Desi toti scepticii se indoiesc de capacitatea noastra de intelegere a lumii, termenul sceptic defineste o gama larga de puncte de vedere. Elementele scepticismului sunt prezente in opiniile multor filozofi greci, insa conceptul de ‘’sceptic antic’’denumeste fie un membru al Academiei lui Platon din timpul perioadei sale sceptice, fie un adept al lui Pyrrhus.
Termenul ‘’sceptic’’ provine din grecescul ‘’skepsis’’ care inseamna cercetare, investigatie. Ceea ce inseamna ca un sceptic mai intai analizeaza si apoi se indoieste. Domeniul credintei e un exemplu bun, deoarece predomina o stare de dezacord asupra aspectelor cruciale.
Multe din argumentele scepticilor antici au luat nastere ca raspunsuri
la afirmatiile emise de contemporanii lor, acestea influentand punctele
de vedere ale filozofilor posteriori.
Aproape orice tip de scepticism antic
contine idei despre limitele cunoasterii si despre desfiintarea
judecatii. Doua dintre cele mai frecvente obiectii fata de scepticism
vizeaza aceste idei. Prima consta in increderea nefondata a scepticilor
fata de cunoasterea limitata. Nu se poate afirma imposibilitatea
cunoasterii si nici ca ar trebui sa desfiintam judecatile referitoare la
toate problemele de acum, deoarece aceasta asertiune ar fi o alta
judecata. Aceste declaratii fie se vor respinge reciproc, devreme ce
sunt clasificate in functie de domeniu, fie scepticul va fi nevoit sa
faca o scutire aparent intamplatoare. Al doilea tip de contra-argument
este acela ca asa-zisa cunoastere limitata si (sau) sugestia ca ar
trebui sa eliminat judecata ar face viata imposibil de trait. Deoarece,
activitatile de zi cu zi necesita alegeri pe care le facem cu ajutorul
judecatii. In mod asemanator ar putea fi evidentiat succesul nostru in
interactiunea cu tot ce ne inconjoara, lucru ce atrage dupa sine
cunoasterea unor lucruri.
Scepticismul academic versus scepticismul pyrrhonian
Deosebirea dintre scepticismul academic
si cel pyrrhonian continua sa fie un subiect controversat. In secolul al
II-lea autorul roman Aullus Gellius face referire la aceasta intrebare
veche analizata de numerosi scriitori greci. Impedimentul major in a
decide in mod corect diferenta, consta in prezentarea initiala, eronata a
celor doua tipuri de scepticism ca fiind doua puncte de vedere vizibil
unite, devreme ce diversi sustinatori ai ambelor categorii par sa aiba
conceptii distincte asupra subiectlui. Asadar, desi termenii
‘’academic’’ si ‘’pyrrhonian’’sunt potriviti in masura in care sunt
trasate limitele evidente ale transmisiei si evolutiei opiniilor
sceptice ce se omogenizeaza reciproc, nu ar trebui sa incercam sa gasim o
prezentare simpla a deosebirii dintre ele.
Scepticismul academic
A. Arcesilaus
Dupa moartea lui Platon (anul 347),
nepotul sau Speusippus a ajuns la conducerea Academiei, fiind urmat de
Xenocrates, Polemo si Crates. Eforturile academicienilor din perioada
aceea erau indreptate spre progresul unei metafizici platoniene
traditionale. Cand Crates a murit (anul 272), Arcesilaus din Pitane
(anii 318-243 inaintea erei noastre) a devenit al saselea lider al
Academiei. Un alt membru, Socrate, care parea ca era urmatorul candidat
pentru acest post, s-a retras in favoarea lui Arcesilaus, aparent
sustinut de predecesorii lui, cel putin la momentul numirii sale in
functie.
I.Inovator platonian
Potrivit lui Diogene Laertius,
Arcesilaus a fost ‘’primul care a pledat pentru ambele parti ale
intrebarii, si primul care s-a amestecat in sistemul platonian
traditional, si prin intermediul interogatiilor si al raspunsurilor sa
il faca sa aduca a dezbatere’’.
Diogene se inseala atunci cand afirma
aceste lucruri avand in vedere ca aceasta tehnica era adesea folosita in
retorica greaca atribuita de obicei sofistilor, insa Arcesilaus este
cel responsabil pentru orientarea Academiei lui Platon la o forma a
scepticismului. Aceasta schimbare a fost probabil sustinuta de o
intelegere noua, inovatoare a cartilor lui Platon.
Remarca lui Diogene privitoare la
interventia lui Arcesilau in sistemul lui Platon si transformarea
acestuia intr-un concurs de dezbatere indica o atitudine critica fata de
noutatile lui. Se pare ca Diogene (sau cel putin sursa acestuia)
considera ca Arcesilus a tradat spiritul filosofiei platoniene prin
trecerea la scepticism. Pe de alta parte, Cicero este de parere ca
Arcesilus a readus la viata practica lui Socrate, pe care el o considera
la fel cu cea a lui Platon.
‘’Socrate avea obiceiul de a evidentia
opiniile interlocutorilor sai pentru a-si expune punctul de vedere ca
replica la raspunsurile lor. Aceasta tehnica nu a fost pastrata de
succesorii sai ; dar Arcesilaus a reinviat-o si a stabillit ca cei
dornici de a-l asculta sa nu ii adreseze intrebari, ci sa isi expuna
parerile. Dupa ce vor fi facut asta, el va contra-argumenta.
II.Ofensiva impotriva stoicilor
In general, stoicii reprezentau tinta
ideala pentru sceptici ; deoarece certitudinea lor in domeniul
metafizicii, al eticii si al epistemologiei era sprijinita de un
elaborat si sofisticat set de argumente. Si, cu cat mai solida era
explicatia unei teorii, cu atat combaterea sceptica era mai
impresionanta. De asemenea, stoicii reprezentau o ‘’atractie’’ pentru
sceptici datorita proeminentei acestora in lumea elena. Principalul
obiectiv de combatere al lui Arcesilus era Zeno, fondatorul
stoicismului. Printre convingerile acestuia se numara nu numai cea
conform careia cunoasterea este posibila, dar si aceea ca el detinea
formula corecta in ceea ce priveste acest concept, fiind dispus sa ii
invete si pe ceilalti acest lucru. La baza acestei idei se afla notiunea
de katalepsis : o intelegere intelectuala a unei impresii empirice ce
garanteaza veridicitatea a ceea ce este inteles.
Arcesialus a pledat impotriva
posibilitatii existentei unei impresii empirice in privinta careia sa nu
ne puteam insela, reusind astfel sa creeze mediul propice pentru
urmatorii contestatari ai stoicismului. Prima posibilitate este
reprezentata de cazul gemenilor de nedistins, a sigiliilor in ceara
facute de acelasi inel. Cea de-a doua posibilitate este ilustrata de
amagirile viselor si ale nebuniei.
Astfel se pare ca Arcesilaus a ajuns la
concluzia ca in principiu putem fi inselati de impresiile empirice,
asadar viziunea stoicismului a cunoasterii empirice esueaza, devreme ce
stoicii fiind sustinator ai empirismului considerau ca parerile
aferente acestuia stau la baza intregii noastre cunoasteri. Asa ca, daca
nu putem avea certitudinea faptului ca am experimentat o impresie
empirica, atunci cu siguranta nu putem conta pe pareri complexe asupra
lumii, inclusiv asupra lucrurilor importante pentru noi. Asadar, odata
cu esecul de a stabili posibilitatea katalepsis-ului, vine si cel al
posibilitatii intelepciunii stoice.
III.Asupra contra-argumentelor
Ca replica la aceasta lipsa de
cunoastere (fie limitata la cea stoica, fie la cunoastere in general),
Arcesilaus sustinea ca ar trebui sa desfiintam judecata. Dezbatand
opinii pro si contra de-a lungul discutiilor, el a prezentat motive la
fel de solide pentru ambele parti ale problemei, usurand astfel decizia
de a le respinge pe amandoua. Diogene este de parere ca respingerea
judecatii este o alta inovatie a lui Arcesilaus si considera ca acesta
este motivul pentru care el nu a scris nici o carte. In sprijinul
punctelor de vedere exprimate de Diogene vin, doar daca o definim,
folosind termenii stoici. Ba mai mult, el nu a indicat suspendarea
judecatii, ci mai degraba a celor ce agreeaza anumite premise stoice.
