Proza lui I.P. Culianu
Spre deosebire de Mircea Eliade, Ioan
Petru Culianu nu a fost un prozator prolific.
Primele sale texte datează încă din vremea
adolescenţei și conţin teme care îl vor bîntui
mai apoi pe maturul Culianu, teme mitice,
puternice, explorate cu nesaţ mai înainte și
de Eliade: fuga din timp, dorinţa (de sorginte
budistă) de anihilare a eului, lumea ca iluzie,
ideea sacrului camuflat în profan. Culianu
nu s-a sfiit să scrie și un microroman SF,
Hesperus, un fel de reinterpretare a Genezei
biblice, în care este menţionată și arta transformării,
acea capacitate de a anula „ficţiunile“
care domină firea umană (spaţiul, timpul,
cauzalitatea naturală etc.), temă care a
revenit apoi și în scrierile sale știinţifice.
Pornind de la propria-i carte despre Re -
naștere, Eros și magie în Renaștere. 1484,
Culianu scrie un „roman istorico-detectivistic“,
Jocul de smarald, care amintește de romanul
lui Umberto Eco, Numele trandafirului.
Asta se întîmpla prin 1987, însă romanul nu
a apărut decît după anii ’90 ai secolului trecut.
Ba chiar se speculează că Eco, citind manuscrisul
lui Culianu, s-ar fi inspirat din
acesta pentru trama din Numele trandafirului.
Tot ce e posibil. Dacă ar fi apărut la timp, imediat
după ce a fost scris, romanul lui Culianu
ar fi avut, poate, succesul de public pe care
l-a avut romanul lui Eco. În 1986, apare și culegerea
de povestiri Pergamentul diafan.
Ultimele povestiri, unul dintre cele mai bune
volume de proză semnate de Culianu, alături
de postumul Tozgrec. Povestirile volumului,
bine scrise, bine proporţionate, pot fi citite,
în ordine variabilă, și drept capitole ale
unui roman. Apare, într-una dintre aceste
povestiri, chiar și obscurul Tozgrec, existînd
astfel o punte de legătură cu textele apărute
postum, în 2010, în volumul Tozgrec. Lucrare
nedefinitivată, Tozgrec a fost scrisă între 1981
și 1984, pe cînd Culianu era profesor la Uni -
versitatea din Groningen, Olanda. Își numeș -
te scrierea, într-o scrisoare către Mircea
Eliade, roman fantastic. Din păcate, manu -
scrisul de 500 de pagini nu a căpătat o formă
definitivă. Volumul, apărut în 2010, conţine
patru versiuni a ceea ce ar fi trebuit să fie romanul
Tozgrec. Cele patru versiuni se completează
într-un mod fericit, oferind un text
mai mult decît incitant.
Prozele din volumul Arta fugii (Polirom,
Iaşi, 2002) reprezintă, după cum precizează
Tereza Culianu-Petrescu în „Cuvîntul lămuritor
asupra ediţiei“, „cea mai mare parte din
proza de primă tinereţe a lui Ioan Petru
Culianu, scrisă în Iaşi şi în Bucureşti, pînă la
plecarea sa în exil, în Italia, pe 4 iulie 1972“.
O variantă a acestui volum a figurat într-un
proiect de plan editorial pe anul 1971 al
Editurii Eminescu. Refuzul lui Culianu de a
colabora cu Securitatea a făcut din acesta un
indezirabil, iar dreptul de a publica în ţară
i-a fost revocat. În consecinţă, volumul nu a
mai apărut, în ciuda faptului că a fost menţionat
în proiectul editorial.
