate pentru un cititor străin”.
scrisă de Iulian Ciocan
sursa
Europa Liberă: Stimate dle Courriol, cum aţi descoperit limba română?
Jean-Louis Courriol: „Am descoperit limba română din întîmplare, cu ocazia unei călătorii în România, în anii 1972-1973. Am venit cu mai mulţi prieteni în România după ce ne-am terminat studiile. Eu am făcut studii de literatură clasică, franceză, latină şi greacă. Şi după ce am terminat, am hotărît să mergem să vizităm ţările din Est şi… am nimerit în România. Şi atunci am descoperit România şi limba română, şi mai tîrziu un pic am descoperit şi literatura română. Deci am descoperit limba română prin literatură mai degrabă”.
Europa Liberă: Sistemul totalitar al lui Ceauşescu nu v-a făcut să abandonaţi limba şi literatura română?
Jean-Louis Courriol: „În nici un caz. Eu am făcut întotdeauna o diferenţă foarte clară între sistem şi popor. Sistemul, din păcate, în perioada aceea era considerat ca şi cum ar fi fost etern. Am făcut această deosebire, deşi am avut foarte multe probleme, mai ales cînd am dorit să mă căsătoresc cu soţia mea actuală, Florica. Bineînţeles că a trebuit să aşteptăm o autorizaţie care ne-a fost dată numai după trei ani de aşteptare şi de luptă crîncenă, pe baricade.
Aşa că pot să spun că şi eu am suferit din cauza acestui sistem şi l-am cunoscut foarte bine pentru că am stat doi ani la Iaşi, la Universitate, între 1975 şi 1977, şi pe urmă încă doi ani la Craiova, tot la Universitate. Şi am suferit din cauza acestui sistem, deşi nu eram direct vizat, bineînţeles, dar, fiind implicat în această cerere de căsătorie, am văzut cum se reacţiona în acest sistem faţă de o căsătorie care într-un timp normal trebuia să fie un lucru perfect anodin. Deci nu am renunţat, fiindcă pentru mine literatura română e cu totul altceva decît un sistem trecător… ”
Europa Liberă: Traducerile dvoastră din Eminescu sunt considerate de mulţi cele mai bune. Cît de dificil a fost să-l traduceţi pe Eminescu în franceză şi care a fost reacţia literaţilor din Franţa?
Jean-Louis Courriol: „N-a fost prima mea traducere. Am tradus mai întîi din Patul lui Procust de Camil Petrescu care a apărut cam peste 15 ani după ce l-am tradus şi a avut mare succes în Franţa.
Cu Eminescu, sigur că dificultatea a fost destul de mare , nu atît din cauza traducerii propriu-zise, fiindcă orice traducere e dificilă. Dar lucrul cel mai complicat a fost alegerea poeziilor care ar putea să trezească un interes în Franţa.
Cititorii francezi, după cum se ştie, sunt destul de departe de poezie, poezia nu se vinde, poezia nu este editată decît de edituri mici şi nu este în vogă, să zicem aşa. Deci prima dificultate asta a fost. Şi am ales să traduc numai şi numai din poeziile de dragoste.
Antologia pe care am făcut-o şi am publicat-o atunci, prima dată la Cartea Românească, graţie lui George Bălăiţă, a fost o antologie de poezii de dragoste din care au lipsit cîteva poezii, bineînţeles, şi în primul rînd Doina, care, evident, în 1984 era interzisă în România, după cum ştiţi foarte bine. Şi aceste poezii cred că au o valoare universală şi nu pot să fie neglijate. Mă întrebaţi ce ecou au avut în Franţa?
Trebuie să vă spun că ediţia pe care am făcut-o la Cartea Românească şi, după revoluţie, la Paralela 45, e a opta. Din 2000 s-au făcut opt ediţii. Au fost făcute în România, n-au fost făcute în Franţa. Aş fi vrut şi aş fi dorit şi deja începusem să pun la punct o coeditare între editura lui Vlasie şi o editură franceză care publicase alte cărţi de-ale noastre, alte traduceri, dar nu s-a putut face. Poate că era prea devreme în 2000, deşi cred că era cea mai bună soluţie pentru ambele edituri. În România se vinde foarte bine. În Franţa se vinde mai puţin. Eu am introdus-o în cîteva librării, la Lyon, şi s-a vîndut foarte bine şi la Lyon. Dar nu putem să spunem că se difuzează în mod normal. Ar trebui să facem o coeditare cu o editură din Franţa, specializată în poezie”.
Europa Liberă: Există părerea că literatura franceză, fiind mare, ca şi cea americană, e oarecum suficientă sieşi. Şi există riscul ca o traducere dintr-o literatură „mică” să se piardă în acest ocean al miilor de cărţi ale autorilor francezi. Mai există şanse pentru o literatură cum e cea română pe piaţa franceză?