Mai exact, el sustinea ca in cazul in care acceptam punctul de vedere
stoic conform caruia inteleptul nu comite greseli, si devreme ce
intelegerea nu este posibila, atunci acesta (si noi, restul, in masura
in care il depasim pe intelept), nu ar trebui sa consimta nimic. Astfel,
singura modalitate de a ajunge la intelepciune, de a evita greselile,
este de a desfiinta judecata referitoare la tot, evitand astfel
posibiltatea de a ne insela, Arcesilaus pastrand o pozitie neutra fata
de aceasta opinie.
IV.Criteriul practic
Punctul slab al interpretarii dialectice
este criteriul practic al lui Arcesilaus prezentat ca replica la
obiectia stoicilor conform careia, daca ar fi sa desfiintam judecata
atunci implicarea in activitatile de zi cu zi nu ar mai fi posibila.
Acest argument are la baza ideea stoica potrivit careia orice actiune
planuita implica o forma de acord, ceea ce insemna ca pentru acea fapta
este necesara o credinta oarecare, astfel eliminarea unuia din elemente
duce la eliminarea celuilalt.
Arcesilaus sustine ca cel care
desfiinteaza judecata in legatura cu totul isi va ajusta simpatiile,
antipatiile si faptele sale in general aplicand regula ‘’inteleptului’’,
si procedand in conformitate cu aceasta norma el va actiona corect. ;
caci la intelepciune se ajunge prin mijloacele intelepciunii, ea costand
in fapte corecte, care atunci cand sunt realizate detin o justificare
chibzuita.Astfel, cel care slujeste ‘’inteleptului’’ va actiona corect
si va fi fericit.
Asupra acestui punct de vedere
Arcesilaus dorea sa demonstreze stoicilor atat faptul ca viziunea lor
despre cunoastere nu era necesara virtutii cat si ca ei, cu toate astea,
deja aveau un inlocuitor epistemic acceptabil, eulogon”. Insa in acest
mod se ridica semne de intrebare privitoare la intentiile lui Arcesialus
in momentul oferirii unui asemenea dar adversarilor sai stoici, acest
lucru fiind ca si cum, potrivit cuvintelor lui Macconi ‘’Initial
Arcesilaus l-a doborat pe oponentul sau, ca apoi sa ii intinda mana
pentru a-l ridica’’. O asemenea generozitatea ar parea distonanta cu
scopul pur dialectic al contestarii. In mod similar, daca acesta ar fi
discutat din punct de vedere dialectic inca de la inceput, acest lucru
nu pare sa motiveze in niciun fel raspunsurile fata de stoici, deoarece
in primul rand, el nu si-a expus propriile opinii. Pe de alta parte,
sustinatorul conceptiei dialectice ar putea pretinde ca Arcesilau nu a
facut niciun serviciu stoicilor dandu-le ‘’eulogonul’’ ; mai degraba
acest cadou putand fi considerat ca pe un refuz al idei stoice conform
careia o cunoastere viguroasa este necesara virtutii.
O alternativa la ideea dialectica este
interpretarea termenului ‘’to eulogon’’ potrivit parerii lui Arcesilaus
conform careia se poate trai linistit si in absenta certitudinii.
Aceasta conceptie prezinta insa dificultate in a explica in ce mod este
logic pentru Arcesilaus sa aprobe eliminarea judecatii din toate
domeniile, in timp ce, concomitent sa creada ca intelepciunea poate fi
atinsa prin intermediul adoptarii criteriului sau practic.
B.Carneades
Dupa Arcesialus a urmat la conducerea
Academiei, Lacydes (aproximativ 243 inaintea erei noastre), Evander si
Hegesinus, si succesorul acestuia, Carneades din Cyrene (aproximativ
213-129 inaintea erei noastre), poate unul din cei mai mari academicieni
sceptici. In loc sa fie receptiv fata de opiniile curente asa cum a
facut Arcesilaus, Carneades a ales sa dea nastere unei noi serii de
argumente impotriva oricarei pozitii dogmatice, inclusiv contra unora ce
nu erau sustinute. De asemenea, a creeat un criteriu mai parctic mai
detaliat, ‘’to pithanon’’. La fel ca in cazul lui Arcesilaus, Carneades
nu a lasat nimic scris posteritatii, cu exceptia a catorva scrisori
care acum nu mai exista.
I.Dialectica socratica
Carneades a utilizat aceleasi strategii
dialectice ca Arcesilaus (Academica 45, Lucullus 16) gasindu-si in mod
asemanator inspiratia si modelul in Socrate. Modelul socratic pe care
Carneades l-a adoptat, potrivit lui Cicero, consta in mascarea opiniilor personale, alinarea dezamagirii celorlalti, si cautarea unei solutii cat mai potrivite in cadrul discutiilor (Tusculan Disputations 5.11, de Natura Deorum 1.11).
In anul 155 inainte de Hristos, cu
aproape o suta de ani de la moartea lui Arcesilaus din anul 243,
Carneades a mers la Roma in calitate de ambasador al Atenei. Acolo,
intr-una din zile el a prezentat argumente in favoarea dreptatii, pentru ca in urmatoarea sa pledeze impotriva acestui concept
. Prin acest lucru el nu a dorit sa sugereze ideea ca dreptatea ar
trebui discreditata, ci sa demonstreze adeptilor acestei conceptii ca nu
detineau nicio dovada convingatoare a punctului lor de vedere
(Lactantius, LS 68M). In mod similar, Carneades ataca convingerea stoica
referitoare la zei, nu pentru a arata inexistenta lor, ci pentru a
evidentia absenta oricarui lucru ferm hotarat in privinta divinului (de
Natura Deorum 3.43-3.44, 1.4). Prin urmare, se pare ca motivatia lui
Carneades era reprezentata in principiu de scopul socratic ce voia
eliberarea oamenilor de pretentia iluzorie a cunoasterii sau a
intelepciunii, el urmarind acest tel atat prin intermediul
contra-argumentarii cat si prin cel al aprobabrii opiniilor filosofice.
II.Asupra teoriei etice
Insa, in timp ce Arcesilaus parea sa isi
limiteze atacurile numai asupra opiniilor sustinute de interlocutorii
sai, Carneades a optat pentru generalizarea ofensivei sale sceptice, cel
putin in zona eticii si a epistemologiei. Principalul rol al eticii
elene era sa determine ‘’summum bonum-ul’’ (binele suprem), obiectivul
pe care totalitatea actiunilor noastre trebuie sa il atinga pentru ca
noi sa putem duce un trai satisfacator, fericit. Carneades a listat toti
candidatii ce puteau fi sustinuti, inclusiv cei care nu s-au bucurat
niciodata de acest privilegiu. Prin aceasta tactica el urmarea expunerea
rationamentelor pro si contra fiecaruia, dorind sa sublinieze
principiul ca nimeni nu detine de fapt o intelegere clara a ceea ce
‘’summum bonum’’ reprezinta, daca intradevar exista unul. O alta
posibilitate este ca el sa fi avut in vedere o convingere puternica
potrivit careia dobandirea cunoasterii depline a ‘’summum bonum’’ este
imposibila.
III.Intelepciunea stoica
La fel ca Arcesialus, Carneades si-a
concentrat atentia asupra stoicilor, in special asupra pareilor lui
Chrysippus. Stoicii au realizat un model complex al intelepciunii avand
la baza ideea vietii in concordanta cu natura. Inteleptul stoic nu
greseste niciodata, asa cum nici nu evalueaza gresit darurile sortii,
nici nu se lasa prada emotiilor patologice, ramanand intotdeauna
linistit. Fericirea sa este intangibila devreme ce tot ce face si
intreaga sa experienta este asa cum trebuie ; si cel mai important, el
stie ca acest lucru este adevarat. Desi acestia erau foarte ezitanti in a
recunoaste ca cineva pana acum a dobandit aceasta calitate, au afirmat
ca acest lucru era posibil.(Luc.145, Tusc.2.51, Seneca Ep 42.1, M 9.133,
DL 7.91)
Ca dialectician, Carneades a analizat cu
atentie aceasta maniera de a considera intelepciunea. Uneori, el a
pledat impotriva ideii stoice, conform careia inteleptul ar consimti de
fapt impresiile ce nu tin de domeniul intelegerii, fiind astfel supus
greselii.(Luc. 67) ; deoarece si-ar putea forma opinii si in lipsa
intelegerii (Luc. 78). Dar, se pare ca de asemenea nu accepta conceptia
referitoare la abilitatea inteleptului de a-si creea simple pareri in
lipsa intelegerii. Este posibil ca acesta sa nu accepte niciuna dintre
cele doua pozitii avand in vedere ca problema ce trebuia solutionata era
daca intelegerea era macar posibila. Cu alte cuvinte, daca certitudinea
este posibila, atunci intelepciunea nu ar trebui sa accepte o simpla
parere. Pe de alta parte, daca nu este posibila, atunci el va fi
indreptatit sa aiba nimic altceva decat simple puncte de vedere, numai
daca acestea sunt atent analizate si judecate.