De asemenea,
dactilograma predată editurii a dispărut. Arta
fugii de Ioan Petru Culianu, apărut la
Polirom, este un volum de tinereţe, o reconstituire
– deşi multe texte din această ediţie
din 2002 sînt inedite – a acelei cărţi planificate
pentru publicare în 1971. Aici sînt vizibile
marile teme pe care Culianu le va relua
în proza sa de mai tîrziu, teme inspirate, în
mare parte, de filozofia orientală sau de ereziile
creştine: Māyā – iluzia, visul, evadarea
din această lume, originea Răului, timpul
„trăit cu impasibilitate ca o fugă fără sfîrşit,
o fugă care pătrunde atît de adînc în natura
profundă a timpului însuşi, devorator de vieţi
şi de epoci…“. Aici, în aceste proze, „arta fugii“,
a disimulării, a încercării de a evada din
lumea materială anunţă, după cum sesizează
Tereza Culianu-Petrescu, acea „mare artă“,
„arta transformării“ din prozele de mai tîrziu
ale lui Ioan Petru Culianu.
Hesperus, unicul roman SF scris de I.P.
Culianu, cu o „Prefaţă“ din 1982 de Mircea
Eliade, este o distopie care, sub forma unei
ficţiuni SF, reia o temă dragă autorului: lumea
ca fantasmagorie, ca produs al minţii omeneşti.
Mai exact, este afirmată ideea conform
căreia inteligenţa umană, prin intermediul
unei obscure arte a transformării, este capabilă
de a crea noi lumi, după cum o recunoaşte
Dennis Horton, unul dintre personajele
romanului: „Trebuie să vă revelez un mister:
nu există altă realitate decît inteligenţa
umană. Lumea a venit la fiinţă datorită acesteia,
nu invers… Fiecare dintre voi are putinţa
de a cunoaşte fericirea, trăind veşnic înlăuntrul
visului său cel mai intim. Această
nouă posibilitate eu o numesc libertate adevărată…
Au fost numeroase inteligenţe capabile
de a se închide în propriul lor vis.
Poate că, de fapt, lumea însăşi nu e decît visul
unei astfel de inteligenţe. Oricum ar fi, ea
mai are o altă funcţie, dintru începuturi: aceea
de a-i adăposti pe cei zbuciumaţi, pe cei alungaţi
din propriile lor vise de către forţe întunecate.
Lumea este locul de adunare a celor
care nu pot să-şi suporte visul…“. Dincolo
de acest aspect, să-l numim teoretic, în care
este vorba despre „o forţă capabilă să transforme
în acţiune ideea relativităţii şi a simultaneităţii
lumilor“, Hesperus este şi un roman
de aventuri, plin de intrigi, trădări, asasinate
(denunţate fiind astfel acele utopii în slujba
cărora nici o crimă nu este odioasă).
În Pergamentul diafan. Ultimele povestiri,
există o proză cu titlul Tozgrec, în care personajul
cu acest nume este un profet, un prezicător
a cărui identitate constituie un mister.
Apărea cînd ca „un bătrîn maiestuos, cînd ca
un cerşetor păduchios“. Acest personaj este
prezent şi în lucrarea nedefinitivată, publicată
postum şi al cărei titlu este, de asemenea,
Tozgrec. Manuscrisul de 500 de pagini,
scris între 1981-1984, pe cînd Culianu profesa
la Universitatea din Groningen, conţine mai
multe variante, mai exact patru, care pot fi
citite şi ca nuvele de sine stătătoare, ale unui
posibil roman avîndu-l ca personaj central
pe Tozgrec – în tradiţia ocultă, acesta fiind
un puternic magician, discipol al lui
Solomon. Planificatul roman al lui I.P.
Culianu, pentru care a elaborat patru variante
apărute postum, în 2010, la Editura Polirom,
sub titlul Tozgrec, pornea de la ideea că masele
pot fi manipulate de o voinţă superioară,
întruchipată, în acest caz, de misteriosul
Tozgrec. Cum? Prin magie, prin controlul
fantasmelor, prin controlul viselor.