Jean-Louis Courriol: „Şansele există, chiar dacă în Franţa se publică foarte mult. Abia ne-am întors din oraş şi am trecut printr-o librărie. Şi sunt mii şi mii de cărţi. Din păcate, aceste sute şi mii de cărţi care sunt expuse în librării nu stau prea mult. Stau o lună-două luni şi dispar. Deşi sunt librării foarte mari, numărul de cărţi e enorm, spaţiul e restrîns. Şi atunci aceste cărţi dispar. Rămân unii clasici, dar ceea ce se produce astăzi dispare foarte repede şi nu dispare fiindcă se vinde. Dispare pentru că librarul le trimite înapoi editorului, care rămîne cu mase enorme de cărţi nevîndute. Deci asta este situaţia adevărată a literaturii actuale în Franţa.
Plus că în acest ocean de publicaţii inegale sunt foarte puţine cărţi care ar merita să ajungă în librării. Eu cred că 80% din cărţile care ajung în librării n-ar fi meritat să fie tipărite. Însă şansele unor traduceri sunt mari chiar din limbile rare sau mai puţin cunoscute, cum este limba română (deşi limba română e limba unui popor important care are 30 de milioane de persoane în Europa). Şansele există dar sunt multe condiţii. Cînd e vorba de literatura engleză, nici nu e nevoie s-o promovezi, căci ea se promovează singură. Cînd e vorba de o literatură scrisă într-o limbă mai puţin cunoscută, sunt alte criterii care intră-n joc. Pe de o parte, este necesar să existe un sprijin din partea ţării respective pentru aceste publicaţii, în România există ICR-ul, numai că acest lucru trebuie făcut şi cu foarte multă atenţie. Nu trebuie să-i subvenţionăm numai şi numai pe unii scriitori. Trebuie ca toţi scriitorii de valoare şi de viitor să fie sprijiniţi financiar printr-un program care să selecteze în mod obiectiv aceste valori literare. Pînă acum nu cred că s-a făcut chiar aşa.
Pe de altă parte, şi aici lucrul e şi mai greu de realizat, ca să ajungă literatura unei ţări mai puţin cunoscute, cum este România sau Moldova, traducerea are un rol enorm. Dacă traducerea nu e bună - poate fi cartea excelentă la origine -, deci dacă traducerea e proastă, cum se întîmplă foarte des, nu va avea succes în limba de sosire. Şi aici este nevoie de o foarte mare atenţie cînd e vorba de a forma viitorii traducători care, deocamdată, nu prea există. Sînt, bineînţeles, dar sunt puţini şi de foarte multe ori nu sunt bine formaţi. Repet, şansele există, dar nu există decît dacă unele condiţii sînt împlinite”.
Europa Liberă: Aţi tradus recent o antologie de proză din Republica Moldova, selecţia aparţinînd colegei noastre, Lucreţia Bîrlădeanu. Aţi fost chiar recent, împreună cu soţia, în Moldova unde aţi participat la un simpozion literar. Cum vedeţi dvoastră realitatea din Republica Moldova şi cum vi s-au părut scriitorii de aici?
Jean-Louis Courriol: „N-a fost prima întîlnire cu ei, am fost de mai multe ori în Chişinău şi, de fiecare dată, am simţit o căldură cu totul şi cu totul deosebită şi am revenit cu amintiri foarte plăcute. Şi de data aceasta impresia a fost excelentă şi m-am simţit foarte bine la Chişinău, la Uniunea Scriitorilor, care ne-a primit în mod excelent, şi la Universităţile din Chişinău, cea de Stat şi ULIM, unde am putut să ne întîlnim cu studenţi. Ne-am întîlnit deci cu foarte mulţi scriitori, nu numai cu cei care figurează în antologia Nouvelles de Moldavie care a apărut cu ocazia Salonului de la Paris.
Pentru mine, limba română de acolo este limba română de peste tot, chiar dacă are unele originalităţi, specificităţi. Dar este aceeaşi limbă şi aceeaşi literatură. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult în această antologie, pe care am realizat-o împreună cu Lucreţia Bîrlădeanu, este diversitatea, varietatea scriitorilor din Moldova şi faptul că printre ei sunt scriitori de mare valoare.
Am fost foarte impresionat şi la Soroca de un spectacol de teatru după o nuvelă de Spiridon Vangheli, care a fost o revelaţie pentru mine. Spectacolul a fost jucat de nişte tineri inimoşi şi o să încerc să traduc această piesă, după cum o să-i traduc pe foarte mulţi dintre cei cu care ne-am întîlnit.
Pentru mine, scriitorii din Moldova nu se deosebesc de scriitorii din România, chiar dacă au o altă experienţă şi trăiesc într-o altă lume care e totuşi apropiată de cea din România. Au totuşi o altă viziune a lucrurilor pentru că sunt într-un spaţiu mai special, la Porţile Europei, să zicem aşa. Dar tocmai de asta sunt şi mai exotici, într-un fel, şi mai interesanţi poate pentru un cititor străin”.
scrisă de Iulian Ciocan
sursa