IV.Epistemologia
Asa cum si-a generalizat critica in ceea
ce priveste teoriile etice, Carneades le-a contrazis si pe cele ale
predecorilor sai. Principala indatorire a episetemologiei elene era sa
determine criteriul (standardul, masura) adevarului. Daca, la fel ca in
teoria stoica, criteriul adevarului este considerat ca fiind o categorie
a empiricului, atunci nu vom putea sa descoperim nicio senzatie de
acest fel care, in principiu, sa fie adevarata pentru cel mai experimentat si sensibil observator si tot sa fie falsa.
Insa daca nu putem gasi niciun criteriu bazat pe simturi, atunci nici
ratiunea insasi nu va fi capabila sa ne ofere un principiu, in masura in
care admitem ca opinia empirica (detinuta de multi filosofi greci) care
afirma ca nimic nu poate fi examinat de cuget inainte de a fi trecut
mai intai prin filtrul simturilor. Nu se poate dovedi nicicum
existenta unei discutii in contradictoriu a lui Carneades cu un
rationalist, in mod aprioric abordarii unui principiu.
V.Criteriul practic : to pithanon
Sextus spunea ca dupa ce a contrazis
toate teoriile epistemologice existente, Carneades insusi a avut nevoie
de un principiu complex de ghidare al vietii si de implinire a
fericirii. Tot el insa, nu dezvaluie motivul pentru care Carneades a
luat aceasta hotarare, facand-o probabil pentru acelasi lucru ca si
Arcesilaus care si-a prezentat principiul ca obiectie la posibilitatea
unei baze epistemice in favoarea careia sa se aleaga o impresie in
dezavantajul alteia atunci, in ciuda tuturor aparentelor, noi nu suntem
capabili de a ne controla rational alegerile. Astfel si-a expus
Carneades principiul practic, ‘’to pithanon’’.
La inceput el constata ca orice parere
empirica cuprinde doua categorii : una relativa pentru cel de care este
emisa, iar ce-a de-a doua relativa pentru cel ce o percepe. Cea dintai
hotaraste ceea ce consideram ca fiind adevarul : corespunde senzatia cu
subiectul care o lanseaza sau nu ? Cea de-a doua decide
plauzibilitatea : cel care o percepe este convins de ea, sau nu ?
Carneades a ales-o pe cea de-a doua, senzatia convingatoare (pithane
phantasia) ca principiu al adevarului, in ciuda existentei situatiilor
cand acesta nu va putea reprezenta cu acuratete obiectul. Totusi, se
pare ca el considera ca acest tip de situatii sunt rare neputand astfel
sa dea o urma de indoiala acestui criteriu. Deoarece asemenea impresii
sunt demne de de incredere de cele mai multe ori, si in practica viata
este urmata de ceea ce are o aplicabilitate in majoritatea cazurilor.
Sextus ofera informatii si asupra imbunatatirilor pe care Carneades le-a adus principiului. In
cazul in care ne gandim daca sa acceptam niste senzatii ca fiind
adevarate, atunci pesemne ca deja le consideram persuasive, insa ar
trebui sa luam in considerare si cat de bine se leaga cu alte simtiri
relevante si apoi sa examinam cu atentie ca si cum am interoga
contradictoriu un martor. Durata examinarii gradului de
convingere al unei senzatii reprezinta o aplicatie a importantei sale
pentru noi. In chestiunile nesemnificative utilizam impresii putin
convigatoare, insa in cele importante, in special in cazul celor ce au
legatura cu fericirea, ar trebui sa ne bazam pe numai pe cele superioare
celor dintai, care au fost cercetate in detaliu.
Corespondentii latini ai termenului
‘’pithanon’’ folositi de Cicero sunt ‘’probabile’’ si ‘’veri simile’’,
sustinand ca acest criteriu ar trebui introdus atat activitatile de zi
cu zi cat si in dezbaterile dialectice academice asupra diferitelor
puncte de vedere. Caracterul straniu al acestui principiu consta in
lipsa garantiei ca tot ce este in concordanta cu el este si adevarat. Cu
toate acestea, daca s-ar interpreta rolul dialectic specificat exact de
Cicero si sugerat de Sextus, atunci acesta trebuie sa fi avut o
legatura cu adevarul. Acest lucru este evident in cazul impresiilor
empirice : beneficiul celor deplin analizate consta in posibilitatea de a
le elimina din start pe cele amagitoare, acceptandu-le astfel pe pe
cele corecte. Putem aplica un principiu asemanator, asa cum procedeaza
si Cicero, si in cazul analizarii dialectice a opiniilor filosofice.
Interpretarea pithanonului lui Carneades prezinta dificultati in gasirea
unor explicatii in ceea ce priveste modul de identificare a ceea ce se
aseamana cu adevarul (veri simile), fara a putea putea descoperi
adevarul in sine.
VI.Sceptic dialectic sau failibilist?
Chiar daca verisunea failibilista
a principiului lui Carneades este corecta, ramane in continuare valabil
dubiul referitor la acceptarea propriului criteriu sau daca macar l-a
dezvoltat ca pe o posibila conceptie. Nici macar elevul sau,
Clitomachus, nu a reusit sa determine ce a aprobat Carneades, asta in
cazul in care acest lucru s-a intamplat. Daca raspunsul la aceasta
problema este pozitiv, atunci se ridica numeroase semne de intrebare. In
primul rand, Carneades afirma ca nu exista niciun criteriu al
adevarului, acest lucru incluzand ‘’to pithanon’’. In al doilea rand,
Clitomachus marturiseste ca profesorul sau a facut un efort herculian ‘’atunci
cand a alungat consimtamantul din mintile noastre, ca pe o bestie
salbatica si fioroasa reprezentata de simpla opinie si lipsa
intelepciunii’’. Prin urmare, faptul acceptarii unei forme
mediocre, failibile de invoire daca aceasta duce la intelegerea
punctelor de vedere, ar reprezenta o contradictie.
O alta modalitate mai putin complicata
de a trata principiul lui Carneades este de a observa ca zelul utillizat
in dezbateri i-a facut pe ceilalti sa presupuna incorect faptul ca el
insusi l-a admis. Astfel putem spune ca el doar a promovat opiniile in
mod dialectic, pastrandu-si pozitia neutra. In acest caz, criteriul sau
ar fi deceptionanta consecinta a angajamentelor epistemologice stoice,
caracterul sau dezamagitor (ca si in cazul aspectului dialectic al
eulogonului lui Arcesilaus) datorandu-se credintei stoicilor ca aceste
angajamente duc la un principiu mult mai viguros.
Pe de alta parte, Cicero aproba o
interpretare failibila a ‘’to pithanon’’ care se pare ca a fost adoptat
si de insusi Carneades. Aceasta versiune a fost dezvoltat de un alt elev
al lui Carneades, Metrodorus, si de invatatorul lui Cicero, Philo. De
asemenea, Carneades a facut o distingere fundamentala intre consimtamant
si aprobare la care a apelat in cazul acestei chestiuni. El limiteaza
consimtamantul la acceptarea unei propozitii ca fiind adevarata, si
intrebuinteaza termenul ‘’aprobare’’ pentru situatii mai simple in care
admiterea validitatii unei afirmatii nu implica niciun angajament fata
de caracterul acesteia. Daca aceasta diferentiere este viabila, ea ii
ofera lui Carneades posibilitatea de a-si aproba principiul
epistemologic fara a se compromite la un nivel teoretic profund. Cu alte
cuvinte, Carneades putea face uz de criteriul sau chiar pentru
adoptarea lui : este ‘’pitahonon’’ insa nu cu siguranta to pithanon
criteriul pentru determinarea lucrurlior ce ar trebui aprobate. Cicero
spune ca aceiasi miscare a facut-o Cardenades in cazul respingerii
intelegerii stoice: isprobabile (=to pithanon), insa nu cu siguranta),
ca acest element este imposibil.
