I.P. Culianu – autor şi personaj literar

 

Proza lui I.P. Culianu

 

Spre deosebire de Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu nu a fost un prozator prolific. Primele sale texte datează încă din vremea adolescenţei și conţin teme care îl vor bîntui mai apoi pe maturul Culianu, teme mitice, puternice, explorate cu nesaţ mai înainte și de Eliade: fuga din timp, dorinţa (de sorginte budistă) de anihilare a eului, lumea ca iluzie, ideea sacrului camuflat în profan. Culianu nu s-a sfiit să scrie și un microroman SF, Hesperus, un fel de reinterpretare a Genezei biblice, în care este menţionată și arta transformării, acea capacitate de a anula „ficţiunile“ care domină firea umană (spaţiul, timpul, cauzalitatea naturală etc.), temă care a revenit apoi și în scrierile sale știinţifice. Pornind de la propria-i carte despre Re - naștere, Eros și magie în Renaștere. 1484, Culianu scrie un „roman istorico-detectivistic“, Jocul de smarald, care amintește de romanul lui Umberto Eco, Numele trandafirului. Asta se întîmpla prin 1987, însă romanul nu a apărut decît după anii ’90 ai secolului trecut. Ba chiar se speculează că Eco, citind manuscrisul lui Culianu, s-ar fi inspirat din acesta pentru trama din Numele trandafirului. Tot ce e posibil. Dacă ar fi apărut la timp, imediat după ce a fost scris, romanul lui Culianu ar fi avut, poate, succesul de public pe care l-a avut romanul lui Eco. În 1986, apare și culegerea de povestiri Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, unul dintre cele mai bune volume de proză semnate de Culianu, alături de postumul Tozgrec. Povestirile volumului, bine scrise, bine proporţionate, pot fi citite, în ordine variabilă, și drept capitole ale unui roman. Apare, într-una dintre aceste povestiri, chiar și obscurul Tozgrec, existînd astfel o punte de legătură cu textele apărute postum, în 2010, în volumul Tozgrec. Lucrare nedefinitivată, Tozgrec a fost scrisă între 1981 și 1984, pe cînd Culianu era profesor la Uni - versitatea din Groningen, Olanda. Își numeș - te scrierea, într-o scrisoare către Mircea Eliade, roman fantastic. Din păcate, manu - scrisul de 500 de pagini nu a căpătat o formă definitivă. Volumul, apărut în 2010, conţine patru versiuni a ceea ce ar fi trebuit să fie romanul Tozgrec. Cele patru versiuni se completează într-un mod fericit, oferind un text mai mult decît incitant. Prozele din volumul Arta fugii (Polirom, Iaşi, 2002) reprezintă, după cum precizează Tereza Culianu-Petrescu în „Cuvîntul lămuritor asupra ediţiei“, „cea mai mare parte din proza de primă tinereţe a lui Ioan Petru Culianu, scrisă în Iaşi şi în Bucureşti, pînă la plecarea sa în exil, în Italia, pe 4 iulie 1972“. O variantă a acestui volum a figurat într-un proiect de plan editorial pe anul 1971 al Editurii Eminescu. Refuzul lui Culianu de a colabora cu Securitatea a făcut din acesta un indezirabil, iar dreptul de a publica în ţară i-a fost revocat. În consecinţă, volumul nu a mai apărut, în ciuda faptului că a fost menţionat în proiectul editorial.
 
