Olivia Spiridon – "Scriitori germani din Romania de după 1945. O antologie de proză"

Cu oarecare timp în urmă am găsit, la redacţie, „pe numele meu” un pacheţel care conţinea o carte destul de consistentă ca număr de pagini (aproximativ 500) ceva mai aparte decât cele pe care le primesc de obicei. O dată, nu a fost editată „local”, ci la Bucureşti (Ed. Curtea Veche), iar realizatorul anto­logiei, deşi sibian ca origine, acum locuieşte în Tűbingen-Germania. Da, dr. Olivia Spi­ridon (despre ea este vorba) este docent pentru literatura germană la Universitatea din oraşul german mai sus menţionat şi conduce secţia de literatură a Institutului de Istorie şi Geografie Regio­nală a Şvanilor Dunăreni - Institut für donauschwäbische Geschichte und Landes­kunde (IDGL), iar „antologia (sa, n.n.) de proză” este, putem spune, una din cele mai complete lucrări de gen, deci merită citită, deşi va lua ceva timp.

Cu literatura germanilor din România nu prea am avut de-a face în lecturile mele. Nu pun aici la soco­teală poezia protelcultistă a lui Alfred Margul Sperber din manualul de română, dar titlurile „de gen” dunt doar două: „Plugul de lemn”, de Thusnelda Henning Her­mann, un „heimatroman” care a deschis multe porţi spre priceperea modului de viaţă tradiţional săsesc, chiar dacă acţiunea era cam telenovelistică, şi „Cocoşul decapitat” de Eginald Schlattner, un bestseller incontestabil după care a fost făcut un film relativ stupid, un roman pitoresc dar cam cu arome de detergent, în sen­sul că „spală” din compor­tamentul saşilor transilvani din timpul celui de-al doilea război mondial, ceea ce, nu-i aşa, este favorabil ca idee. Deci, aveam nevoie de mai mult. Am găsit aici, în „Anto­logie”, iar meritul Oliviei Spiridon este că a reuşit că acopere toată „plaja stilis­tică”, extrem de spaţioasă a scriitorilor germani (saşi şi şvabi, dar mai mult şvabi) din România, „de după 1945”. Dacă ar fi un cuvânt care să defi­nească literatura de limbă germană din România din acea perioadă, eu aş alege „curaj”. Era o literatură curajoasă, deseori dând dureri de cap politrucilor de serviciu, pentru că, pe ici pe colo, se iţeau idei „pericu­loase” care arătau că politica regimului comunist de tâmpire completă a popu­laţiei nu merge aşa cum declama oficial şi că activi­tatea aceea periculoasă numită „a gândi” încă este practicată. De aceea, destule nume din antologie au avut „contact” şi cu sistemul repre­siv al totalitarismului valah. Bine este că au scăpat, şi mai bine este că „nu le-a tre­cut” şi au continuat să scrie. Dar să vedem cine se prezin­tă în „Scriitori germani din România de după 1945” şi cu ce. Deci:
Sibianul (deşi ne-născut la Sibiu) Wolf von Aichelburg, în „Struţul poştaş”, ne loveşte direct, cu o pseudofabulă tragică a omului naiv de sub dictatură, care are impresia că stăpânii/şefii, dacă îi vorbesc frumos, îl şi iubesc. Adică un fel de angajat corporatist avant le lettre. „Dans în lanţuri”, de Hans Bergel, e un fragment de roman, un episod autobio­grafic din „universul concen­traţionar românesc” relatat direct şi brutal. Dar real. Andreas Birkner, în „Cea mai frumoasă femeie din lume”, este pe aceeaşi lungime de undă, cu o scriere de genul „aparenţele înşală” punând în opoziţie două personaje, miliţianul fals bun şi o femeie (urâtă, dar frumoasă în ges­tul ei salvator) fals rea, iar Ingmar Brantsch, în „Chinul de a alege”, dezvăluie drama (ne)adaptării emigrantului la modul de viaţă occidental. Continuăm. Ceva mai tele­grafic, deoarece