C.Philo si Antiochus
Potrivit lui Sextus Empiricus,
majoritatea oamenilo categorisesc Academia in functie de trei perioade:
prima, cea asa-zisa Vechea Academie, corespunde lui Platon, a doua este
Academia lui Arcesilaus, si in cele din urma Noua Academie a lui
Carneades. Insa, el aduce aminte si de-o a patra perioada, cea a lui
Philo, remarcand-o chiar si pe a cincea dominata de Antochus. Philo s-a
aflat la conducerea Academiei intre 110-79 inaintea erei noastre,
viziunea sa asupra scepticismului academic reprezentand o forma
simplificata ce permite o incercare de aprobare a opiniei ce rezista in
fata unei cercetari dialectice atente este inscrisa si analizata in
lucrarea lui Cicro denumita ‘’Academica’’ si in primele versiuni ale
dialogului, ‘’Lucullus’’. Acesta este una dintre cele doua carti
componente ale primei editii. Cea de-a doua, pierduta, era intitulata
‘Catulus’’, dupa numele unuia dintre marii oratorii. Mai tarziu, Cicero a
revizuit aceste carti impartindu-le in patru ; insa numai una din cele
patru, ‘’Academica posteriora’’ a reusit sa supravietuiasca. Cu toate
acestea, se gasesc suficiente astfel de carti incat sa se poata forma o
parere destul de conturata a ceea ce reprezentat aceasta scriere.
Se pare ca Philo sustinea ca opiniile
empirice ar putea fi adevarate, insa nu dispunem de nicio modalitate de a
decide care dintre acestea implinesc aceasta cerinta. La fel, Sextus ii
atribuie lui Philo faptul ca ‘’in ceea ce priveste regula stoica,
obiectele sunt incomprehensibile, dar in ceea ce priveste firea
obiectelor in sine, ele sunt comprehensibile. Se poate ca el sa fi emis
astfel de afirmatii cu scopul subscrierii practicii academice de
acceptare a unor lucruri ca asemanandu-se adevarului ; pentru ca trebuie
sa fie un sambure de adevar la inceput- chiar daca noi nu avem acces la
el- pentru ca ceva sa ii semene.
Sub presiunea contra-argumentelor stoice
indreptate spre epistemologia failibilista, Philo a adus inovari
controversate filosofiei academice. Cicero face referire la aceste
inovatii insa nu le expune detaliat si nici nu le accepta, preferand
parerea initiala a lui Philo despre academie si despre practica lui
Carneades. Elementele inovative ale lui Philo ar putea dovedi implicarea
sa in asertiunea metafizica potrivit careia anumite impresii sunt cu
adevarat autentice prin oferirea unor argumente ce sustin acea cauza.
Asa ca decat sa se bazeze pe probabilitatea veridicitatii unor impresii,
el a cautat sa intareasca aceasta teorie. Se poate ca el sa fi scazut
standardul cunoasterii renuntand la conditia implicita a capabilitatii e
identificare a senzatiilor valide, adoptand o pozitie exterioara
cladita pe conceptia ca simplul fapt de a experimenta senzatii reale,
atata timp cat acestea beneficiaza de un context potrivit, este
suficient pentru a se sustine intelegerea.
Dupa Philo, Antiochus (circa 130-68
inaintea erei noastre) a condus Academia spre un regres categoric spre
dogmatism. El sustinea ca stoicii si peripateticii detineau un
rationament mai bine conturat al invataturii lui Platon si a crezut de
cuviinta sa readuca in atentie aceste conceptii, inclusiv epistemologia
si etica stoica, in Academia sa (Cicero analizeaza punctele de vedere
ale lui Antiochus in lucrarea ‘’de Finibus’’).
D.Cicero
Cicero a fost elev si practician al
filosofiei academice iar dialogurile sale filosofice sunt considerate
printre cele mai bogate surse informative asupra Academiei sceptice.
Desi acesta se declara numai un cronicar al ideilor celorlalti filosofi,
el a depus un efort mare pentru organizarea acestor conceptii sub forma
unor dialoguri, si cel mai important, pentru formularea lor cu
propriile cuvinte. Uneori el creeaza termenii de care are nevoie astfel
predand filosofie pentru a vorbi limba latina. Neologismele sale
filosofice (essentia, qualitas, beatitudo) si-au pus amprenta asupra
filosofiei apusene.
In general nu este considerat a fi un
ganditor original, insa este greu sa se determine masura in care este
adevarat devreme ce niciuna dintre cartile pe care s-a bazat nu se mai
gasesc, astfel incat nu putem sti cu siguranta masura in care el a
modificat faptele prezentate, in cazul in care atare schimbari au fost
facute. Cu toate acestea, in ciuda indoielii ce pluteste in jurul
originalitatii sale, scrierile lui contureaza o viziune umanista si
rationala a vietii. Plutarch, in biografia sa, afirma ca Cicero le cerea
adesea prietenilor sai sa il numeasca filosof datorita domeniului ales
ca activitate, folosind cu rare ocazii oratoria pentru a-si atinge
scopurile politice.
3.Scepticismul pyrrhonian
Phyrro din Elis (aproximativ 360-270
inaintea erei noastre) fondatorul scepticismului pyrrhonian este un
personaj obscur ce nu a scris nimic. Putinele date cunoscute despre el
provin in mare parte din poeziile studentului sau Timon, si din
biografia lui Diogene Laertius ce are la temelie o carte a lui Antigonus
din Carystus, asociat al lui Timon. Desi Timon pare sa fie singurul
discipol al lui Pyrrho, in secol I inaintea erei noastre, Aenesidemus
propunea o teorie sceptica sustinandu-i originea pyrrhoniana. Totusi,
mai tarziu in secolul al II-lea, Sextus Empiricus notifica o serie de
argumente sceptice indreptate spre toate opiniile filosofice
contemporane. Ca si Aenesidemus, Sextus ii ofera lui Pyrrho titlul de
fondator, sau cel putin muza, pentru scepticismul pe care el il
marturiseste. Continutul acestor conceptii, natura influentei lui
Pyrrho, si relatiile dintre perioadele urmatoare ale pyrrhonismului sunt
subiecte controversate.
A.Pyrrho si Timon
Dovezile anecdotice pentru cazul lui
Pyrrho sunt de-a dreptul senzationale. Diogene spunea ca, de exemplu,
lipsa de incredere a lui Pyrrho in simturile sale mergea atat de departe
incat nu de putine ori i se intampla sa cada de pe stanci, sa fie lovit
de care, sau atacat de caini daca prietenii lui nu erau pe-aproape.
Standardele sociale nu reprezentau pentru el un punct de interes, dovada
fiind spalarea unui porc si chiar curatenia in casa facuta personal.
Multi ar gasi in aceasta stare de indiferenta o valenta pozitiva. Un
exemplu graitor in acest sens il reprezinta momentul cand, aflandu-se pe
o corabie in mijlocul unei furtuni puternice, a reusit sa isi pastreze
calmul. Timon il prezinta intr-un mod asemanator, creionand un Pyrrho ce
a atins acea stare de imperturbabilitate divina, sustragandu-se
constrangerii impresiei. Aprecierea locuitorilor orasului sau natal era
atat de mare incat a fost numit mare preot, iar de dragul sau, toti
filosofii au fost scutiti de impozite. De asemenea avem dovada unei
scrieri controversate ce reprezinta jurnalul dintr-o calatorie in India,
unde se pare ca Pyrrho a interactionat cu anumiti sofisti si magi.
In general faptele hilare prezentate de
Diogenes sau de orice alta sursa nu prezinta garantii, sau cel putin
sunt umbrite de indoiala. Sunt mari sanse ca astfel de lucrari sa fie
pure inventii ale unor autori care se presupun a fi expozanti ai ideilor
lui. Cu toate acestea, el este adesea infatisat ca fiind o persoana
extrem de calma datorita absentei parerile sale, astfel incat am putea
admite astfel de aprecieri cu prudenta.