De asemenea, dactilograma predată editurii a dispărut. Arta fugii de Ioan Petru Culianu, apărut la Polirom, este un volum de tinereţe, o reconstituire – deşi multe texte din această ediţie din 2002 sînt inedite – a acelei cărţi planificate pentru publicare în 1971. Aici sînt vizibile marile teme pe care Culianu le va relua în proza sa de mai tîrziu, teme inspirate, în mare parte, de filozofia orientală sau de ereziile creştine: Māyā – iluzia, visul, evadarea din această lume, originea Răului, timpul „trăit cu impasibilitate ca o fugă fără sfîrşit, o fugă care pătrunde atît de adînc în natura profundă a timpului însuşi, devorator de vieţi şi de epoci…“. Aici, în aceste proze, „arta fugii“, a disimulării, a încercării de a evada din lumea materială anunţă, după cum sesizează Tereza Culianu-Petrescu, acea „mare artă“, „arta transformării“ din prozele de mai tîrziu ale lui Ioan Petru Culianu. Hesperus, unicul roman SF scris de I.P. Culianu, cu o „Prefaţă“ din 1982 de Mircea Eliade, este o distopie care, sub forma unei ficţiuni SF, reia o temă dragă autorului: lumea ca fantasmagorie, ca produs al minţii omeneşti. Mai exact, este afirmată ideea conform căreia inteligenţa umană, prin intermediul unei obscure arte a transformării, este capabilă de a crea noi lumi, după cum o recunoaşte Dennis Horton, unul dintre personajele romanului: „Trebuie să vă revelez un mister: nu există altă realitate decît inteligenţa umană. Lumea a venit la fiinţă datorită acesteia, nu invers… Fiecare dintre voi are putinţa de a cunoaşte fericirea, trăind veşnic înlăuntrul visului său cel mai intim. Această nouă posibilitate eu o numesc libertate adevărată… Au fost numeroase inteligenţe capabile de a se închide în propriul lor vis. Poate că, de fapt, lumea însăşi nu e decît visul unei astfel de inteligenţe. Oricum ar fi, ea mai are o altă funcţie, dintru începuturi: aceea de a-i adăposti pe cei zbuciumaţi, pe cei alungaţi din propriile lor vise de către forţe întunecate. Lumea este locul de adunare a celor care nu pot să-şi suporte visul…“. Dincolo de acest aspect, să-l numim teoretic, în care este vorba despre „o forţă capabilă să transforme în acţiune ideea relativităţii şi a simultaneităţii lumilor“, Hesperus este şi un roman de aventuri, plin de intrigi, trădări, asasinate (denunţate fiind astfel acele utopii în slujba cărora nici o crimă nu este odioasă).
 
În Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, există o proză cu titlul Tozgrec, în care personajul cu acest nume este un profet, un prezicător a cărui identitate constituie un mister. Apărea cînd ca „un bătrîn maiestuos, cînd ca un cerşetor păduchios“. Acest personaj este prezent şi în lucrarea nedefinitivată, publicată postum şi al cărei titlu este, de asemenea, Tozgrec. Manuscrisul de 500 de pagini, scris între 1981-1984, pe cînd Culianu profesa la Universitatea din Groningen, conţine mai multe variante, mai exact patru, care pot fi citite şi ca nuvele de sine stătătoare, ale unui posibil roman avîndu-l ca personaj central pe Tozgrec – în tradiţia ocultă, acesta fiind un puternic magician, discipol al lui Solomon. Planificatul roman al lui I.P. Culianu, pentru care a elaborat patru variante apărute postum, în 2010, la Editura Polirom, sub titlul Tozgrec, pornea de la ideea că masele pot fi manipulate de o voinţă superioară, întruchipată, în acest caz, de misteriosul Tozgrec. Cum? Prin magie, prin controlul fantasmelor, prin controlul viselor. Romanul The Emerald Game/ Jocul de smarald a fost scris de către Culianu, în colaborare cu H.S. Wiesner, în vara-toamna 1987, şi a fost publicat după 1990. Introducerea creează un context ficţional care mizează pe motivul manuscrisului găsit, un motiv prezent şi în Pergamentul diafan – carte scrisă, de asemenea, cu colaborarea lui H.S. Wiesner. Naratorul, care a părăsit România în 1972 „silit de condiţii neprielnice“, îşi pierde valiza în aeroportul din Roma. Valiza îi este înapoiată după o săptămînă. În valiză, găseşte un manuscris vechi legat în piele de viţel. Manuscrisul conţine însemnările unui englez, Thomas Anglicus, de la sfîrşitul secolului al XV-lea - începutul secolului al XVI-lea. Con - ţinutul manuscrisului constituie, de altfel, romanul propriu-zis. Jocul de smarald nu poate fi citit cu folos, însă, fără pandantul său teoretic, Eros şi magie în Renaştere. 1484. Astfel, teoriile analizate de I.P. Culianu în Eros şi magie… sînt reluate, prin personaje ca Marsilio Ficino, şi în roman. Sînt, altfel spus, contextualizate într-un cadru ficţional. Prozele lui I.P. Culianu sînt intim conectate, şi nu numai în cazul Jocului de smarald, cu scrierile sale ştiinţifice, anticipînd chiar, cel puţin în cazul prozelor din adolescenţă, multe dintre teoriile sale vehiculate în cadrul rigid al textului teoretic. Interacţiunea dintre lumea ficţiunii şi cea reală este însă mult mai profundă, iar Ioan Petru Culianu a devenit el însuşi, cu timpul, un personaj ficţional (literar). 
 