infor­maţia este multă. Oskar Walter Cisek - „În faţa porţilor”: love-story rural cu tentă fantastică, şi oedipiană, cu diferenţe de vârstă între El (tânăr) şi Ea (încă tânără); Arnold Hauser - „Un caz de cădere”/”Rama”/”Două poveşti cu bile”: texte scurte, semnificaţii multe; Franz Heinz - „Iubită patrie, adio!”: tot neadaptarea „ost­deutsche”-ului la Occidentul german, de data aceasta cu final tragic; Franz Hodjak - „Un cufăr plin cu nisip”: frag­ment de roman, cu atmosferă suprarealistă din care mai răbufnesc realităţi comu­niste urâte; Klaus Kessler - „Hubertus”: o parabolă inte­re­santă despre consum şi un fel de elite; Roland Kirsch - „Proze scurte”: ... puţin supra­realiste, chiar psihedelice; Hans Liebhardt: „Sus la cireşe”/”Colina Bătrână”/”Cele trei morţi ale bunicului meu”: un fel de „viaţa la ţară” imediat postbelică şi o ciudată prietenie de familie saxo-valahă; Johann Lippet: „Groparul”: despre cum un singur om a reuşit „reabili­tarea” unui cimitir dintr-un sat părăsit; Gerhard Ortinau - „Poet în nevoi 1937”/”Poves­tioara, prima despre un profesor ciudat care şi-a inventat o limbă proprie şi o legătură care acum s-ar defini ca „relaţii sexuale cu minore”, a doua, o scurtă auto­­biografie; Carmen Elisa­beth Puchianu - „Capcana”, o povestioară interiorizată puţintel horror, în spaţiul unei case parohiale evanghelice transilvane; Dieter Roth - „Casa”, o parabolă „pe faţă” a României ceauşiste; Georg Scherg - „Paraschiv Paras­chiv”, o povestioară tot „con­centraţionară” cu un român care mie mi-a devenit anti­patic; Eginald Schlattner: „Pianul în ceaţă”, un „ceva” despre o idilă din vremea comunismului „rău” dintre un sas şi o româncă (dar educată în stil german, evi­dent, că altfel nu se face) Dieter Schlesak - „Zile acasă şi arta dispariţiei”, despre o „întoarcere acasă” din Vestul decadent în România cenu­şie a anilor '80; Paul Schuster - „Lovitura de copită” (nu am citit-o -scuze! - din milă pentru personajul principal, o femeie mutilată de acţiuena din titlu); Ludwig Schwartz - „Kaule-Baştl”, un fragment superb despre viaţa unui şvab, fost soldat în Waffen SS, scăpat din prizonieratul american şi sosit în prizonie­ratul bolşevic românesc;  Walther Gottfried Seidner - „Gărduţul”, o superbă poves­te „de război” şi o prietenie ne-forţată dintre o familie de saşi bistriţeni şi români tot bistriţeni, culmea, mai puţin trasă de p[r şi mai reală decât la alţii; Franz Storch - „Urme pe zăpadă”/”Bulgă­rele de cositor”, ambele dramatice şi dur de realiste; Richard Wagner - „Proze scurte”, din care „Plastic Chicago 1979” m-a dat gata, e psihedelică mai r[u decât o piesă de Pink Floiy din perioada Syd Barrett, Balth­asar Waitz - „Un alibi pentru Tăticul Kunze”, cu atmosferă de film experimental polonez sau german; Erwin Wittstock - „Holoş” - o „poveste de răz­boi” cu un  fel de soldat Swejk, veselă şi tristă, şi Joachim Wittstock cu „Strada Joagă­rului”, unde am regăsit „ce­va” din Sibiul trecut, dincolo de intriga poveştii.

Deci, o antologie la care s-a muncit, con­sistentă şi care poate face oricând oricui o idee despre cum s-a scris în România (şi nu doar). Inte­resant este că aceşti autori şi-au văzut, în marea lor majoritate, de treaba lor, nu s-au dat mari disidenţi, ca omologii lor valahi deşi aveau destul „spate” pentru aşa ceva. Cert este că m-a pocnit curio­zitatea de a mai citi scriitori germani din România de după 1945. Ba chiar şi de dinainte de 1945.  

de Dumitru CHISELIŢĂ
sursa: tribuna.ro