Romanul The Emerald Game/ Jocul de smarald
a fost scris de către Culianu, în colaborare
cu H.S. Wiesner, în vara-toamna 1987, şi
a fost publicat după 1990. Introducerea creează
un context ficţional care mizează pe motivul
manuscrisului găsit, un motiv prezent şi în
Pergamentul diafan – carte scrisă, de asemenea,
cu colaborarea lui H.S. Wiesner.
Naratorul, care a părăsit România în 1972 „silit
de condiţii neprielnice“, îşi pierde valiza
în aeroportul din Roma. Valiza îi este înapoiată
după o săptămînă. În valiză, găseşte un
manuscris vechi legat în piele de viţel.
Manuscrisul conţine însemnările unui englez,
Thomas Anglicus, de la sfîrşitul secolului al
XV-lea - începutul secolului al XVI-lea. Con -
ţinutul manuscrisului constituie, de altfel, romanul
propriu-zis. Jocul de smarald nu poate
fi citit cu folos, însă, fără pandantul său teoretic,
Eros şi magie în Renaştere. 1484. Astfel,
teoriile analizate de I.P. Culianu în Eros şi magie…
sînt reluate, prin personaje ca Marsilio
Ficino, şi în roman. Sînt, altfel spus, contextualizate
într-un cadru ficţional.
Prozele lui I.P. Culianu sînt intim conectate,
şi nu numai în cazul Jocului de smarald,
cu scrierile sale ştiinţifice, anticipînd chiar, cel
puţin în cazul prozelor din adolescenţă, multe
dintre teoriile sale vehiculate în cadrul rigid
al textului teoretic. Interacţiunea dintre lumea
ficţiunii şi cea reală este însă mult mai profundă,
iar Ioan Petru Culianu a devenit el însuşi,
cu timpul, un personaj ficţional (literar).
Personajul (literar) I.P. Culianu
După asasinat, Ioan Petru Culianu a devenit
el însuşi un personaj literar. În această
postură îl găsim, probabil pentru prima dată,
în volumul lui Ted Anton, din 1996, Eros, magie
şi asasinarea profesorului Culianu. Autorul
reconstituie din frînturi – scrisori, memorii,
interviuri – un „portret compozit, poate plin
de ambiguităţi şi contradicţii“. În demersul
său, Ted Anton a recurs, după propria-i mărturisire,
la teoria numită complexitate, conform
căreia „în timp ce un tradiţionalist se
întoarce în timp şi, ştiind finalul, potriveşte
fiecare piesă ca într-un puzzle care îi oferă o
explicaţie, savantul care adoptă metoda complexităţii
ia în consideraţie diferite versiuni,
din unghiurile de vedere ale mai multor jucători,
şi acţionează înainte, privind fiecare
acţiune ca pe un produs al şansei şi al mereu
schimbătoarelor posibilităţi de a opta“. Este
recognoscibilă aici viziunea sistemică a lui
Culianu, care, cu pretenţii totalizatoare, presupune
întreaga gamă de manifestare a unui
fenomen. Metoda reclamă o abordare complexă,
multiplă a unui fenomen, faptul istoric
reprezentînd, în acest caz, un simplu joc
al contextului – mai exact, o opţiune dictată
de conjunctură.
Cum este, aşadar, surprins Culianu în volumul
lui Ted Anton? Volumul, rezultat al
unei ample investigaţii jurnalistice, este trecut
cu asupra de măsură prin filtrul literaturii
– o literaturizare care nu concordă cu o
perspectivă jurnalistică obiectivă, dar care
oferă, în schimb, unul dintre primele portrete
ale personajului (literar) Ioan Petru Culianu.
Prologul este plasat în Chicago, în anul 1989,
la o petrecere, unde, nu întîmplător, imaginea
profesorului I.P. Culianu înconjurat de
studenţi evocă, din negura vremurilor demult
apuse, imaginea unui mag înconjurat
de ucenicii săi:
„Cîţiva studenţi stau adunaţi în jurul profesorului
Culianu, specialist în practici divinatorii.