Personajul (literar) I.P. Culianu

 

După asasinat, Ioan Petru Culianu a devenit el însuşi un personaj literar. În această postură îl găsim, probabil pentru prima dată, în volumul lui Ted Anton, din 1996, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu. Autorul reconstituie din frînturi – scrisori, memorii, interviuri – un „portret compozit, poate plin de ambiguităţi şi contradicţii“. În demersul său, Ted Anton a recurs, după propria-i mărturisire, la teoria numită complexitate, conform căreia „în timp ce un tradiţionalist se întoarce în timp şi, ştiind finalul, potriveşte fiecare piesă ca într-un puzzle care îi oferă o explicaţie, savantul care adoptă metoda complexităţii ia în consideraţie diferite versiuni, din unghiurile de vedere ale mai multor jucători, şi acţionează înainte, privind fiecare acţiune ca pe un produs al şansei şi al mereu schimbătoarelor posibilităţi de a opta“. Este recognoscibilă aici viziunea sistemică a lui Culianu, care, cu pretenţii totalizatoare, presupune întreaga gamă de manifestare a unui fenomen. Metoda reclamă o abordare complexă, multiplă a unui fenomen, faptul istoric reprezentînd, în acest caz, un simplu joc al contextului – mai exact, o opţiune dictată de conjunctură. Cum este, aşadar, surprins Culianu în volumul lui Ted Anton? Volumul, rezultat al unei ample investigaţii jurnalistice, este trecut cu asupra de măsură prin filtrul literaturii – o literaturizare care nu concordă cu o perspectivă jurnalistică obiectivă, dar care oferă, în schimb, unul dintre primele portrete ale personajului (literar) Ioan Petru Culianu. Prologul este plasat în Chicago, în anul 1989, la o petrecere, unde, nu întîmplător, imaginea profesorului I.P. Culianu înconjurat de studenţi evocă, din negura vremurilor demult apuse, imaginea unui mag înconjurat de ucenicii săi: „Cîţiva studenţi stau adunaţi în jurul profesorului Culianu, specialist în practici divinatorii. Cîţiva încearcă să-l convingă să le spună viitorul. El clatină din cap în semn că nu. Ei insistă. Nu, nu, spune el. N-are să vă placă. În cele din urmă, consimte să le facă o demonstraţie pentru vechea artă islamică numită geomanţie. Cîţiva dintre studenţi îl urmează în dormitor unde se aşază pe podea şi pe patul pe care invitaţii şi-au îngrămădit hainele. Toată lumea se simte puţin ameţită. Culianu scoate un pachet de cărţi din buzunarul jachetei sale sport de croială europenească şi se instalează cu picioarele încrucişate pe covor. Îşi scoate mocasinii, ca şi ceilalţi. În timpul petrecerii se purtase atît de natural, încît mulţi dintre ei nici nu-şi dăduseră seama că este profesor...
 