Cea mai importanta marturie a firii
scepticismului lui Pyrrho provine de la Aristotel, un filosof
peripatetic al celui de-al doilea secol :
Este imperios necesar sa ne
cercetam abilitatea de a cunoaste. Caci daca suntem constituiti de asa
maniera incat nu putem sti nimic, atunci nu mai este necesar sa
continuam analizarea altor chestiuni. Aceasta declaratie a fost facuta
si de alti antici, dar Aristotel s-a opus lor. Pyrrho din Elis a fost de
asemenea un sustinator fervent al acestei conceptii. Desi nu a lasat
nimic scris, discipolul sau Timon afirma ca oricine vrea sa fie fericit
trebuie sa aiba in vedere trei intrebari : care este firea lucrurilor ?
Ce pozitie ar trebui sa vem fata de ele ? Care este rezultatul pentru
cei ce adopta acesta atitudine ?
Potrivit lui Timon, Pyrrho a raspuns ca
lucrurile sunt la fel de lipsite de valoare, incomensurabile si
neintamplatoare. De aceea, niciuna din senzatiile percepute de simturi
si nici parerile noastre nu revela adevarul sau minciuna. Asadar, nu a
trebui sa ne incredem in ele deloc, ci ar trebui sa fim lipsiti
de opinii, neutri si constanti, enunt ce priveste lucru individual ca
fiind nu mai mult decat ceea ce este, sau este ambele si nu este, fie nu
este niciuna si nu este. Urmarea pentru cel ce adopta aceasta
atitudine, spune Timon, va fi mai intai amutirea, si apoi independenta
fata de perturbare…(Aristocles apud Eusebius, Praeparatio evangelica
14.18.1-5, traducere de Long si Sedley).
Sa analizam pe rand intrebarie si
raspunsurile lui Pyrrho. In primul rand, care este firea lucrurilor ?
Pare o simpla intrebare de metafizica in legatura cu modul de a fi al
lumii, independenta de preceptiile noastre. Daca este asa, atunci
raspunsul lui Pyrrho este o declaratie metafizica. Insa acest lucru ar
ridica dificultati in ceea ce priveste stabilirea modului in care Pyrrho
a ajuns la concluzia ca lucrurile sunt nedefinite. Mai exact, afirmatia
metafizica nu se contrazice pe sine spunandu-ne ca acestea sunt evident
vagi ? Daca adoptam acest punct de vedere ii putem oferi lui Pyrrho o
portita de scapare acceptand ca enuntul sau sa fie scutit de domeniul de
aplicare- astfel incat putem determina numai atat : orice proprietate a
oricarui lucru este nedefinita. De asemenea, ii putem permite lui
Pyrrho sa accepte aparenta disproportie si sa acceptam ca afirmatia sa
nu este nici adevarata, nici falsa, ci este neutra. Cea dintai varianta
este preferabila in masura in care cea din urma nu ii lasa lui Pyrrho
nici urma de sustinere, devenind astfel neclar cum am putea realiza
deductiile din primele doua intrebari.
Pe de alta parte, putem incerca sa
evitam aceste obstacole socotind primul raspuns al lui Pyrrho de origine
epistemologica. Pana la urma, afirmatiile sale contureaza o expunere
epistemologica. In continuare, Aristotel aduce in atentie acest pasaj
subliniind necesitatea cercetarii capacitatii noastre de cunoastere
sustinand ca Pyrrho era adept al acceptiunii conform careia nu stim
nimic. Bett (2000) contra-argumenteaza aceasta interpretare
epistemologica bazandu-se pe intelegerea gresita a sensului ad-literam
al paragrafului. Daca acceptam varianta epistemologica a primei
intrebari, ca nu putem identifica natura lucrurilor, atunci nu ar mai
avea niciun sens sa coonchidem ca nu ne putem baza pe simturi. Soutia ar
fi sa inversam deductiile : am putea sa argumentam rational ca
simturile ne insala, astfel fiind incapabili sa aflam firea lucrurilor.
Au existat si propuneri de corectare a textului de la ‘’din acest motiv
(dia touto)’’ la ‘’ in virtutea faptului ca (dia to)’’ pentru a
surprinde inversarea deductiilor. Insa daca citim textul sub forma
initiala, putem sa explicam intelegerea epistemologica a lui Aristotel
prin evidentierea faptului ca daca lucrurile sunt nedefinte, atunci
scepticismul epistemologic va fi o consecinta : lucrurile sunt
indefinibile.
In al doilea rand, cum ar trebui sa
consideram aceste lucruri ? Devreme ce sunt nedefinite (acceptand
acceptiunea metafizica), atunci nicio afirmatie nu este adevarata, insa
nici falsa. Deci, nu ar trebui sa avem nicio parere despre adevarul su
falsitatea oricarei declaratii (poate cu exceptia acestor enunturi
scheptice metafizice). De fapt, ar trebui sa credem ca ceva nu
reprezinta mai mult decat nu este, fie este ambele si nu este, fie nu
este niciuna si nu este, deoarece astfel stau lucrurile. De exemplu,
acceptand primul raspuns (admitand sensul de baza al lui ‘’este ‘’ in
cel de-al doilea raspuns), nu voi mai crede ca aceasta carte este
citita, dar nici nu voi considera ca este necitita. Cartea este in egala
masura citita si necitita.
Si, in ultimul rand, care va fi
rezultatul pentru cei cu o asemenea pozitie ? Primul consta in amutire
(literalmente, a nu spune nimic)- insa ce-a de-a doua intrebare
indeamna spre alegerea unei forme de verbalizare. Poate ca tacerea
urmeaza dupa declararea lucrurilor ca avand in aceiasi masura doua
caracteristici, succedata in final de libertatea fata de elementele
perturbatoare. Probabil ca recunoasterea naturii lucrurilor este
esentiala pentru creerea starii de liniste devreme ce daca nimic nu este
intrinsec bun sau rau, atunci nu avem niciun motiv pentru a fi mahniti
sau de a atinge acea bucurie exuberanta. Insa atunci, am fi incapabili
sa facem o alegere in defavoarea alteia. Seninatatea lui Pyrrho se
aseamana cu paralizia, acestui fapt datorandu-se poate si glumele
mentionate.
Diogene consemneaza totusi ca potrivit
lui Aenesidemus, datorita prevederii Pyrrho a ajuns pana la varsa de
nouazeci de ani, demonstrand astfel ca acea calmitate nu l-a dus la
paralizie. Acest lucru nu s-a intamplat fie pentru ca Pyrrho (sau Timon)
era calculat in ceea ce priveste capacitatile sale intelectuale, sau
marinimos deoarece dadea importanta aparentelor fara a se lasa afectat
de adevarul sau de lipsa acestuia ce se ascundea in spatele paravanului.
B.Aenesidemus
In afara faptului ca a trait in secolul I
inaintea erei noastre si ca si-a dedicate una din opere unui cunoscut
membru al Academiei, Lucius Tubero, prieten al lui Cicero, nu stim nimic
despre el. Acest lucru i-a determinat pe multi savanti sa creada ca
Aenesidemus a fost membru al Academiei in perioada conducerii lui Philo,
aceasta reactualizarea scepticismului pyrrhonian fiind o reactie fata
de tendinta failibilista a lui Philo. Desi aceasta varianta este
plauzibila, faptul ca Cicero nu il mentioneaza ii confera o nota
derutanta.
I.Reinvierea pyrrhonismului
Discursurile pyrrhoniene (Pyrrhoneia)
ale lui Aenesidemus, ca si restul lucrarilor sale, nu au trecut testul
timpului, insa sunt rezumate de un patriarh bizantin al secolului al
IX-lea, Photius. In biblioteca sa erau rezumate 280 de carti, inclusiv
Pyrrhoneia, sintetizata se pare din memorie, lucru care evidentiaza si
parerea sa despre opera lui Aenesidemus. Photius considera ca
scepticismlui lui Aenesidemus nu contribuia in niciun fel la dogma
crestina, eliminand teoria instinctiva a predestinarii. Totusi, exista o
comparatie dinte rezumate si textele originale ce ii ofera lui Photius
titlul de sursa valabila. In ciuda opiniei sale fata de scepticismul lui
Aenesidemus, parerea generala admite o sinteza ingrijita a lucrarii
Pyrrhoneia, insa interpretarea potrivita a acesteia este un subiect
disputat.
Aenesidemus a fost membru al Academiei
lui Platon in perioada in care Philo s-a aflat la conducere. Fiind
nemultumit de ceea ce el considera dogmatismul Academiei, a cautat sa
readuca la viata scepticismul orientandu-se spre o forma initiala
inspirata de Pyrrho. El reclama academicienilor contemporani siguranta
de care dadeau dovada atunci cand sustineau anumite idei, chiar si pe
cele stoice, si lipsa de echivoc manifestata in contestarea altor
conceptii. Cu alte cuvinte, in opinia lui Aenesidemus, academicienii
erau insuficient impresionati de limitarile noastre epistemice.