Cîţiva încearcă să-l convingă să le spună
viitorul. El clatină din cap în semn că nu. Ei insistă.
Nu, nu, spune el. N-are să vă placă.
În cele din urmă, consimte să le facă o demonstraţie
pentru vechea artă islamică numită
geomanţie. Cîţiva dintre studenţi îl urmează
în dormitor unde se aşază pe podea
şi pe patul pe care invitaţii şi-au îngrămădit
hainele. Toată lumea se simte puţin ameţită.
Culianu scoate un pachet de cărţi din buzunarul
jachetei sale sport de croială europenească
şi se instalează cu picioarele încrucişate
pe covor. Îşi scoate mocasinii, ca şi ceilalţi.
În timpul petrecerii se purtase atît de
natural, încît mulţi dintre ei nici nu-şi dăduseră
seama că este profesor...
Culianu era un bărbat timid, cu un accent
ciudat, extrem de discret în privinţa propriei
sale existenţe, fiind în schimb printre
puţinii profesori dispuşi să stea de vorbă cu
studenţii despre viaţa lor. Cînd zîmbea făcea
gropiţe în obraji, iar ochii întunecaţi păreau
să privească dincolo de interlocutor.
Avea tenul palid şi pomeţii proeminenţi, şi
un fel deschis de a fi, blînd şi entuziast.
La cursuri, spuneau unii, divaga prea
mult; alţi profesori îşi pregăteau mai bine studenţii
pentru examene. Dar pentru mulţi dintre
aceştia, Culianu, autor a treisprezece cărţi
traduse în cinci limbi, era singurul savant cunoscut
de ei care studia religia ca pe o entitate
reală şi o forţă motrice a existenţei
umane“.
Iată un prim portret care îl surprinde pe
I.P. Culianu într-o postură de vrăjitor, de geomant.
Apetenţa acestuia pentru ocultism este
evidentă, ca şi plăcerea de a epata, de a surprinde.
Cu toate astea, explicaţia lui în legătură
cu arta geomanţiei nu aderă la ocultismul
iraţional, dimpotrivă: „Mintea. Totul este
în minte“ (o replică demnă de realul
Culianu!). Asasinatul lui I.P. Culianu este redat,
la rîndu-i, tot sub formă ficţională, o poveste
din care legăturile cu iz speculativ şi
senzaţional nu lipsesc.
Claudio Gatti, de asemenea jurnalist de
investigaţii, ceva mai onest în demersul său,
publică în 1996, în acelaşi an, iată, cu Ted Anton, romanul Il presagio/ Prevestirea.
Romanul o are ca protagonistă pe ziarista
Joan Davis de la Chicago Tribune, care investighează
asasinatul profesorului Culianu. În
primele paginii ale romanului este redat un
vis al lui Culianu în care un porumbel este
decapitat de un ventilator – o prevestire a
asasinatului căruia îi va cădea victimă chiar
a doua zi, pe 21 mai 1991. Şi în acest roman,
profesorul Culianu apare în postura de geomant,
de data asta pentru a impresiona o tînără
ziaristă, pe Joan Davis, cu care se întîlneşte,
cu o zi înainte de a fi asasinat, pentru
un interviu. Latura excentrică a personalităţii
savantului român este, şi de această dată,
bine punctată:
„Citirea viitorului în cărţi este o artă care
mă fascinează încă din prima tinereţe. Întotdeauna
mi-a plăcut să fac predicţii. În plin
trafic, la un semafor sau la o intersecţie mă
amuz prezicînd încotro se va îndrepta o
anume maşină. E o senzaţie cu totul ieşită din
comun. Să ştii ce urmează să se întîmple este
ca şi cum ai face ca acel lucru să se întîmple“.
De altfel, Joan Davis ştia „că profesorul
Culianu avea faima unui excentric“. Ceea ce
pare însă a-l preocupa cu precădere pe I.P.