Culianu era un bărbat timid, cu un accent ciudat, extrem de discret în privinţa propriei sale existenţe, fiind în schimb printre puţinii profesori dispuşi să stea de vorbă cu studenţii despre viaţa lor. Cînd zîmbea făcea gropiţe în obraji, iar ochii întunecaţi păreau să privească dincolo de interlocutor. Avea tenul palid şi pomeţii proeminenţi, şi un fel deschis de a fi, blînd şi entuziast. La cursuri, spuneau unii, divaga prea mult; alţi profesori îşi pregăteau mai bine studenţii pentru examene. Dar pentru mulţi dintre aceştia, Culianu, autor a treisprezece cărţi traduse în cinci limbi, era singurul savant cunoscut de ei care studia religia ca pe o entitate reală şi o forţă motrice a existenţei umane“. Iată un prim portret care îl surprinde pe I.P. Culianu într-o postură de vrăjitor, de geomant. Apetenţa acestuia pentru ocultism este evidentă, ca şi plăcerea de a epata, de a surprinde. Cu toate astea, explicaţia lui în legătură cu arta geomanţiei nu aderă la ocultismul iraţional, dimpotrivă: „Mintea. Totul este în minte“ (o replică demnă de realul Culianu!). Asasinatul lui I.P. Culianu este redat, la rîndu-i, tot sub formă ficţională, o poveste din care legăturile cu iz speculativ şi senzaţional nu lipsesc. Claudio Gatti, de asemenea jurnalist de investigaţii, ceva mai onest în demersul său, publică în 1996, în acelaşi an, iată, cu Ted Anton, romanul Il presagio/ Prevestirea. Romanul o are ca protagonistă pe ziarista Joan Davis de la Chicago Tribune, care investighează asasinatul profesorului Culianu. În primele paginii ale romanului este redat un vis al lui Culianu în care un porumbel este decapitat de un ventilator – o prevestire a asasinatului căruia îi va cădea victimă chiar a doua zi, pe 21 mai 1991. Şi în acest roman, profesorul Culianu apare în postura de geomant, de data asta pentru a impresiona o tînără ziaristă, pe Joan Davis, cu care se întîlneşte, cu o zi înainte de a fi asasinat, pentru un interviu. Latura excentrică a personalităţii savantului român este, şi de această dată, bine punctată: „Citirea viitorului în cărţi este o artă care mă fascinează încă din prima tinereţe. Întotdeauna mi-a plăcut să fac predicţii. În plin trafic, la un semafor sau la o intersecţie mă amuz prezicînd încotro se va îndrepta o anume maşină. E o senzaţie cu totul ieşită din comun. Să ştii ce urmează să se întîmple este ca şi cum ai face ca acel lucru să se întîmple“. De altfel, Joan Davis ştia „că profesorul Culianu avea faima unui excentric“. Ceea ce pare însă a-l preocupa cu precădere pe I.P. Culianu, personajul lui Gatti, este acea capacitate a minţii umane de a crea lumi, de a le face reale, preocupare, de altfel, esenţială şi pentru realul Culianu: „Vedeţi dumneavoastră, mintea omenească e nemărginit de puternică, atît de puternică încît creează practic tot ceea ce este perceptibil. Iar cel mai mare vis al meu – unii l-ar putea numi obsesie – este să înţeleg cum poate mintea să inventeze o lume imaginară şi să o exprime atît de realist, încît să devină reală“.
 
Relaţia dintre I.P. Culianu şi Mircea Eliade nu a scăpat nici ea ficţionalizării. Este reiterată de Norman Manea în romanul său din 2009, Vizuina, prin relaţia dintre Cosmin Dima şi Mihnea Palade. Dincolo de personajele de hîrtie, pot fi ghicite cu uşurinţă modelele. Pe bună dreptate i s-a reproşat romancierului faptul că nu a folosit numele reale ale personajelor din moment ce totul este atît de transparent încît nu mai există îndoieli în privinţa identităţii acestora. Într-o primă fază, mărturisirile lui Norman Manea în ceea ce priveşte modelele personajelor sale sînt mai mult decît explicite: „În noua mea carte voi scrie mai multe despre moartea lui Ioan Petru Culianu, asasinat la începutul anilor ’90 la Chicago. A existat un interviu în sensul acesta, al cuiva pe care prefer să nu-l numesc, care a luat legătura cu comunitatea română naţionalistă din Chicago şi a discutat moartea lui Culianu. Iar ei au spus: «Culianu a fost membru al familiei». După cum ştiţi, în limbajul mafiei, familia are o anumită structură... Cine trădează este pedepsit. Acesta era un răspuns pe care m-am bazat cînd am scris despre cauza morţii lui Culianu...“. Mai apoi, după apariţia romanului, Norman Manea a părut destul de ezitant în privinţa celor de mai sus, oarecum intimidat de cele afirmate înainte de apariţie, susţinînd că „acolo unde ar putea exista unele vagi conexiuni, ele sînt cerute de logica epicului de roman şi sînt transfigurate în ficţiune“. Culianu apare şi în romanul lui Norman Manea ca un extravagant, un personaj care se ocupă de „aventuri esoterice“ şi care „citeşte semnele codificate ale destinului“. Agitat, nervos, uneori incoerent, Mihnea Palade aminteşte întru cîtva de acel Culianu evocat în numeroase texte. Poza de ocultist mai mult sau mai puţin priceput, reluată deja pînă la saţietate, a devenit un clişeu prezent, iată, şi în romanul lui Norman Manea. Relaţia Eliade-Culianu este evocată şi de Caius Dobrescu în romanul Minoic (Polirom, 2011). Spre deosebire de romanul lui Norman Manea, la Caius Dobrescu respectiva relaţie este din plin ficţionalizată sub masca diverselor genuri literare. Cu toate acestea, profesorul Tidid (Titi) Diomed Caraiani şi discipolul acestuia, Dinu Dima, trimit, neîndoielnic, la Eliade şi Culianu. Totul în acest text al lui Caius Dobrescu este privit în notă parodică, iar portretele, distorsionate. Dinu, paranoic, speriat, suspicios, comunică cu prietenul său Nicu Stoica, proaspăt sosit în America, printr-un alfabet „minoic“ inventat de ei în tinereţe. Într-o oarecare măsură, acest personaj aminteşte de acel Culianu care era de o suspiciune aproape paranoică. Şi Ruxandra Cesereanu, în romanul- frescă Un singur cer deasupra lor (Polirom, 2012), îi dedică un capitol, „Petru“, lui I.P. Culianu. Într-un stil care aminteşte de romanul lui Culianu Hesperus, este evocată o lume utopică a viitorului – deşi se face referire la ea, cu subînţeles, ca la o societate „a trecutului alternativ“ –, numită Subboreea, o lume privată de sentimente adevărate, unde tot ce ţine de emoţie este controlat de la un panou de comandă, o lume din care lipseşte arta fantastică, imaginaţia fiind, după modelul platonician, alungată din cetate. La suprafaţă însă, Pămîntul este dominat de Călugări – de fapt soldaţi ai unei armate de secesiune – care îi vînează pe cei goi, fără sentimente, cu ajutorul unor animale special dresate, nişte corcituri între vulpi şi dihori.
 