Alternativa sa reprezenta
‘’conditionarea nimicului, nici macar afirmatia de a afla nimicul. In
schimb, pyrrhonistul sustine ca un lucru poate prezenta doua
caracteristici in aceeasi masura. Aceasta modalitate de pronuntare este
ambigua (in sensul bun al cuvantului, din perspectiva lui Aenesidemus)
findca nici nu neaga, nici nu aproba ceva neconditionat. Astfel,
sustinatorul pyrrhonismului va admite ca o proprietate va apartine unui
obiect apropiat unui observator sau unui set de circumstante. Asadar,
fiind conditionat, el va sustine anumite lucruri, insa categoric va nega
posesia unei caracteristici a unui obiect in orice situatie. Aceasta
pare sa fie ceea ce Aenesidemus doare sa sugereze prin ‘’conditionarea
nimicului’’, afirmatiile sale relativizate nu stabilesc nimic clar in
legatura cu natura obiectlui in cauza. Atfel de marturisirii sunt
formulate : in acest caz X nu este prin natura F. Aceasta reprezinta o
simpla contestare a statutului lui X de a fi mereu si invariabil F, desi
in unele cazuri X poate fi prin fire F. Aceste lucruri sunt diametral
opuse celor de felul : X este prin natura non-F. Insa asemenea enunturi
sustin ca X este invariabil non-F si nu pot exista circumstante in care X
poate manifesta calitatea F. Singura modalitate acceptabila de expresie
pentru cazul lui Aenesidemus fiind enunturi care uneori pot fi false.
II.Zece procedee
Concluziile la care a ajuns Aenesidemus,
pe care el le-a declarat ca fiind de origine pyrrhonista, pot fi
intelese mai bine daca sunt luate in considerare argumentele care au
stat la baza lor. El a alcatuit un set de argumente, sau procedee, cu
scopul de a contrazice asertiunile dogamtice cu privire la natura
lucrurilor. Sextus Empiricus aminteste un astfel de set, ‘’Cele zece
procedee’’ detaliat.
Scopul primului este de a sublinia irationalitatea ideii referitoare la acuratetea de care lumea face uz pentru a ni se infatisa fata de disproportionalitatea prezentata celorlalte fiinte.
Acest lucru va duce la eliminarea judecatii in ceea ce priveste
intrebarea referitoare la firea lucrurilor in masura in care nu detinem
niciun argument rational care sa stea la baza preferarii proiectiei
noastre si nu putem accepta ca ca poate avea caracteristici distonante
de la natura. De exemplu, ingrasamantul pentru pamant pe care oamenii il
considera repugnant, pentru caini este o incantare. Astfel, nu putem
stabili cu exactitate daca acesta este din fire incantator sau
repugnant, fiind in egala masura placut si neplacut, si respingator si ademenitor.
Asa cum imaginea lumii este
perceputa diferit de indivizii unor specii distincte, aceiasi
incompatibilitate apare si cand este vorba despre mebrii aceleiasi
categorii. Astfel, cel de-al doilea modul are in vedere
nesfarsitele dezacorduri dintre dogmatisti. Insa, inca o data, nu se
vor gasi dovezi solide in baza carora sa se acorde credit punctului
nostru de vedere, deoarece daca un individ interesat se autoproclama
specialist , ar trebui sa ne indoim de concluzia sa, si sa nu o
acceptam.
Cel de-al treilea modul merge pe modelul rationamentului trasat de primele doua. Asa cum lumea nu este inteleasa la fel de oameni, lipsa de concordanta poate aparea si cazul simturilor aceleiasi persoane.
De exemplu, obiectele pictate par sa aiba dimensiuni in spatiu pe care
simtul tactil nu le poate identifica.Sau, parfumul care desi este
incantator pentru nas, este dezgustator pentru limba. Astfel, se poate
spune ca parfumul este atat placut cat si neplacut.
Cel de-al patrulea prezinta
influenta diferentelor din starea emotionala si cea fizica a celui ce
percepe lumea in timpul acestui proces. Indragostit si calm,
individul va simti vantul rece in mod diferit decat ar face-o daca ar fi
nervos si inghetat. Nu putem decide modalitatile diferite in care este
perceput frigul in cele doua situatii deoarece nu avem nicio
justificare rationala pentru care am alege o anumita situatie in
detrimentul celeilalte. Unii ar spune ca ar trebui sa acordam creditul
experientei celui ce intruneste conditiile specifice a ceea ce este
considerat starea naturala :sanatos, rational si calm. Dar ca replica,
am putea evoca cel de-al doilea modul ce contesta notiunea unei stari
unice, sanatoase, universal valabila.
Urmatorul modul demonstreaza impactul pe care coordonatele spatiale il au asupra perceptiei unui obiect.
In acest caz avem vasla ce pare indoita in apa, turnul rotund care de
la departare pare patrat, si gatul porumbelului a carui culoare se
schimba in timp ce acesta se afla in miscare. Aceste trasaturi sunt
independente de observator, deosebindu-se astfel de primele patru. Insa,
asemanarea din cele anterioare si cel actual consta in lipsa unor
argumente necesare alegerii unei pozitii in locul alteia. De ce sa
presupunem ca de fapt, gatul porumbelului este verde, nu albastru? Si
daca am prezenta o serie de dovezi, sau o teorie care sa ne sustina
presupunerea, va trebui sa infruntam cererea scepticului pentru o
justificare amanuntita a acelei teorii, ceea ce va starni un regres
nesfarsit.
Al saselea modul sustine ca
nimic nu poate fi exprimentat in stare pura, ci mereu in combinatie cu
altceva, fie intrinsec din ceea ce este compus, fie extern in mediul in
care este preceput. Acestea fiind spuse, nu putem experimenta natura
lucrurilor, astfel dovedindu-ne incapabilitatea de a le afla firea.
Succesorul sau, contureaza modul in care sunt produse diferite efecte prin modificarea cantitatii si proportiei lucrurilor. Un
exemplu graitor il reprezinta vinul ; consumat in canitati mari poate
fi debilitant, insa doza potrivita poate avea efecte benefice. De
asemenea, o duna de nisip pare fina, insa analizand in parte fiecare
particula, vom descoperi ca sunt dure. Asadar, putem conchide ca vinul
este atat istovitor cat si fortifinat, iar nisipul este la fel de fin
cat este si de dur.
Antepenultimul, de la relativitate, este
o paradigma a intregului set. Scopul sau este de a demonstra in general
ca, un obiect poate avea proprietatea F numai comparativ cu anumite
trasaturi ale celui ce percepe, sau numai comparativ caracteristici ale
obiectului. Si, inca o data, in masura in care nu putem alege o anumita
circumstanta pentru alta, datorita respectului fata de firea obiectului,
va trebui sa eliminam rationamentele in legatura cu acele firi.
Penultimul reliefeaza faptul ca modul in care vedem un obiect este afectat de frecventa intalnirii.
Daca vedem ceva ce noi consideram rar, el va parea mai valoros. La fel
ca si in cazul lucrurilor ce ne sunt familiare al caror nivel de interes
va scadea pe masura ce gradul lor de aparitie va fi din ce in ce mai
ridicat. Urmand acest principiu, putem spune ca un diamant este atat
pretios cat si lipsit de valoare.
Principiul final, bazat pe etica
face apel la diferentele dintre obiceiuri si lege, si in general la
cele legate de metodele de evaluare a lumii. Unii considera
homosexualitatea ca fiind acceptabila, atribuindu-i un caracter pozitiv,
pe cand altii se situeaza la polul opus. Homosexualitatea in sine nu
este nici buna, nici rea, ci doar relativa fata de anumite moduri de a
evalua lumea. Ca si in cazurile anterioare, devreme ce nu putem alege un
set de valori in detrimentul altuia, putem concluziona ca singura
solutie in aceasta situatie este sa eliminam rationamentul din respect
fata de valoarea proprie a lucrurilor.