Culianu, personajul lui Gatti, este acea capacitate
a minţii umane de a crea lumi, de a le
face reale, preocupare, de altfel, esenţială şi
pentru realul Culianu: „Vedeţi dumneavoastră,
mintea omenească e nemărginit de puternică,
atît de puternică încît creează practic
tot ceea ce este perceptibil. Iar cel mai
mare vis al meu – unii l-ar putea numi obsesie
– este să înţeleg cum poate mintea să inventeze
o lume imaginară şi să o exprime atît
de realist, încît să devină reală“.
Relaţia dintre I.P. Culianu şi Mircea Eliade
nu a scăpat nici ea ficţionalizării. Este reiterată
de Norman Manea în romanul său din
2009, Vizuina, prin relaţia dintre Cosmin
Dima şi Mihnea Palade. Dincolo de personajele
de hîrtie, pot fi ghicite cu uşurinţă modelele.
Pe bună dreptate i s-a reproşat romancierului
faptul că nu a folosit numele reale
ale personajelor din moment ce totul este atît
de transparent încît nu mai există îndoieli în
privinţa identităţii acestora. Într-o primă fază,
mărturisirile lui Norman Manea în ceea ce
priveşte modelele personajelor sale sînt mai
mult decît explicite: „În noua mea carte voi
scrie mai multe despre moartea lui Ioan Petru
Culianu, asasinat la începutul anilor ’90 la
Chicago. A existat un interviu în sensul
acesta, al cuiva pe care prefer să nu-l numesc,
care a luat legătura cu comunitatea română
naţionalistă din Chicago şi a discutat moartea
lui Culianu. Iar ei au spus: «Culianu a fost
membru al familiei». După cum ştiţi, în limbajul
mafiei, familia are o anumită structură...
Cine trădează este pedepsit. Acesta era un
răspuns pe care m-am bazat cînd am scris
despre cauza morţii lui Culianu...“. Mai apoi,
după apariţia romanului, Norman Manea a
părut destul de ezitant în privinţa celor de
mai sus, oarecum intimidat de cele afirmate
înainte de apariţie, susţinînd că „acolo unde
ar putea exista unele vagi conexiuni, ele sînt
cerute de logica epicului de roman şi sînt
transfigurate în ficţiune“. Culianu apare şi în
romanul lui Norman Manea ca un extravagant,
un personaj care se ocupă de „aventuri
esoterice“ şi care „citeşte semnele codificate
ale destinului“. Agitat, nervos, uneori incoerent,
Mihnea Palade aminteşte întru cîtva de
acel Culianu evocat în numeroase texte. Poza
de ocultist mai mult sau mai puţin priceput,
reluată deja pînă la saţietate, a devenit un clişeu
prezent, iată, şi în romanul lui Norman
Manea.
Relaţia Eliade-Culianu este evocată şi de
Caius Dobrescu în romanul Minoic (Polirom,
2011). Spre deosebire de romanul lui Norman
Manea, la Caius Dobrescu respectiva relaţie
este din plin ficţionalizată sub masca diverselor
genuri literare. Cu toate acestea, profesorul
Tidid (Titi) Diomed Caraiani şi discipolul
acestuia, Dinu Dima, trimit, neîndoielnic,
la Eliade şi Culianu. Totul în acest text al
lui Caius Dobrescu este privit în notă parodică,
iar portretele, distorsionate. Dinu, paranoic,
speriat, suspicios, comunică cu prietenul
său Nicu Stoica, proaspăt sosit în
America, printr-un alfabet „minoic“ inventat
de ei în tinereţe. Într-o oarecare măsură,
acest personaj aminteşte de acel Culianu care
era de o suspiciune aproape paranoică.
Şi Ruxandra Cesereanu, în romanul-
frescă Un singur cer deasupra lor (Polirom,
2012), îi dedică un capitol, „Petru“, lui I.P.