În a doua parte a capitolului, ni se dezvăluie că episodul de - spre Subboreea este o bucată de proză scrisă de Petru Vlaia, discipol al lui Helian. Şi în acest caz aluziile sînt mai mult decît transparente. Este redată chiar şi perspectiva asasinului lui Petru Vlaia, Lie, învăţat de mic să asculte de cei puternici, care „ajunsese de bunăvoie în miliţie, apoi trecuse la Securitate și nu-i părea rău, se simţea om ajuns Lie, îi controla pe alţii, îi muștruluia, îi mai și pocnea, era viaţă, nu glumă“. Culianu, şi în acest roman, este surprins în postura de „mag“, un mag care, totuşi, trezeşte şi suspiciuni printre studenţii lui: „Petru Vlaia era privit cu suspiciune de o parte din studenţii săi, chiar dacă o altă parte dintre ei erau fascinaţi de el, văzîndu-l ca pe un magician din altă lume, coborît pe pămînt“. Chiar şi Saul Bellow face aluzie, episodic, în Ravelstein, la relaţia dintre Eliade şi Culianu. Ioan Petru Culianu a fost, pare-se, după cum reiese şi din numeroasele evocări, un personaj pitoresc, uşor de reţinut mai ales datorită interesului său pentru ocultism. De aici pînă la personajul literar nu a mai fost decît un pas, făcut pentru prima dată de către Ted Anton, urmat apoi şi de prozatori ca Norman Manea sau Ruxandra Cesereanu. Personajul literar, însă, rămîne într-o oarecare măsură, după cum s-a putut constata, prizonierul unor clişee reluate cu asupra de măsură, multe laturi ale personajului real, mai puţin senzaţionale, rămînînd neexploatate.
 

Bibliografie

 

Ted Anton, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, Nemira, Bucureşti, 1997. Ruxandra Cesereanu, Un singur cer dea - supra lor, Polirom, Iaşi, 2013. I.P. Culianu, Arta fugii, „Prefaţă“ de Dan C. Mihăilescu, Polirom, Iaşi, 2002. I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere. 1484, ed. a 3-a, traducere din limba franceză de Dan Petrescu, „Prefaţă“ de Mircea Eliade, „Postfaţă“ de Sorin Antohi, Polirom, Iaşi, 2012. I.P. Culianu, Hesperus, „Prefaţă“ de Mircea Eliade, Polirom, Iaşi, 2004. I.P. Culianu, Jocul de smarald, traducere din limba engleză de Agop Bezerian, Polirom, Iaşi, 2011. I.P. Culianu, Pergamentul diafan, traducere de Mihaela Gliga, Mihai Moroiu şi Dan Petrescu, Polirom, Iaşi, 2013. I.P. Culianu, Tozgrec, ediţie îngrijită şi traduceri de Tereza Culianu-Petrescu, Polirom, Iaşi, 2010. Caius Dobrescu, Minoic, Polirom, Iaşi, 2011. Claudio Gatti, Prevestirea, Polirom, Iaşi, 2005. Norman Manea, Vizuina, Polirom, Iaşi, 2009.