In fiecare dintre aceste principii
Aenesidemus pare sa anticipeze o forma a relativismului : putem afirma
ca obiectul X are proprietatea F in functie de cel ce percepe, sau de un
serie de circumstante, si nu in mod absolut. Astfel, scepticismul sau
indica o varianta a esentialismului ; in acest caz, conceptia conform
careia un obiect poate prezenta caracteristica F in orice situatie. O
alta intrebare posibila ar fi daca atacul lui Aenesidemus impotriva
esentialismului este ontologic sau epistemologic. Daca originea acestuia
este cea din urma, atunci el sustine ca nu putem sti care este natura
sau esenta unui lucru, sau daca detine asemenea element. Acesta pare sa
fie punctul de vedere al lui Aenesidemus devereme ce sinteza lui Photius
debuteaza cu insemnarea ca scopul principal al lucrarii Pyrrhoneia este
de a arata absenta unei baze solide a perceptiei. Principiile par sa
fie exclusiv epistemologice in masura in care ne constrang sa eliminam
ratiunea ; ele sunt evident create pentru recunoasterea faptului ca o
idee nu poate fi rational preferata in defavoarea oricarei alta din
respect fata de firile reale, sau fata de esente. Contrar acesteia,
unghiul ontologic de abordare al acestei probleme care sustine ca nu
exista esente, este disproportionala fata de eliminarea ratiunii in ceea
ce priveste acest subiect.
III. Linistea
Desi nu detinem suficiente dovezi care
sa ne ajute sa aflam exact de Aenesidemus s-a folosit de Pyrrho ca sursa
de inspiratie, un fapt esential este sustinerea ambilor a unei legaturi
intre liniste si acceptarea limitarilor noastre epistemice. Diogenes
Laertius atribuie atat lui Aenesidemus cat si succesorilor lui Timon
conceptul independentei fata de elementele perturbatoare (ataraxia) ca o
consecinta normala a eliminarii rationaitatii. Photius aduce in atentie
teoria lui Aenesidemus care era de parere ca cei ce vor adopta
filosofia lui Pyrrho vor fi fericiti, in timp ce dogmatistii vor fi
epuizati datorita generarii unor teorii zadarnice si continue. In ciuda
diferentelor majore de intelegere a conceptului de limite epistemice
dintre Aenesidemus si Pyrrho, ambii promovau linistea, calmitatea ca
scop, sau cel putin rezultat final. In termeni simpli ideea se poate
rezuma astfel : calea catre o existenta fericita, linistita, este sa
traiesti in conformitate cu aparentele lucrurilor, inclusiv impresiile
evaluatoare asupra lumii. In loc sa incercam sa descoperim sensuri
ocultate, ar trebui sa ne acceptam marginirea, sa actionam potrivit
deprinderii si traditiei, si sa nu ne lasam deranjati de ceea ce nu
putem sti.
C. Sextus Empiricus
In afara de profesia sa, cea de doctor,
se stiu foarte putine date despre Sextus Empiricus. Desi se poate ca
acesta sa fi trait intre secolele II-III, nu se cunoaste cu exactitate
locatia acestuia, unde a practicat medicina, sau unde a predat, daca
acest lucru s-a intamplat. Pe langa cartile cu subiect filosofic, a mai
scris si tratate medicale actual inexistente.
Dovezile scriierilor lui Sextus
Empiricus ce inca se mai gasesc constau in trei lucrari filosofice.
Primele doua se regasesc sub acelasi titlu, ‘’Adversus Mathematikos’’,
Impotriva invatatilor, sau Impotriva profesorilor. Aceasta grupare este
inselatoare totusi, devreme ce primele sase carti (capitole, dupa
standardele curente) sunt complete si reprezinta o unitate independenta.
Fiecare dintre aceste lucrari trateaza domenii ca : retorica,
gramatica, matematica, geometrie, astrologie si muzica.
Pe langa cele incluse in cel de-al
doilea grup, mai exista alte cinci carti unite sub acelasi titlu.
Astfel, doua contin contra-argumente adresate logicienilor (M7,8), doua
impotriva fizicienilor (M9, 10), si una adresata eticienilor (M11). Se
pare ca acest ansamblu de carti este incomplet, fapt demonstrat prin
inceputul cartii M7 ce face referire la o descriere generala a
scepticismului, subiect netratat in lucrarile anterioare.
Cea de-a treia opera contine trei carti.
Prima ofera o prezentare sumara a scepticismului pyrrhonian
corespunzand partii incomplete a lucrarii M. Urmatoarele doua contin
pledarile impotriva logicinenilor, fizicienilor si eticienilor,
reprezentand fragmentul lipsa incepand cu M7 si pana la M11. Modul de
adresare din aceasta carte este mai concis si mai atent formulat, desi
sunt detaliate si dezvoltate multe din argumentele aflate si in M. Felul
legaturii dintre aceste trei carti reprezinta un subiect controversat,
devereme ce punctul de vedere sustiunt in ultima pare sa nu fie in
concordanta cu multe parti din M.
I.Descriere generala a scepticismului
Sextus isi defineste privirea de
ansamblu asupra scepticismului pyrrhonian deosebind trei tipuri de
filosofi : dogmatistii, care sunt de parere ca au descoperit adevarul,
academicienii, care considera ca revelarea adevarului este cu neputinta,
si scepticii care continua sa cerceteze aceasta problema, sustinand pe
de-o parte ca nimeni pana acum nu a descoperit adevarul, iar pe de alta
parte imposibilitatea realizarii acestui scop. Desi prezentarea
academicienilor facuta de Sextus Empiricus este controversata,
diferentierele acestuia sunt importante.
Sextus intelege scepticismul in acelasi
mod ca si Pyrrho si Aenesidemus, elementul distinct fiind acceptiunea sa
in ceea ce priveste eliminarea ratiunii.
II. Calea catre scepticism
Sextus credea ca aderarea la scepticism nu este o decizie, ci mai degraba acest concept reprezinta un obstacol.
Acest ‘’proces’’ debuteaza cu indoielile referitoare la neinetelegerile
cuprinse de procedeele lui Aenesidemus si cauta sa descopere ce
manifestari reprezinta cu exactitate lumea, si care sunt explicatiile ce
dezvaluie limpede conditiile determinante ale evenimentelor. Sextus
sustine ca motivul acestei realizari consta in gasirea linistii, in
indepartarea tulburarii rezultata in urma evaluarii perspectivelor
discrepante asupra lumii. In timp ce proto-scepticul va incearca sa puna
in ordine dovezile si sa descopere teoria corecta, va observa ca
oricarei explicatii ce are ca rol stablirea veridicitatii unei conceptii
despre lume, i se opune o alta, la fel de convingatoare ce sustine o
opinie incompatibila despre aceiasi conceptie. Datorita acestei
echivalente el nu poate fi de acord cu niciuna dintre ele, drept urmare
elimina ratiunea. Acesta desigur, nu era scopul sau. Dar, in virtutea
integritatii sale intelectuale, el nu este capabil sa ajunga la o
concluzie, neavand astfel o perspectiva definita. De asemenea, vede ca
linistea, rezultatul descoperirii adevarului, este strans legata de
eliminarea ratiunii.
La baza argumentelor lui Sextus sta o poveste ce ilustreaza acest proces. Apelles,
un pictor, incerca sa zugraveasca spuma la botul unui cal dintr-unul
din tablourile sale, insa de fiecare data cand aplica vopseaua, nu
obtinea rezultatul dorit. Nervos, el a aruncat buretele folosit sa
stearga vopseaua, spre tablou, obtinand rezultatul dorit din greseala. Prin
analogie, atingerea mult doritului calm se face indirect, nu renuntand
la cautarea adevarului, ci la ideea ca pentru a atinge acel varf
trebuie sa descoperim adevarul. Starea de liniste, de pace trebuie sa
vina de la sine ca rezultat al incetarii stradaniei. Insa inca o data,
aceasta renuntare nu implica abandonarea cautarii adevarului. Scepticul
continua sa investigheze pentru a se proteja de deceptiile ratiunii ce
ne creeaza idei clare.
Sextus este de parere ca ajungerea la
niste concluzii precise nu este o chestiune ce tine de incorectitudinea
intelectuala. Un rol mult mai important il joaca sursa elementelor
perturbatoare psihologice. De aceea cei ce considera lucrurile bune sau
rele din fire sunt continuu tulburati. Cand le lipeste ceea ce ei cred
ca este bun, vietile lor sunt incomplete, sau chiar cu desavarsire
nefericite, si incearca din rasputeri sa obtina acele lucruri. Insa cand
reusesc implinirea acestui tel, ei depun eforturi uriase pentru
mentinerea acelor lucruri, traind cu teama de a le pierde.