Culianu. Într-un stil care aminteşte de romanul
lui Culianu Hesperus, este evocată o lume
utopică a viitorului – deşi se face referire la
ea, cu subînţeles, ca la o societate „a trecutului
alternativ“ –, numită Subboreea, o lume
privată de sentimente adevărate, unde tot ce
ţine de emoţie este controlat de la un panou
de comandă, o lume din care lipseşte arta fantastică,
imaginaţia fiind, după modelul platonician,
alungată din cetate. La suprafaţă
însă, Pămîntul este dominat de Călugări – de
fapt soldaţi ai unei armate de secesiune – care
îi vînează pe cei goi, fără sentimente, cu ajutorul
unor animale special dresate, nişte corcituri
între vulpi şi dihori.
În a doua parte a
capitolului, ni se dezvăluie că episodul de -
spre Subboreea este o bucată de proză scrisă
de Petru Vlaia, discipol al lui Helian. Şi în
acest caz aluziile sînt mai mult decît transparente.
Este redată chiar şi perspectiva asasinului
lui Petru Vlaia, Lie, învăţat de mic să
asculte de cei puternici, care „ajunsese de bunăvoie
în miliţie, apoi trecuse la Securitate și
nu-i părea rău, se simţea om ajuns Lie, îi controla
pe alţii, îi muștruluia, îi mai și pocnea,
era viaţă, nu glumă“. Culianu, şi în acest roman,
este surprins în postura de „mag“, un
mag care, totuşi, trezeşte şi suspiciuni printre
studenţii lui: „Petru Vlaia era privit cu
suspiciune de o parte din studenţii săi, chiar
dacă o altă parte dintre ei erau fascinaţi de
el, văzîndu-l ca pe un magician din altă lume,
coborît pe pămînt“.
Chiar şi Saul Bellow face aluzie, episodic,
în Ravelstein, la relaţia dintre Eliade şi Culianu.
Ioan Petru Culianu a fost, pare-se, după cum
reiese şi din numeroasele evocări, un personaj
pitoresc, uşor de reţinut mai ales datorită
interesului său pentru ocultism. De aici pînă
la personajul literar nu a mai fost decît un pas,
făcut pentru prima dată de către Ted Anton,
urmat apoi şi de prozatori ca Norman Manea
sau Ruxandra Cesereanu. Personajul literar,
însă, rămîne într-o oarecare măsură, după
cum s-a putut constata, prizonierul unor clişee
reluate cu asupra de măsură, multe laturi
ale personajului real, mai puţin senzaţionale,
rămînînd neexploatate.
Bibliografie
Ted Anton, Eros, magie şi asasinarea profesorului
Culianu, Nemira, Bucureşti, 1997.
Ruxandra Cesereanu, Un singur cer dea -
supra lor, Polirom, Iaşi, 2013.
I.P. Culianu, Arta fugii, „Prefaţă“ de Dan
C. Mihăilescu, Polirom, Iaşi, 2002.
I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere.
1484, ed. a 3-a, traducere din limba franceză
de Dan Petrescu, „Prefaţă“ de Mircea Eliade,
„Postfaţă“ de Sorin Antohi, Polirom, Iaşi, 2012.
I.P. Culianu, Hesperus, „Prefaţă“ de
Mircea Eliade, Polirom, Iaşi, 2004.
I.P. Culianu, Jocul de smarald, traducere
din limba engleză de Agop Bezerian, Polirom,
Iaşi, 2011.
I.P. Culianu, Pergamentul diafan, traducere
de Mihaela Gliga, Mihai Moroiu şi Dan
Petrescu, Polirom, Iaşi, 2013.
I.P. Culianu, Tozgrec, ediţie îngrijită şi traduceri
de Tereza Culianu-Petrescu, Polirom,
Iaşi, 2010.
Caius Dobrescu, Minoic, Polirom, Iaşi,
2011.
Claudio Gatti, Prevestirea, Polirom, Iaşi,
2005.
Norman Manea, Vizuina, Polirom, Iaşi,
2009.