Insa diagnosticul lui Sextus nu se
rezuma la analizarea convingerilor. Acest lucru este evident in virtutea
argumentelor impotriva teoriilor fizice si logice (in linii mari,
stiintifice si epistemologice). Atunci in ce fel contribuie aceste
perturbari psihologice pe care Sextus incearca sa le indeparteze ? Cel
mai plauzibil raspuns poate fi ca orice asemenea convingere pe care
Sextus o combate va contribui inevitabil la modul de percepere al lumii,
si implicit la stradania ce caracterizeaza tulburarea. O analiza a unei
parti din tezele despre logica si fizica pe care Sextus le abordeaza
confirma cele spuse. Multe dintre aceste opinii au avut un rol esential
in sistemele stoice si epicureice, fiind astfel utilizate pentru a
stabili convingeri etice si evaluative. Crezand ca lumea vazuta este
compusa din atomi invizibili, de exemplu, aceasta conceptie nu ar
tulbura in niciun fel de vreme ce trebuie sa tragem concluzii din
aceasta pentru ca ea sa aiba o semnificatie pentru noi, din respect fata
de alegere si sustragere. Deci, decat sa fie analizata fiecare
perturbare produsa de elemente individuale, izolate, ar fi mai bine sa
se aiba in vedere efectul acceptarii unui sistem corelat de afirmatii
dogmatice ce se sustin reciproc.
III.Principiile lui Agrippa
Ca adaugare celor Zece principii ale lui
Aenesidemus (ca si cele Opt Principii ale sale indreptate spre
explicatiile cauzale PH 1.180-85), Sextus ofera o serie de Cinci
principii (PH 1.164-77) si alte Doua Principii (PH 1.178-79) utilizate
de ‘’scepticii mai recenti’’. Conform lui Diogenes cel mai adesea
mentionat este Agrippa. Este importanta evidentierea faptului ca Sextus
abia aduce la cunostinta aceste principii, fara sa le aprobe la nivel
teoretic. Adica, nu sustine ca acestea prezinta o reputatie rationala,
ca dezvaluie vreo fisura in opiniile dogmatice sau ca reprezinta o forma
ideala de a discerne. De fapt, aceste principii ar trebui considerate
ca parti componente ale descrierii generale a scepticismului, pe care
scepticul le foloseste pentru a-si inchega practica (PH 1.16-17). Cu
alte cuvinte, aceste principii pur si simplu descriu modul in care
Sextus si ceilalati sceptici se comportau din punct de vedere dialectic.
Cele Cinci Principii ale lui Agrippa se
bazeaza pe caracterul general al dezbaterii si repeta tema principala a
Principiilor lui Aenesidemus : adesea suntem asaltati de pareri
diferite asupra aceluiasi subiect, si cu toate acestea nu avem
justificarea potrivita pentru a alege un punct de vedere in locul
alteia. Daca un dogmatist ar oferi o prezentare ale unei atare
justificari, scepticul ar fi indreptatit sa ceara explicatii
suplimentare, declansand astfel un regres infinit, iar daca acesta ar
incerca sa puna capat declinului folosindu-se de o ipoteza, scepticul va
refuza sa accepte ideea neinsotita de dovada, apeland la teeorii
diferite. In final, cel din urma va sfarsi prin a nu ii permite
dogmatistului sa isi sustina acceptiunea prin ceea ce el se presupune ca
explica, excluzand un rationament ale carui idei se intersecteaza
intr-un punct mort. Desigur, scepticul se va ajuta si de observatia
potrivit careia, ceea ce se explica este reprezentat intr-un anume fel
relativ la conditii relevante, si astfel, contrar supozitiei
dogmatistului, nu este nimic de explicat.
IV.Scepticism versus relativism
Sextus intrebuinteaza aceste principii
sceptice in directia unui scop destul de diferit fata de cel al lui
Aenesidemus, care aproba afirmatii relativiste precum X este in aceasi
masura F ca si non-F. Adica, desi X nu este prin natura F, el intruneste
totusi aceasta trasatura in anumite situatii, acest lucru fiind
acceptabil pentru adeptul sceptic al lui Aenesidemus. Sextus pe de alta
parte, nu poate ajunge la concluzia ca X poate fi F nici macar cu negari
relativiste. De fapt, Sextus sugereaza sustragerea de la conceptii ca X
este in aceasi masura F ca si non-F.
V.Viata sceptica
Asadar, scepticismul reprezinta
abilitatea de a descoperi argumente opuse ce dispun de acelasi grad de
convingere, a carui practicare duce mai intai la eliminarea ratiunii,
apoi, accidental, la pace, liniste interioara. Acest lucru face varianta
lui Sextus despre scepticismul pyrrhonian eextrem de diferit de alte
conceptii ale filosofiei de vest, deoarece tinde spre a fi ceva ce
trebuie practicat, si nu o serie de doctrine. Desigur, in masura in care
scepticul se presupune ca traieste fara credinta (adoxastôs), el nu ar
putea subscrie complet unei doctrine filozofice. Insa, este posibila
viata fara niciun fel de credinta ?
Pe scurt, poate este posibila
conformarea fata de aparente si renuntarea la ratiune, asta in cazul in
care lumea chiar este asa cum pare. Aceasta varianta este plauzibila
numai in ceea ce priveste perceptiile empirice, insa acceptiunea lui
Sextus asupra aparentelor cuprinde evaluarile, fapt ce complica
lucrurile. De aceea, cum poate sustine un sceptic ca un lucru pare bun
(sau rau) pentru el, insa nu crede ca intruneste aceste insusiri ?
Astfel dispare orice deosebire intre aparentele evaluative si credintele
evaluative.
O posibila solutie la aceasta problema
consta in sustinerea ideii ca afirmatiile lui Sextus faceau referire
numai la teoriile filosofice sofisticate despre valoare, sau despre
fizica si logica, insa permite existenta atitudinilor si convingerilor
cotidiene. Din acest punct de vedere, scepticismul este o terapie menita
sa vindece afectiunile academicienilor si ale teoreticienilor. Cu toate
acestea, Sextus doreste ca terapia sa filosofica sa fie aplicata la un
nivel destul de inalt. Viata sceptica, asa cum o prezinta, este o
realizare, si nu recuperarea unei puritati naturale pierduta in
speculatiile filosofice.
Orice raspuns la intrebarea
referitoare la modul in care se poate trai fara convingeri va depinde de
ce tip convingeri consideram ca sunt evitate de sceptic. Totusi, o elaborare a traiului in concordanta cu aparentele vine sub forma unor observatii cvadruple. In
loc sa se analizeze cea mai buna modalitate de a trai sau de a
reactiona in anumite circumstante, Sextus remarca ca scepticul isi va
ghida actiunile in functie de natura, necesitatea prin intermediul
sentimentelor, legi si traditii, si nu in ultimul rand, tipuri de
competente. Natura ne inzestreaza cu abilitatea de a percepe si de a
gandi, noi putand sa facem uz de acestea in masura in care nu ne conduc
spre convingerea dogmatica. La fel, foamea si setea ne vor
indruma spre mancare si bautura fara a ne creea o convingere explicita
legata de acele senzatii fizice. Nu este necesara acceptarea unor teorii
de nutritie pentru a reactiona potrivit fata de foame si sete. Legea si
cutumele vor oferi informatiile potrivite pentru evaluarea acestor
lucruri. Nu este necesar sa credem cu adevarat ca zeii exista si
ca binevoiesc sa ia parte la ceremoniile religioase sau sa actioneze
intr-o maniera care este (sau cel putin pare) evlavioasa. Insa scepticul
nu va crede nici in existenta, nici in inexistenta zeilor- el nu este
nici teist, nici ateu, ci agnostic intr-un sens complex. Iar in
final, el ar putea practica o profesie fara sa accepte nicio teorie ce
priveste practica sa. De exemplu, un tamplar nu are nevoie de
cunostinte teoretice sau de geometrie despre usi, pentru a fi priceput
in a le monta. Similar, doctorul nu are nevoie de cunostinte in domeniul
psihologiei pentru a-si vindeca pacientii cu succes. Urmatoarea
intrebare consta in ce anume evita scepticul? Convingerile teoretice
sofisticate ce implica aceste observatii, sau convingerile de orice fel ?
sursa: descopera.org